Intamplari din realitatea imediata

Întâmplări din realitatea imediată

Poate ar trebui să luăm cu toţii mai în serios conceptul de microistorie al lui Ginzburg şi, în loc de a-l aplica cu destoinicie pe trecut, să ne folosim de această unealtă hermeneutică la timpul prezent. Intenţia mea în rândurile ce urmează nu este nici de a şoca raţiunea, nici de a creşte pulsul monoton al exerciţiului de lectură. Ce-mi propun este să realizez un minim contrast între realitate şi filtrele ei cotidiene pentru a sugera poziţia noastră, de subiecţi cunoscători, în raport cu mediul nostru social.

Se tot vorbeşte în România zilelor noastre de nivel de trai şi de legi ale salarizării bugetarilor care să corespundă unei aşa-zise minime logici a decenţei. Toate discuţiile au loc hic et nunc, niciodată luând în considerare trecutul recent. Aproape toate aşa-numitele “dezbateri”, fie la TV, fie în presă, fac apel la o sumă de invitaţi spilcuiţi, logoreici, posesori ai unui jargon aparent specializat, şi, mai totdeauna, dornici să dezgroape la modul generic penumbrele sistemului de stat sau încă şi mai interesaţi să adopte un ton uşor împăciuitor, straniu de concesiv pentru perioada tulbure, atât sub raport economic, cât şi politic, în care ne găsim. Este ca şi cum, metaforic vorbind, mass-media tratează realităţile României fie cu pickhammerul, fie în mănuşi de mătase. Nu mi-a aduc aminte ca cineva să adopte vreodată o cale de mijloc atunci când subiectele de interes public fac un salt de pe masa de disecţie a traiului zilnic pe biroul strălucitor al unui “analist” sau “expert”, adesea îmbătaţi de propriile cuvinte.

De unde atâta maniheism în (pre)judecăţile noastre? Ce se întâmplă în mass-media se armonizează oare cu impresiile cetăţeanului de rând? În măsura în care aproape fiecare dintre noi avem acces doar la acea felie din societate în care suntem integrați, da, polarizăm lumea între cei de aici, cunoscuţii noştrii imediați, cei de-o seamă, cu statut social aproximativ egal, şi cei din afară, străini de noi, cu un nivel financiar diferit de al nostru, dar tot omogen. Atunci când facem parte din categoria restrânsă a celor mulţumiţi de forţa lor de cumpărare, tindem să-i vedem pe semenii noştri în dificultăţi financiare ducând un trai mai puţin indecent decât într-adevăr este. De aici rezultă opinii ca cea a unui ins puternic în stat care, acum câteva săptămâni, îi spunea unei profesoare umile că în loc să se plângă de cât câştigă, casta inferioară a profesorilor ar trebui să se uite la cât de puţine ore muncesc pe săptămână, ore, pesemne, plătite proporţional efortului, se subînţelege, mic. După cum, atunci când ne aflăm în tabăra oropsiţilor, facem greşeala de a demoniza prin augmentare: hoţii care fură milioane de euro, funcţionari publici şi demnitari cu lefuri de sute de milioane de lei. Nu avem proporţii şi nu reuşim să nimerim calea de mijloc. De la bojdeucă la palat nu pare a fi decât un pas în România. Stau lucrurile chiar aşa? De la aprecieri deplasat de elogioase la invective de mahala, discursul public românesc refuză simptomatic nuanţele.

Ne concentrăm exasperant atenţia, ne obosim nervii trăncănind fluvial despre extreme, iar, miezul, esenţa fiinţării noastre în mediocritate, ne scapă. Nu faptul că profesorii patriei câştigă puţin ar trebui să ne preocupe, ci dacă, într-adevar, ai putea să ai incredere în bunăvoinţa, competenţa şi deschiderea unui om, care după 25 de ani de experienţă în învățământul preuniversitar, câştigă lunar 300-400 de euro? Mă rog, să lasam la o parte zâmbetul condescendent al managerului de multinațională când este confruntat cu problema profesorașilor țării. Dar când ai un copil, mai poți să nu-ți pese? Școala nu ar trebui să fie locul unde stau odraslele când părinții sunt la muncă. Dacă ar fi doar așa, atunci plătim bone și paznici, dar, pentru a fi siguri că nu ne prefacem că îi plătim, cum procedăm cu profesorii noștri, nu cred că îi remunerăm în felul în care o face statul român. Altfel, și dumnealor se pot preface că muncesc. Același raționament îl putem aplica medicilor țării.

