Istoria ,,Teoriei…”

Un prim indiciu al culturilor mici şi sugrumate de propria lor mediocritate este acela că nu se poate vorbi de o continuitate a tradițiilor intelectuale. România este meleagul în care, în lumea spiritului, se exercită o tiranie de non-sequitur încă de acum un veac şi jumătate. La noi marii creatori sunt imediat dupa moarte fie fosilizați, fie mumificați, fie sanctificați, fie mitologizați, fie uitați (pe când în timpul vieții au fost mai degrabă călcați în picioare de unii şi de alții), oricum, niciodată citiți cu vioiciune, pornind de la adevărul plat că au fost la rândul lor oameni, cu mari calități, dar si ineluctabile cusururi umane. Încerc să-mi imaginez ce ar fi avut de spus pamfletarul Eminescu dacă, printr-o minunată călătorie în timp, ar fi poposit într-un liceu, într-o şcoală generală din România anilor 1960, 1970, 1980, 1990, 2000 etc. la ora de limba şi literatura române (sic!), exact la una dintre lecțiile-slujbă ale ,,Luceăfărului poeziei româneşti”. Probabil că ar fi simțit o presiune în fundul gâtului şi tâmplele i-ar fi luat foc de mânie văzând halul de prostie în care numele lui este terfelit, batjocorit, redus la o psalmodiere mortuară, culmea!, spre comemorarea sa ca poet. După cum s-ar fi îngrețoşat total observând cum numai zece poezii ale sale sunt recitate cu o simțire autosugestionată de toți junii patriei, imberbi şi hiperhormonali, care, în timpul lor liber, nu citesc nimic altceva decât manualul, pe care, de fapt, îl frunzăresc.

Dar să îl lăsăm pe Eminescu în plata Domnului!

Am sub ochi una dintre lucrările de căpătai ale culturii noastre, pe care aş putea paria că nu ați văzut-o nicăieri în librării în ultimul deceniu. Este vorba de Teoria istoriei, de A.D. Xenopol, apărută într-o ediție elegantă la Editura Fundației Culturale Române în anul de grație 1997. Vorbim de prima traducere şi ediție a acestei cărți – publicată în Franța în anul 1908! – în limba română. No comment!

Alături de lungul ciclu de volume din Istoria românilor din Dacia Traiană (1888-1893), Teoria istoriei (care cuprinde şi Principiile fundamentale ale istoriei) constituie operele de recunoaştere internațională ale lui A.D. Xenopol în comunitatea academică europeană a epocii sale. Respectabilitatea lui Xenopol, ca filosof al istoriei, acum o sută de ani se situează dincolo de orice îndoială, mai ales în lumea culturală franceză, unde ocupă un loc respectabil în cadrul Academiei de Ştiințe Morale şi Politice din Paris.

Cartea de față se deschide cu un studiu, apreciabil ca dimensiuni şi conținut, elaborat de academicianul şi istoricul contemporan Al. Zub din Iaşi.

Îmi vine greu să pornesc la drum după lectura unei asemenea lucrări. Întâi de toate, fiindcă scriitura lui Xenopol are o coerență internă şi o logica structurală de o rigoare fantastică. Nu veți găsi contradicții între capitolele Teoriei.., nu veți întâlni un jargon abstrus şi voit dificil, ca pentru a nelămuri, la Xenopol, ci mai curând o modestie, o temeinicie, un echilibru al raționamentelor, o şlefuire mată a frazelor, o grijă pentru fiecare detaliu, o apreciere neîntreruptă a vocilor critice, într-un cuvânt, o cumsecădenie ireproşabilă a unui savant în ale istoriografiei. Poate din cauza limpezimii şi a argumentației solide, dar de bun-simț în definitiv, nu este luat în seama astăzi A.D. Xenopol. Sau se poate discuta şi despre alte cauze subiacente ale acestei neglijări, ce vor fi amintite la locul potrivit.

