Cat de mult imi place Flaubert atunci cand detesta subtil tot fastul mincinos al lumii sale, compusa din aceiasi burghezi mizerabili ca si cei de azi.
“Avea acea paloare minunata care da semintiilor focoase ale Sudului ceva din maretia marmurelor. Statura lui puternica era stransa intr-o tunica scurta de culoare inchisa; un mic pumnal sculptat ii juca saltand pe coapsa stanga. Arunca priviri galese, aratandu-si dintii albi. Se spunea ca o printesa poloneza, auzindu-l intr-o seara cantand pe plaja de la Biarritz, unde-si calafatuia salupele, se indragostise de el. Se ruinase din cauza lui. O parasise pentru alte femei, si faima asta sentimentala nu facea decat sa-i sporeasca reputatia artistica. Diplomat, cabotinul avea grija ca in reclame sa se strecoare intotdeaua o fraza poetica despre puterea de vraja a persoanei sale si sensibilitatea sufletului sau. O voce frumoasa, o nezdruncinata cutezanta, mult mult temperament decat inteligenta si mai mult patos decat lirism izbuteau sa dea oarecare valoare acestei minunate firi de sarlatan, in care era ceva de frizer si de toreador.”
(Madame Bovary)
P.S. Cum recunosteam mai sus, am in comun o anume sensibilitate cu Flaubert: sila fizica fata de calp si jeg. Mai cu seama fata de mizerile spirituale, pe care le simt si la care tin. Nu mica mi-a fost scarba cand, dornic sa vad ce are de spus Marios Vargas Llosa in cartea de critica dedicata lui Flaubert (mea culpa), peruanul imbuibat de esteticism si de cult al cultului literaturii se apuca, lovit de vreo manie pe care sigur Flaubert ar fi detestat-o, sa vada in Emma Bovary farmecul femeii care matura pe jos cu valorile lumii burgheze, intrupare a sexualitatii eliberate, care cauta scapare in simturi. Nimic mai murdar si mai nedemn de pana lui Flaubert: Llosa, nu la tarfe de lupanar se gandea bietul francez, pe care le cunostea prea bine! Emma, parodie a eroinei romantice si a proastei educatii pioase data tinerelor fete de pension din Franta celui de-al Doilea Imperiu, un fel de Don Quijote hipersexualizat, bolnava sufleteste de prea multe himere culese din cartile epocii, cauta exact inefabilul in iubire (varianta contemporana a Emmei Bovary ar fi, mutadis mutandis, tinerele care se uita in exces la telenovele si se asteapta la randul lor la printi cu suflet pur si dezinteresati, in numele iubirii). Daca o rodea instinctul si atat, Emma ar fi sfarsit in desfraul sec, fara vise, fara anticipari, fara asteptari, fara acea sacralizare catolica a emotiilor ei sexuale. Flaubert nu se lua de Biserica (mai degraba preotul conformist si scarbos de mediocru, preotul de tara cumsecade si burghez, pare obiectul Bisericii dispretuite de Flaubert) si nu o facea nici pe Sade, ci confirma rolul de stimulent suprasensibil al simturilor pe care il juca religia in educatia gregara a vremurilor. Si, in plus, ceva necrutator, ceva murdar ca o pata neagra, pietrificata se gaseste la tot pasul in descrierea Emmei de catre ea insasi: cea mai intelectuala din roman, cea mai dornica sa-si depaseasa conditia, dar cea mai imorala, cea mai ticaloasa in ciuda valatucilor morbizi din mintea ei, pe care, daca ii iei in serios, confirmi aceleasi afinitati cu universul delirurilor romantice. Ce se desprinde din lumea kitsch si mediocra a lui Flaubert, un scriitor plictisitor pentru gustul cititorului de azi (dar apasator de monoton prin atmosfera pe care o respira figurinele din romanele sale), este sila fata de minciuna, duplicitatea, conventile false, atotputernica si clisoasa imoralitate (care nu are nici o legatura cu morala burgheza) din viata locuitorilor din Yonville.
Un text excelent, redactat sobru, cu siguranta celui care stie ce spune.