Când sistemul juridic românesc a renunțat să mai lucreze câteva săptămâni de-a rândul din cauza reducerilor salariilor angajațiilor săi la cote indecente, aproape toți am fost de acord că nu putem avea o putere în stat care să funcționeze corespunzător câtă vreme pe reprezentanții săi îi instigăm la corupție și superficialitate printr-o nechibzuită grilă de salarizare. Mulți au susținut, cu dovezi șchiopătânde, că sistemul judiciar are, oricum, o activitate defectuoasă și lentă, împânzită de arhipelaguri de corupție și incompetență. Dar nu sunt de părere că din cauza corupției ar trebui să le micșorăm salariile, cum ne induc unii în eroare să credem. În cazuri de corupție dovedită se aplică legea, nu se scad lefurile, iar atunci când ne confruntăm cu situații lipsite de un minim profesionalism, schimbăm oamenii.

Însă puțini au atras atenția asupra faptului că, până si dupa eliminarea sporurilor care adesea dublau salariul, un angajat din sistemul judiciar de stat continuă să câștige de câteva ori mai mult decat un profesor preuniversitar aflat la zenitul carierei. Este oare un judecător bun de câteva ori mai util din punct de vedere social decât un profesor bun? Și daca da, în ce constă această diferență de utilitate publică între cele două meserii și, mai ales, pe ce baze se măsoară? De ce este statul dispus să plătească de câteva ori mai mult pe un funcționar public decât pe un profesor? Resping justificarea ridicolă conform căreia sunt mai mulți dascăli în România decât judecători, procurori și magistrați. Sunt atâția profesori cât are nevoie societatea românească. Daca sunt câteva sute de mii, ce alternativă am avea: o societate pe jumătate (semi)analfabetă? Nu gândim în funcție de câte zeci de mii de capete de vită avem în ogradă din simplul motiv că oamenii nu sunt vite, deși Statul dă semne că nu socotește în alt mod.

Cât despre vocea unor libertarieni care susțin că educația progeniturii ar trebui să cada exclusiv în sarcina părinților sau a tutorilor, fiindcă Statul joacă rolul unei ștanțe ce îndoctrinează și uniformizează, neluând în seamă grăunțele de talent, de personalitate originală a fiecăruia dintre noi, ar trebui să le spunem doua lucruri: în primul rând, societatea modernă recentă are printre trăsăturile sale principale pe cea a masificării, iar, în alt doilea rând, nimeni și nimic nu îmi poate garanta că părintele sau tutorele este cea mai în măsură instanță modelatoare să decidă devenirea inițială a unui individ și integrarea sa în ansamblul societății. În definitiv, nu toți părinții sunt suficient de capabili să joace rolurile de antrenori și arbitrii (omnipotenți) în viața copiilor lor.

Însă dovada supremă că Școala nu este întotdeauna un organ de bază al Statului democratic modern, cel care totuși intenționează prin menirea sa să formeze cetățeni supuși și disciplinați, obișnuiți cu rigorile coerciției exercitate de suveranitatea unui Stat asupra lor, este eminamente România: dacă școala ar fi eficientă la noi și ne-ar educa într-adevăr să gândim și să acționăm pe baza a prea multă teorie și prea puțină practică (principala vină ce se impută școlii românești), atunci cum se explică că tocmai din pricina pauperității reperelor teoretice ajungem să prețuim șterpeleala, lucrul făcut de mântuială, șmecheria, istețimea bovină sau parvenitismul fără un merit minimal?

O societate care nu-și valorifică dascălii și nu-și evaluează judecătorii nu poate fi decât una în care circarii venali și scamatorii de duzină vor culege aplauzele mulțimilor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s