Maladiile lui Noica

Nu cunosc rațiunile după care un autor își alege titlurile cărților, dar tind să cred, oricât de insidios ar suna, că o semnificativa parte din credit revine editorului. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să dau peste titluri senzaționalist-superficiale, care ascundeau cățti profunde, sau coperti pestrițe, de tipul celor care vând cărți de duzină, peste opere clasice. Dar în bucătaria editorială cartea este, înainte de orice, un obiect comercial, achiziționabil, ,,cu priză la public”, de asta sunt sigur.

Să trecem direct la subiect. Despre autorul, de care am de gând să vorbesc în cele ce urmează, s-au scris râuri de cuvinte, s-au tăiat păduri pentru hârtia tiparită, dar, cu câteva excepții (teza de doctorat a lui Sorin Lavric, de pildă), toate acestea eforturi au rezultat în producerea ori de maculatură, ori de platitudini irelevante. Autorul este Constantin Noica, iar cartea Șase maladii ale spiritului contemporan, deși, – iar prima mea aluzie capătă în sfârșit sens – cum vom vedea, maladiile nu sunt chiar morburi pur patologice și nici măcar cu precizie contemporane. Sau, mă rog, pesemne că Noica le-a vrut numite astfel.

În ciuda subțirimii, volumul de nici 200 de pagini induce o stare de spirit, specifică unei lecturi delectabile, antrenându-ne și oferindu-ne bucurii intelectuale totodată. Scris undeva la finele anilor 1970, premergând Devenirii întru ființă și Scrisorilor despre logica lui Hermes, Șase maladii… este una dintre cărtile lui Noica în care legătura sa din tinerețe cu matematica se resimte în jongleria logică, sistematică, a ,,maladiilor”, căci despre ele este vorba pretutindeni (în carte și în lume, dacă am putea să le separam).

Maladiile spiritului ne sunt ,,constituționale” (p. 7). Despre maladie propriu-zis știm câte ceva : “Iar dincolo de maladia cronică a ființei umane – dacă maladie este – de-a fi măsurată în timp, ar ieși la iveală maladiile adevărate ale omului, de ființă în timp și negăsindu-și măsura în sânul timpului.” (p. 9). De fapt maladiile spiritului sunt ,,ontice”, definesc ființa încapsulată în mundan, ,,reflectând șase situații posibile sau precarități ale ființei”. (p. 28). Dar ce se vrea a fi această noțiune medicală de ,,maladie”, cu rădăcini în rău? Pe pagina imediat următoare, Noica ne răspunde în ecou:

“Dar, dacă se rămâne la sensul obișnuit al maladivității, cât ne nepotrivit sună vorba aceasta despre om! Căci nu doar omul este bolnav întru ființă, ci totul se dovedește a fi așa, stând chiar – spre deosebire de om – sub negativul maladivității ontologice. (…) Zeii s-au dovedit bolnavi (…) un fel de naturi prea generale, fără chip și fire; (…) n-au știut să-și dea determinații sau și-au dat prea multe, ca zeii indieni. – Zeii sunt bolnavi.

Cerul este bolnav. (…) Lumina este și ea bolnavă. S-ar putea susține chiar că omul este singura ființă sănătoasă, sau susceptibilă de însănătoșire, pe lume, tot restul fiind imperfect și bolnav, mai degrabă decât că omul singur ar fi ,,ființa bolnavă” din univers.” (pp. 29-31).

,,Maladie” din titlu este o vocabulă înșelătoare, la Noica având un statut de dereglari ale ființei spirituale a omului (dar și a nedesăvârșirii naturii) și tocmai ,,dezordinea omului este izvorul lui de creație”. Remedii la aceste maladii nu există, însă putința de a căpăta ,,un plus de ființă”, ,,de a spori în omenescul ei [al ființei umane]” face din maladiile ființei ,,stimuli ontologici”. Prin urmare nici o conotație vulgar negativă. Zacem în maladii de când lumea, după cum latura lor ,,benefică” nu ar trebui subapreciată, iar calitatea de ,,contemporane” a maladiilor este una imprecisă, ele existând de când sunt culturile și civilizațiile.

Suntem departe de sugestiile diletante ale titlului cu Noica!

Lămurind o mică parte din problematica ontică (pentru om) și ontologică (pentru obiecte și ființe nereflexive) a maladiei, încheiem primul capitol și trecem la al doilea. Trebuie precizat că, de fiecare dată când Noica desfășoară maladiile în fața noastră, lucru pe care îl realizează până și în primul capitol (aspect pe care l-am evitat intenționat), tot la o realitate livrescă, de gradul al doilea, se duce: die Weltliteratur. La fel de bine ar trebui adăugat aici că Noica întrebuințează trinomul, uzitat în ontologia și logica sa consecutive din anii ’80, individualitate-generalitate-determinații. De n-ar fi pentru aceste trei instrumente, însăși cele șase maladii nu ar putea fi smulse corespunzător din curgerea timpului.

