De ce sunt fascist?

Ii detest pe americani. Daca mi-as dori ca undeva pe lume sa pice o bomba atomica/cu hidrogen mi-ar placea sa fie in State si sa privesc excitat, cu punga de floricele in mana, cum metropolele de zgarie-nori s-ar prabusi in an instant si rasa de bipezi primitivi care locuieste pe acele pamanturi – those Godforsaken lands – sa dispara intr-un ocean de sange, care s-ar revarsa pe ecrane mai ceva ca seria Saw. Mi-ar placea, de asemenea, ca inainte de macelul general, 10000 de trupe SS venita de peste timpuri sa descinda in cele mai americane orase si sa le violeze cat se poate de porno pe americancele de pe strada, din case, de la munca, chiar din reviste, pentru a le face pentru prima oara in viata lor fericite sexual.  Daca in 1866 Sudul ar fi invins Nordul nu mi-as fi permit sa mai gandesc vreodata randurile de mai sus, dar cum nu s-a intamplat nimic in acest sens, stomacul a reusit, pentru prima data in istorie, sa suprime complet creierul. Pana si Sarikov al lui Bulgakov ramane un caine rus, nu unul sovietic: cainii americani sunt intru totul ca stapanii sai. Ei cred in democratie. Daca exista asa ceva ca progres al umanitatii, societatea americana de astazi se apropie cel mai mult de idealul celei mai avansate tehnologii din orice epoca industrializata de pana in prezent in cea mai dezumanizata, animalica si despiritualizata populatie de la babuini incoace.

Dar de ajuns cu tiradele: sa va ofer motivul. De dimineata, intr-un moment de deruta emotionala (si am destule), m-am uitat la un film american. Se cheama Couples retreat. Actiunea este de o simplitate ingrozitoare: 4 cupluri se retrag pe o insula tropicala (exact asa cum ne-am imagina sablonul de pe net, opinie pe care a avut-o si unul din personaje, incantata de a intalni nu atat ineditul si exoticul, cat deja vazutul intr-un loc niciodata vazut) pentru a trece printr-o stupida terapie de cuplu din care – ati banuit – ies mai unite si mai fericite, whatever that means. Aflam de la inceput ca unul dintre cupluri nu putea face copii si urmau sa se desparta amiabil daca experienta de o saptamana pe insula nu se dovedea eficienta. Interesant este argumentul consumerist-capitalist, zgarcit si arogant cu care se justifica prezenta unor insi din patura de mijloc (unii cu familii deja bine inchegate) pe o insula care dupa aspect parea predestinata unor bogatani cu iahturi trase prin aur, eventual rusi sau arabi: pachetul all-inclusive se reducea la jumatate daca toate cele 4 cupluri mergeau impreuna. Americanul adora sa traiasca pe picior mare, in confort, dar ii plac promotiile. Stie ca moneda sa nationala il face rege in Malayesia, dar, printre semenii sai, el vaneaza, ca orice plebeu, oferte. Faciesul de jeg mediocru care vrea sa guste din privilegile claselor superioare imi spune un singur lucru: americanul este in esenta un parvenit complexat, care este constient in sinea sa ca nu merita ce i se intampla, dar ca orice sarantoc la origini, linge si paiul din cocktail si ragaie dupa in servetel. Prefera sa stea la cozi de o ora pentru a se imbraca in printi, printese, imparatese, imparati pentru doar 5 minute. Momentul de mediocritate prosteasca travestita in bucurii princiare este imediat imortalizat pe facebook. Cred ca cea mai buna imagine pe care o am despe evolutia poporului american este cea de la finalul ecranizarii Parfumului lui Suskind: Grenouille stand pe esafod si privind inlacrimat fericirea unor animale care se imperecheaza in timp ce chipurile le sunt transfigurate de adoratie pentru el, un monstru nefericit. Parfumierul este capitalismul, la fel de inexistent ca Grenouille insusi.

Dar sa ma intorc la personaje, care sunt ilustrarea intr-o mana a stereotipiilor pentru care mi-as dori ca civilizatia occidentala sa dispara de maine. Ii avem pe Jason si Cynthia, cuplu infertil: el, un robotel redus mintal, a control-freak, care face prezentari in powerpoint ale viitorului sau divort, ceea ce ne spune ca stilul de marketing sters pe creier, alaturi de pretentia irationala ca exista o solutie tehnica si rationala la orice, pot fi condensate in capul unui om pana cand propriul ridicol devine insesizabil. Jason aducea cu un comis-voiajor cu tableta sub brat pe umerii caruia s-a cladit tot ce inseamna publicitate imbecila in SUA. Nevasta-sa, Cynthia, o americanca redusa mintal, semiadolescenta, care, din pricina infertilitatii, a ajuns jucaria de teste reproductive (cu zero participare sexuala) a maniacului robotizat de mai sus. Cynthia joaca un singur moment in film: atunci cand pleaca la distractia celor single, moment in care eleva de liceu terminata iese la iveala. In rest, pana la imbratisarea de la final, este umbra proiectata a non-fiintei de mai sus, altminteri un tip tolerant si bland, in stil american desigur.