În al doilea rând, câteva precizari contextuale: la sfârşitul secolului al XIX-lea, Xenopol, asemenea multor spirite cultivate ale veacului, resimțea statutul istoriei ca ştiință amenințată din două părți la fel de puternic angrenate în bătălia pentru cunoaştere. Una dintre părți constă din câmpul ştiințelor exacte, cum le numim în prezent (greşit după Xenopol), ce, datorită prestigiului public pe care îl căpătaseră, influențau metodologic disciplinele socio-umaniste (iarăşi, eronat denumite astfel conform lui Xenopol), nevoite să-şi dovedească ştiințificitatea prin caracterul lor de emițătoare de legi. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pozitivismul, din pricina succesului repurtat de practica ştiințelor naturii după revoluția industrială, teroriza mințile celor mai mulți cercetători, îndeobşte din disciplinele Spiritului (opuse celor ale Naturii). Al doilea atac susținut venea din partea unor discipline noi la acea vreme, cum ar fi sociologia, statistica, economia, antropologia etc., care îşi adjudecaseră, pretinzând un grad mai ridicat de apartenență la ştiința modernă (înțeleasă pozitivist) decât vechea istorie, un teritoriu larg din domeniul circumscris istoriei până în acel moment. Pe acest fundal critic, Xenopol oferă un răspuns acestor dezbateri zgomotoase prin volumul Teoria istoriei, salvând, pe cat i-au permis puterile, prestigiul disciplinei în care se remarcase.

Xenopol este mai mult un epistemolog decât un istoriolog în Teoria..., însă trebuie să avem constant în minte gradul relativ imatur al epistemologiei secolului al XIX-lea. Suntem totuşi înaintea apariției unor Wittgenstein, Cassirer, Russel, Popper, W.V.O. Quine, Kuhn, Lakatos, Lyotard, Feyerabend etc., însă ceva din spledoarea cuceritoare a acestor gânditori este anticipat în tentativele de clarificare a domeniilor ştiințifice şi a naturii ştiinței prin generația premergătoare, cea a lui Xenopol.

Încă din primul capitol, şi apoi de nenumărate ori de-a lungul volumului, Xenopol distinge între ştiințe ale repetiției şi ştiințe ale succesiunii.

Ştiințele repetiției se construiesc pe o frecvență ridicată, dar nu absolută, a unor fenomene universale în natura înconjurătoare, fenomene, ce, dovedindu-se nearbitrare printr-o repetiție indiferentă la spațiu sau/şi timp, pot fi teoretizate sub formă de legi ale naturii. Acestea poartă denumirea de ştiințe teoretice, fundamentul lor fiind acela al fenomenelor de repetiție. Repetiția permite inferența unor legi ştiințifice, recongnoscibile atât în ştiințele teoretice ale materiei (fizica, chimia, astronomia, biologia, fiziologia etc.), cât şi în cele ale spiritului (matematica, psihologia, logica etc.).

De cealaltă parte avem ştiințe ale succesiunii, cele în care condiționarea spațio-temporală este decisivă, de aici rezultând şi deosebirea față de unformitatea ştiințelor de repetiție. Fenomenele ce se succed în timp şi spațiu, luând în calcul şirul de transformări pe care le suporta, pătrund în sfera de influență a ştiințelor succesiunii, istorice până la urmă. Iată cum jumătate din gândirea ştiințifică intră sub incidența istoriei, înțeleasă pe larg! Avem, de asemenea, ştiințe istorice ale materiei, precum geologia, paleontologia, teoria descendenței (genetica mai avea de aşteptat cincizeci de ani până ce avea să prindă viață), dar şi ale spiritului, printre care enumerăm istoria religiilor, artelor, limbajului, moravurilor, moralei etc., dar şi istoria matematicii, fizicii, chimiei, biologiei etc., sau chiar istoria concepțiilor istorice (istoriografia). Dacă ştiințele de repetiție funcționează pe bază de legi ale naturii, cele ale succesiunii dau naştere la serii istorice. Aici avem de-a face cu originalitatea lui Xenopol ca epistemolog, anticipând Şcoala Annales.