Sensul lor va lua contur odată ce am definit maladiile. Amănunt important: trei maladii se poziționează simetric față de celelalte trei și viceversa.

Prima dintre maladii se cheamă ,,catholita – de la katholou care înseamna ,,în general”, dar e folosit chiar în greacă și drept substantiv – anomaliile produse de absența generalului, la lucruri și la om.” (p. 33) Catholita vine din pornirea omenească de a fi ceva, ,,în urmărirea a ceva de ordin general”, dar ,,fără a se finaliza în nimic.” ,,Generalul prezintă la om condiția aceasta deosebită, de a fi specific; de a părea chiar să fie individual, în orice caz propriu. Trebuie să ieși din condiția individuală și în același timp s-o confirmi. Trebuie să găsești generalul anumit.” (p. 35)

Există pe de o parte o catholită, în care dorința de a fi în general este inconștientă, iar, pe de altă parte, una lucidă. Don Juan este suferind de primul fel de catholită: « nevoia oarbă de actiune », ca pe Napoleon, de altfel, îl definește. Pletoric, trăind experiența « verbului pur », a nemărginitului « posibil », acumulând spornic, bolnavul de catholită nu știe ce vrea. Totul este ridicat pe un vid al proiectului general, văduvit de substanță.

Apoi îl avem pe catholitul conștient de nimicnicia, care se cască sub fervoarea sa de a-și da numai determinații, de a fi individual, dar fără a atinge generalul. Carența generalului o întâlnim, pe treapta sa superioară, la Nietzsche și în existențialism.

A doua maladie se numește todetita – ,,este maladia pricinuită de carența individualului, carența mergând efectiv până la lipsa ,,acestui lucru anume” (tode ti, din greaca veche) prin care să se împlinească atât sensul general, cât și determinările acestuia.” (p. 52).

Aici se întâmplă că individualul este devorat literalmente de ,,conștiință”: ,,il desființează ca atare, reducându-l la lege, ba încă mai mult, la o simplă expresie de ordin matematic.” (p. 55). Citez: ,,Activă întotdeauna în rândul maladiilor încercate de om – ca izvorând în trecut din conștiința incoruptibilului și a perfecțiunii supreme, în versiunea modernă, din constanta mai stinsă, dar nespus mai rigidă a nevoii de rigoare și exactitate, iar în versiunea omului obișnuit sub conștiința idealului –, activă la omul luminat sub conștiința naturii teoretice din el, care deține legi de încorporat în lume, todetita exaltă pe om, făcându-l să clatine realul.” (p. 69). Cel suferind de todetită ,,are adesea surpriza de a vedea inadecvația în jurul său și fantomaticul în tot ce face el, sau de a se vedea pe sine predat statisticii, laolaltă cu lucrurile”. (Ibid.) Fanaticii religioși și ideologici cad de obicei sub spectrul todetitei, dar nu numai.

A treia denumire poartă numele de horetită, adică dereglarea determinațiilor. ,,De horetită suferă, pe linia voinței, fie marii nerăbdători, fie marii îndurători și gloata răbdătorilor lumii.” (p. 70). Fe că vorbim de horetită acută, cea a lui Don Quijote (,,geniala orbire de sine, precipitarea determinațiilor, substituire a celor reale printr-altele doar posibile, imaginare, artificiale, de falsă plinătate, iar pe plan istoric manifestă creativitate în gol, stăruință îndârjită, spirit spartan, anistorism”, p. 85), fie de cea cronică (determinată de ,,staționar”, ,,melancolie”, ,,acedie, neîncredere în sine”, ,,sentimentul plictisului”), din horetită nu poți să ieși, dar nici rămâne.

Până acum, cele trei maladii au fost, într-o oarecare măsură, maladii involuntare, neasumate. Ultimele trei însă sunt reversul primelor: omul/civilizațiile se îmbolnăvește/îmbolnăvesc singur/e, refuzând determinațiile, individualul sau chiar generalul.

Ahoretia, sau dereglarea determinațiilor liber ne-asumate, este întovărășită de o fișă clinica (subtil scrisă, istoria reală este descifrabilă ca într-un palimpsest) a lui Noica însuși, considerându-se bolnav de această maladie ,,nascuta sub un rapt sufletesc ori intelectual, ducând la o brusca iluminare sau luciditate de conștiință, ce face pe subiect să-și interzică participația, să-și domine determinațiile, să vadă pozitivul non-actului și al negativului, acceptând înfrângerea, asimilând-o și intrând în indiferență, iubind tot ce se desprinde de lume ca atare, de la asceză și poezie până la matematici și spectacolul revoluției tehnico-științifice, punând viața și istoria sub ordinea rațiunii, care desființează noul și proclamă rodnicia non-călătoriei.” (p. 108). Abia cu libertatea de determinații ,,oarbe” ale lumii, pe care ți-o poate oferi doar bătrânețea, ahoretia ,,își dă măsura” (Ibid.)

