Ce si cum citim?

Vara aceasta am reusit sa citesc capodopera celui mai erudit critic literar al ultimului secol, anume Istoria criticii literare moderne a lui Rene Wellek. Studentii de la Litere sunt probabil familiarizati cu Wellek datorita cartii faimoase a acestuia, scrisa impreuna cu A. Warren, Teoria literaturii, care face parte din bibliografia obligatorie a oricarui filolog de pe lumea asta.

In romaneste, Wellek a aparut gratie geniului lui Romul Munteanu de a coordona inainte de 1989 o respectabila colectie de studii literare in cadrul editurii Univers. Atat Istoria…, cat si Conceptele criticii, alta carte superba de Rene Wellek, au aparut acum 30-40 de ani din pricina devotamentului admirabil al lui Romul Munteanu.

Din nefericire, cum Wellek a murit in 1995, iar cele 8 volume ale Istoriei… sale sunt rodul a 50 de ani de munca intelectuala neintrerupta, in limba romana nu s-au tradus decat primele 4 volume, si chiar si acestea cu o intarziere de un deceniu-doua fata de editia originara americana. Deh, noi la traduceri din alte culturi, in ciuda boomiului mondial de dupa 1945, suntem inca lenti. Imaginati-va ca nici pana astazi nu am reusit sa oferim o traducere din lucrarea capitala a lui Thomas Hobbes, Leviathan, publicata in limba engleza in anul de gratie 1651! Realizez insa ca, la urma urmei, nici un editor nu risca sa publice o carte voluminoasa cu un posibil public-tinta de 100 de insi!

In fine, ca sa revin, din Istoria… lui Wellek nu am citit decat primele 4 volume, singurele pe care le avem la dispozitie in limba romana. Cu toata ca istoria criticii literare incepe, dupa Wellek, la 1750, varianta romaneasca se opreste pe la 1900 (lipsindu-ne exact de secolul trecut, cel mai substantial in teoria si critica literara de exceptie), Wellek copleseste prin neutralitate si stiinta pe aproximativ 2000 de pagini de text. Impresia mea este ca nimeni, dupa un asemenea proiect vast, de care Wellek se achita admirabil, nu mai poate sa nesocoteasca importanta criticii literare ca stiinta de sine statatoare.

Din capul locului, nu pretind, si nu ma simt in masura, a face aici o exegeza pe seama Istoriei… lui Wellek. Mai mult ma intereseaza sa prezint cateva dintre lectiile de bun-simt pe care Wellek mi le-a oferit cu eleganta si urbanitatea sa indelebile.

Primul lucru care m-a frapat in chip pozitiv este respingerea dictonului solipsist de gustibus non disputandum. Dimpotriva: exact despre gusturi si interpretari se ocupa domeniul oricarei critici, inclusiv literare. Relativismul absolut este, la Wellek, la fel de indoielnic si arbitrar ca orice grila de valori dogmatica. Si, intr-adevar, nu te putine ori m-am intrebat de ce, daca gustul este, cum sustin unii neaveniti, pur si simplu o chestiune de placere si capriciu individual, ar fi mai valoros Dante sau Shakespeare decat Guta si Adi Minune? Se prea poate ca Guta & Co. sa fi stors mai multe oftaturi, mai multe lacrimi de la publicul larg decat sonetistul Petrarca, cu care, de-ar fi citit mai des si de catre mai multa lume, cu siguranta ca omul de rand ar empatiza mai putin decat o face cu Babi Minune. Nu numarul de capete ce compune un public dat, si nici incuantificabilele lor gusturi aporetice, dau valoare unui text literar, unei sonate, unui tablou sau unei picturi oarecare, ci valoarea lor rationalizabila, adica inteligibila. Cel mai bine observam aceasta discrepanta intre opera de arta si gusturi atunci cand avem de-a face cu arta cinematografica: sunt filme-capodopera cu public redus, dupa cum exista o multime infinita de filme proaste cu audienta maxima. Nu cred, de pilda, ca Ingmar Bergman va avea vreodata aceiasi notorietate in randul publicului larg, desi trairi si idei exista cu asupra de masura in creatiile sale, ca un sitcom stupid sau blockbuster construit din retete ieftine.