Cât priveşte cauzalitatea celor două ramuri, tratată într-un capitol separat, Xenopol atribuie un statut ceva mai nobil ştiințelor de succesiune, argumentând că acestea din urma pun la dispoziție ,,nu doar cum s-au petrecut lucrurile, ci şi de ce”, pe când ştiințele de repetiție rareori dau răspuns la întrebarea ,,de ce”.

Seriile evolutive istorice, individualizate, sunt ,,categoria fundamentală a ştiințelor succesiunii” şi nu valoarea, cum au crezut o mulțime de istorici, mai ales germani, ai perioadei.

,,În timp ce legea exprimă raporturi constante şi universale, seria istorică are ca obiect fapte succesive, individuale, ireductibile.” (Al. Zub, p. XXI). Fiecare serie creşte, stagnează şi dispare prin inaugurarea unei noi cauzalități a inelelor din lanțul de serii al istoriei. Pot exista serii ale unor epoci creatoare şi serii decadente, însă impulsul înglobant al istoriei este unul evolutiv, constând din desprinderea omului în devenirea sa de animalitatea ancestrală. Inferența este metoda, distinctă oarecum de inducție la Xenopol, prin care se ajută la ,,descoperirea necunoscutului individual cu ajutorul cunoscutului (tot) individual.” Inferența la Xenopol este pusă în legătură cu timpul, rezultând fie într-un ,,raport ascendent (când faptul necunoscut e anterior), descendent (posterior) sau lateral (cand coexistă cu cel cunoscut)” (p. XXII). Fiecare tip de inferență este sprijinit de un exemplu clar din istorie, iar fără inferență nu se pot stabili seriile istorice. Un dram de genialitate strict personală există în fiecare istoric original.

Când vine vorba de factori istorici, Xenopol implică dinamica devenirii în timp într-o imuabilitate a factorilor ,,constanți de natură sufletească”, precum rasa, caracterul național şi continuitatea intelectuală, plus mediul natural. În acest punct, la care vom reveni în final, Xenopol nu depăşeşte vârsta conceptelor istorice ale secolului al XIX-lea.

În capitolul dedicat ,,auxiliarelor evoluției”, Xenopol nu uită să adauge alte elemente-unelte constitutive ştiințelor succesiunii: mediul intelectual (religie, morala, moravuri etc.), instinctul de conservare (activat în situațiile limită ale supraviețuirii fizice), imitația (tot timpul ducând la originalitatea copiei), individualitatea si hazardul. Nu putem vorbi de legi ale istoriei, ,,fiindca legea presupune reproductibilitatea identică a fenomenelor, în timp ce istoria se ocupă numai de fapte singulare, irepetabile” (p. XXIII, Al. Zub). Ar fi doar legile abstracte, ale progresului, imitației, a evoluției spirituale, suficient de vagi pentru a spune totul şi nimic simultan. Nu putem vorbi de predictibilitate în ştiințele succesiunii neavând legi, cum, de altfel, au încercat – iar aici Xenopol este critic într-o manieră popperiană, anti-istoricistă – statisticienii, sociologii, marxiştii etc., secolului al XIX-lea. ,,Faptele istorice sunt cu atât mai neaşteptate, mai contingente, cu cât sunt produsul unei acțiuni individuale, şi cu atât mai constante cu cât se înalță pe o bază mai largă.”

Cum fapta şi seria sunt realități intercondiționate, obiectul istoriei este ,,evoluția omenirii”, situație în care ,,nimic din ce poate contribui la cunoaşterea vieții individuale sau colective nu trebuie lăsat la o parte”. Abia istoria politică (“plenum al dezvoltării umane”) este cea mai în măsură să expliciteze ansamblul complicat al seriilor istorice, consecutive sau/şi simultane (p. XXIV).

Logica istoriei este cea a succesiunii, căutând adevărul şi fiind de aceea ştiințifică, însă despre această logică internă a istoriei nu ştim prea multe.