Un al doilea cuplu disfunctional: Shane, un negru obez si obtuz caruia ii suntem oarecum nevoiti la un moment dat sa-i imaginam puta (eternul cliseu al penisului gigantic de negru, infinit superior in mintea americanilor organului genital mostenit de la WASPs), si care, dupa un divort cu finalitate incerta, umbla cu o pustoaica de 20 de ani, Trudy, prost crescuta, dar si proasta. Acest Shane se va intalni la final cu nevasta-sa si se desparte de Trudy. Incoerenta si vulgaritatea autista a americanilor devine evidenta in contrastul dintre pustoaica si femeia matura: Trudy merge pe “Insula Desfranatilor” unde bea si face sex, lucruri cu care toti cad de acord avand in vedere varsta frageda (doar le-au facut si ei, deci, prin inductie, tot demosul), dar fosta si regasita nevasta s-a tinut si ea de one-night-standuri si escapade dupa ce l-a parasit pe Shane din simplul motiv ca nu facuse sex cu nici un alt barbat in afara de Shane inainte, cand varsta – nu? – ii permitea. Este ca si cum ai spune ca pentru a fi o “nevasta buna” trebuie sa fii intai o “fata rea” pentru a invata practic deosebirea dintre bine si rau. Genul acesta de dihotomie absolut cretina nu are nici o conditionare genetica, naturala sau culturala: cine face aici deosebirea intre matur si tineresc, intre sex la o varsta mai curand decat la alta, cine inventeaza aceste reguli morale pervertite? De unde acest simplism regizoral? De ce o femeie trecuta de 30 de ani nu mai poate fi curva? De ce una la 20 este normal sa fie astfel? Ce sunt aceste sfaturi subliminale (pentru americani sunt)? Si un ultim aspect, esential dupa mine: de ce negrii din film sunt parca pusi intentionat sa vorbeasca ca niste baieti si fete din ghetou, fara scoala si needucati? De ce par ca vocabular si pronuntie inferiori celorlalti?

Urmatorul cuplu: un umflat frustrat sexual si cu inclinatii homo, Joey, si nevasta-sa, Lucy, care joaca extrem de prost rolul de femeie in calduri. Cei doi sunt modelul sticker al casniciei americane: el, jucator de fotbal cu pieptul lat (care par sani in devenire), ea, majoreta cu fata standard. Love and marriage. Si curand un copil, care le-a inhibat tineretea. Nu am inteles nimic din cei doi, nici macar sub forma de maimutoi artificiali isterizati sexual. Joey alearga in van dupa pustoaice (ca cea de mai sus) si ramane mereu in stadiul de erectie, iar nevasta-sa se umezeste dupa barbatul Rambo, care, alaturi de cliseul “negru cu penis de magar”, este al doilea arhetip sexual masculin al Americii. Cei doi sunt pure patologii de pe continentul american.

Ultimul cuplu pastreaza savoarea locului si se apropie cel mai mult de ce si-ar dori un american de la viata: familia tipica. Dave, tatal a doi pusti, la randul lui un copil care vinde jocurile de consola pe care inca le joaca ca la 12 ani, este sigur pe sine, autoritar, decide in numele familiei – o mica afacere la randul ei – si, desi mai realist decat celelalte tipuri masculine, se poarta cu nevasta-sa de parca ar fi un obiect, o achizitie personala de lunga durata, gaura in care isi descarca energiile de pater familias modern. Dave are acelasi comportament ca Jason, doar ca deja detine o familie, ceea ce il face net superior. Vulgar, dur, aspru chiar, infantil si tafnos, chiar orgolios, sunt sigur ca Dave aproximeaza barbatul de mijloc respectabil al Americii. Dintre toti, pe Dave l-as impusca cu acel pistol american pe care il tine in noptiera, just in case. Iar nevasta-sa, brutalizata si calcata in picioare de testiculele americane ale sotului ei, pare abonata perfecta la Oprah Winfrey show. Deloc uimitor este insa faptul ca tine la familie si la Dave, conformandu-se intr-un rol secundar (ca aproape toate femeile din cele 4 cupluri) alaturi de sotul sau. Cei doi sunt mostre ale placiditatii si sterilitatii comportamentale.

Practic, nici unul din personaje nu are o personalitate interesanta, macar hidoasa. Cu totii sunt doar niste egoisti incapabili sa empatizeze, altfel decat printr-o functie atribuita social, cu ceilalti. Nici un cuplu nu pare a fi bazat pe prietenie, pe iubire sau pe o asemanare intre cei doi. Familile sunt conduse ca niste pravalii, iar preintampinarea lor – cazul Jason – ia aspectul unui plan de afaceri. Nimic mai oribil, mai disfunctional pana la urma, mai nenatural. Glumele de santier si imposibilitatea de a trai altfel decat pe ruta gura-stomac-penis/pussy-cur sunt sarea si piperul filmului, care merita vizionat ca documentar sociologic.

Iar peste toti troneaza Marcel, francezul guru care coordoneaza statiunea, spiritual, ca atare, pentru americanul mediu, fermecator, dar nitel sonat, dus cu pluta si complet nerealist. Marcel este cliseul prin contrast: noi nu suntem europeni, adica straini, ci americani, adica altceva decat nebunul ridicol de Marcel. Pentru americani, conteaza prea putin spre deloc daca europeanul imaginar este si cel real cata vreme sunt mandri de ei insisi (si de steag, as adauga). Iar ce este in el insusi Americanu’, judecati si Dvs. Dar nu judecati, va rog: cine judeca nu este cu siguranta american, ci rasist, taliban sau fascist. Dar cum sunt totusi european si judec, nu pot fi decat fascist, nu?