Desigur, la ce ma refer cand zic inteligibilitate a operei de arta? Nu exista in cele mai reusite carti ale literaturii mondiale aceleasi sentimente, acelasi fond al naturii umane ca in cea mai triviala carte de aventuri, ca in cel simplist roman politist? Fara indoiala ca fondul este acelasi.

Fie ca citesti Decameronul, fie ca te afunzi in lectura unei povestiri erotice de duzina, cineva cu exercitiul cautarii analogiilor panoramice mi-ar reprosa ca, in fond si la urma urmei, tematica este aceiasi, ba chiar cu atat mai inteligibila, in sensul denotativ al vocabulei, cu cat este mai facila.

Dar atunci in ce consta superioritatea artistica a Bijuteriilor indiscrete a lui Diderot sau a Filosofiei in budoar a Marchizului de Sade in comparatie cu jurnalul online al nu-stiu-carei prostituate de lux de astazi? Mai degraba m-ar atrage o viziune contemporana asupra erotismului si pornografiei decat versiunea prafuita si inevitabil desueta a vreunui iluminist cu o sintaxa pretioasa si kilometrica.

Dar nu in naturala inconstanta a actualitatii sta valoarea unui text. Nu calitatea sa de bun recent ii confera statut artistic. Ceea ce da calitate artistica oricarei creatii a spiritului uman este capacitatea de a strange intr-un manunchi de sensuri mare parte din bogatia de semnificatii a naturii umane, acordand un loc pretios oricarei nuante a Geistului.

Sa exemplific: toata muzica proasta, asemenea intregii literaturi joase, se identifica dupa excesul de emotionalism standard si gandire sablon de care da dovada. Intotdeauna acest emotionalism searbad si gandirea cliseu sunt marci ale superficialitatii (unei epoci date), a starii in care ramanand la suprafata lucrurilor si a fiintelor pretinzi nejustificat ca afirmi ceva despre launtrul lor. Tocmai de aceea scriitura mediocra si fara merit artistic, cea care este cea mai incadrabila in gusturile unei perioade istorice clar delimitata, se uita cel mai repede. Odata ce dispare cadrul istoric – altfel formulat, numarul de idiosincrasii si afinitati ale unei societati intr-o anumita perioada a devenirii sale – primele sacrificate in numele Memoriei sunt exact creatiile subjugate total spiritului evului lor. Nu neg ca in orice creatie ne confruntam cu Zeitgeistul epocii sale de conceptie, dar intre lirica lui Goethe, artistul ce scapa fixatiilor clasicist-romantice ale timpului sau, si poeziile fade si gretos de tipice ale secretarului sau Eckermann – magistral in calitate de secretar supus – avem de a face exact cu diferenta dintre arta atemporala si pulsul localelor mode literare dintotdeauna. Probabil un burghez german de la inceputul secolului al XIX-lea, posesor al unei educatii putin peste medie, ar fi simpatizat mai curand, in conditiile in care nu ar fi fost informat cu privire la numele autorului, cu poeziile mediocre, lancede si caldicele ale lui Eckermann decat cu paleta larga a inteligibilitatii literaturii Maestrului. Astazi un poet romantic minor nu ne mai comunica nimic: la cea mai deschisa si instruita recitire, dupa atata timp, poetul minor ne spune indirect mai mult sub aspectul retoricii vide, dar la moda in vremea sa, decat sa ne transmita vreo traire vie, de dincolo de veacuri. In productiile de duzina, vesnic manieriste si slefuite pana la satietate, campul de inteligibilitate se reduce la nimic altceva decat la o lopata de grohotis literar, destinat, spre binele nostru, sa stavileasca malurile revarsande ale capacitatii de a influenta dictatorialo-didactic posteritatea. Inflatia de teme si exprimari sablonarde naste contraofensiva, eliberand Spiritul de sub chingile unei societati ce a uitat ca se afla in panta rei.