Există un capitol IV, intitulat sugestiv ,,Opinii eronate cu privire la scopul istoriei”, în care Xenopol, pe lângă sublinierea unor slăbiciuni de ordin personal în tratarea istoriei (slăbiciuni morale, logice etc.), autorul Teoriei… nu infirmă posibilitatea ca istoricul să se folosească în meseria sa de instrumente retorice sau de o metodă intențională pentru a îşi convinge, cu dovezi însă, cititorii de valabilitatea seriilor descoperite. Prefer să mă hazardez zicând că Xenopol lanseaza o opinie care va fi ridicată la rang de teorie interpretativă solidă în lucrarea lui Hayden White, Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, apărută în 1973.

Cât despre scăpările Teoriei… lui Xenopol, scăderi ce o datează istoric, câteva elemente ar trebui totuşi menționate:

i) Conceptul de rasa, utilizat in capitolul al V-lea, Factorii constanți ai istoriei, siderează prin statutul de construct intangibil în realitate. ,,Dacă popoarele au temperamente particulare este din cauză că ele diferă unele de altele prin structura lor mentală, prin constituția trupească a indivizilor care o compun, într-un cuvânt prin rasa.” (p. 136). Cum verificăm temperamentele popoarelor şi în ce constau ele, ştiințific vorbind? Şi să înțelegem de aici că rasa este o expresie a poporului, a viitorului stat-națiune, invenție, de altminteri, a secolului al XIX-lea? Da, deoarece ,,caracterul național nu este deci decât fondul rasei în mers sub presiunea evenimentelor”. (p. 146) Aflasem mai devreme că ,,fondul rasei este cu adevărat ireductibil, nu se schimbă niciodată, decât sub influența unor cauze foarte adânci” (p. 137), deşi ne întrebăm de unde şi pe baza a ce are Xenopol atâtea certitudini pre-empirice? În final, aflăm chiar, în spiritul aristocratului Gobineau, că există o ierarhie a raselor (ghiciți care?), în care rasa albă e urmată de cea mongoloidă, pentru ca la urmă, pe treapta cea mai joasă a evoluției, sa îi găsim pe negroizi. În ce măsură, ne întrebăm, s-a detaşat A.D. Xenopol de Zeitgeistul care determinase asemenea ipoteze la mulți istorici ai vremii?

ii) Deşi a încercat să caute calea de mijloc reconciliatoare între pozitivismul, pragmatismul, intuiționismul, psihologismul decelabile în taxonomia istoricilor apuseni ai generației sale – tentativă în mare măsură încheiată cu brio –, Xenopol rămâne un copil al etapei istoriografiei de acum două secole. Sursele sale bibliografice sunt decompozabile în trei focare epistemice: franceză, germană şi britanică. Enumarăm autorii amintiți şi folosiți cu predilecție în Teoria...: H.T. Buckle, W.E.H. Lecky, W. Draper, F. Guizot, A. Comte, H. Steinthel, M. Lazarus, L. Bourdeau, G. Simmel, P. Lacombe, K. Lamprecht, H. Rickert, P. Barth, Ed. Meyer, O. Lorenz, Droysen, H. Paul, Cournot, Reclus, G. Tarde, A. Labriola, H. Berr etc. Întrebarea mea este una lipsită de orice aluzii malițioase: câți dintre savanții de mai sus nu aparțin unei faze încheiate din evoluția istoriografiei? Şi de ce nu am risca afirmând că la rândul său Xenopol construieşte o teorie a istoriei infuzată de metodele acelor timpuri, în clipa de față depăşite?

iii) Mai sunt câteva ipoteze critice demne de luat în considerare, dar refuz să le tratez aici, deoarece se regăsesc în pagina a XXV din studiul excelent al istoricului Al. Zub.

Este posibil ca meritul excepțional al lui Xenopol în Teoria istoriei, considerând lucrarea în lumina temporalității, e acela de a fi scris o lucrare de o seriozitate şi sobrietate formidabile, în care reuşeşte să ia pulsul întregului domeniu al epistemologiei, la nivelul la care acesta se afla în jurul anului 1900. Nu încape vorbă că Xenopol este un istoric de referință.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s