Mai precis, de ce Thomas Pynchon si nu Paulo Coehlo, de ce Umberto Eco si nu Dan Brown? Nu fiindca primii sunt mai greu de inteles pentru o minte lenesa si sedentara, desi si acest aspect nu trebuie lasat la o parte, ci deoarece Thomas Pynchon spune ceva despre natura umana a ultimilor 50 de ani care va fi demn de luat in seama si in anul 2150, pe cand Paulo Coehle se margineste la a glosa usurel pe marginea sufletului omului modern fara ca proza sa sa dea semne ca il intelege cu adevarat. Dan Brown isi culege intriga din thrillere la moda, personajele din reviste glossy, iar misterul din rubrica cu fenomene paranormale si teorii ale conspiratiei din cea mai ordinara publicatie de gen. Umberto Eco procedeaza exact invers, dilatand campul de inteligibilitate, divizand in proportie geometrica nuantele, transformandu-ne marotele in motive permeabile si peste un secol sau doua. Aceasta ar fi prima lectie pe care mi-a dat-o Wellek.

In al doilea rand, Wellek mi-a deschis mintea acolo unde cei mai multi cititori de astazi prefera sa si-o tina inchisa sub greutatea unei pietre tombale. Anume ca, indiferent ca trecutul miroase ca un beci nearisit si gretos, la o cercetare mai atenta, sunt multe soiuri nobile de vin ce zac, sub un strat gros de pulbere, una peste alta. Si se prea poate ca, la un mare ospat al spiritului, un asemenea vin sa prinda excelent. Dupa cum e verosimil ca dupa ce gusti dintr-un vin imperial, tinut de timp in paza uitarii, sa iti dai seama ca ce bei in fiece zi nu e decat o posirca oarecare. Fara a sustine neaparat crezul vreunui traditionalist feroce, cum poti sa pretinzi a fi open-minded (si nu samavolnic) in susceptibilitatile tale literare cand trecutul iti este mai mult sau mai putin necunoscut? De ce nu cobori in pivnita, draga cititor modern? Altfel, unde, daca nu din trecut, vei prinde taina adevaratului nonconformism? A citi si a scrie asemanator cu 99% dintre semenii tai, a fi rebel in grup, a practica antiintelectualismul in masa, a refuza the High Culture impreuna cu aproape toti colegii tai de generatie biologica, se poate chema nonconformism? Cam multe legiuni de nonconformisti ignoranti.

Ar trebui de altminteri mentionat ca, volens nolens, si noi, astazi proaspeti, vom zace candva sub pelicula neagra de praf si a lianelor din panze de paianjen pe care doar stanjenitoarea si impasibila scurgere a clipelor ne-o fagaduieste. Cum ne vom prezenta in fata celor ce vin dupa noi? Vom fi inteligibili sau obscuri? Dar, desigur, se va ivi intrebarea: mai conteaza ce vine dupa noi?

Nu stiu, dar, in masura in care ne rezumam la lecturi comerciale cu o varsta medie de 10 anisori, sau, cel mult, la lecturi din mari scriitori de dupa 1945, vom fi din ce in ce mai opaci, numai daca luam in considerare existenta raportului de proportionalitate directa intre submediocriatea noastra laxa cu gradul de ingustare a reperelor noastre temporale, cand vine vorba de arta in general.

Fireste, sunt multe alte invataturi pe care le-am deprins citindu-l pe Wellek, dar nu e locul acum sa vi le prezint. Dar n-ar strica ca pe Rene Wellek sa-l cititi si Dvs.!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s