Atodetia, a doua maladie a neacceptării stăpâne pe sine, cuprinde negarea de către un general dat, și determinațiile sale, a individualului. ,,Este o lume a cunoașterii sau măcar a credinței în ceva general, și ca atare a sacerdoțiului în numele acestui general, după cum este una a reglementării ceremoniale potrivite.” Popoarele stagnante ale Asiei, imobila India sau totalitarist-ideologizata China, sunt victimele atodetiei. ,,Decadența rafinată” a culturii franceze din ultimele decenii ale secolul XX – acceptând orice individual nu crezi în nici unul, după Noica – este iarăși o indicație a diagnosticului atodetiei. În planul concentrat al insului obișnuit, atodetia înseamnă un consum apăsat de ,,generaluri”, ,,posibilul” apare mai important ca realul, ,,considerațiile teoretice primează asupra acțiunii” (p. 132), ,,când comentariul vieții devine mai interesant decât viața, modalitatea și adverbul mai de preț decât substanța tematică și verbul”. Individualul statistic și individualul virtual, deopotrivă cu ,,un neant al cunoașterii și desfătării”, până la ,,sensul tragic al experienței de cultură”, atodetia destramă și topește individualul într-un general indistinct. Muzica de serie modernă, ritmul mecanic standardizat, altfel formulate, atodetie la lucru. Relația dintre lege și hazard, întru libertate, este discutată cu simțire, de către Noica, în capitolul dedicat penultimei maladii.

Refuzul generalului, maladie a civilizației, se ascunde sub acatholie. Când refuză generalul, acatholia, în manifestarea sa europeană, implică ,,inteligența goală și iluminismul, deopotrivă cu inteligența practică, odată cu empirismul și nominalismul anglo-saxon, ducând la o neașteptată lume a tehnicii și mașinismului, dar și, pe nivel superior, la un întreg sistem de valori, cele anglo-saxone, care s-au impus lumii moderne, în mare parte.” (p. 154) Plod al negoțului, existând în imediat, trăind într-o pluralitate debusolată, civilizația acatholiei cultiva siguranța exactității științifice, de inspirație logico-matematică. Doar artele ecranului sporesc în acatholie, într-o societate totuși ,,cimentată”, a demnității personale și a respectului reciproc.

Volumașul se termină cu un capitol suplimentar, în maniera lui Noica, dedicat, pseudo-sibilinic, ,,cumpătului vremii și spiritului românesc”. Dezvoltând raționamente, cu care suntem familiarizați din Sentimentul românesc al ființei, dar nu numai, Noica conchide, aplicând schema de mai sus, că noi, românii, nu am suferit și nici nu suferim de vreuna dintre maladii în doze critice, doar pentru a afirma că, dacă fiecare epocă din cultura apuseană a stat sub primatul unei părți de vorbire (substantivul în Evul Mediu, adverbul în epoca clasică, adjectivul la superlativ și comparativ între secolele al XVIII-lea și al XX-lea, conjuncția pentru ,,tehnica electronică” și ,,cibernetică”), ,,contribuția românească”, cea prin care ,,spiritul românesc ar putea să coboare universalul”, este nimeni alta decât ,,prepoziția” cabalistică ,,întru”. .,,Întru ceva”, ferm și modest, dar autentic românesc, într-o lume a maladiilor ce nu duc la altceva decât la ,,condiția sinelui înnebunit”.

Pe lângă ingeniozitatea construcției, a combinațiilor rezultate din jocul I-D-G, Constantin Noica sondează cu acuitate în adâncimi, irecuperabile altfel, ale sinelui și lumii în diversele sale incompletitudini ale ființei.

Un aspect al cărții, ce condiționează o anume perplexitate, este limba elegantă, dar cu reverberații folclorice, de șezătoare înțeleaptă la sat, în care cel mai bătrân șade pe un butuc încăpător și povestește câte în lună și în stele celor de alături. Noica alunecă într-un colocvialism discreditabil, dintr-o perspectivă strâmt academică. Presupunând că Șase maladii… ar fi fost tradusă, simultan cu publicarea sa în Romania, undeva la o editură din Occident, nici un specialist nu ar fi luat-o în seamă. Deși profund concepută, Șase maladii… ar trezi simpatia publicului larg, filo-eseist, și mult mai puțin atenția cercurilor filosofice academice. Dialogicul strivește orice element de jargon profesional, frizând amatorismul grațios.

Din perspectivă personală, paginile cele mai uimitoare mi-au părut cele tratând chestiunea libertății, alături de hazard și lege (pe urmele lui Jacques Monod), înțeleasă dialectic și nu într-o logică binară, dualist reductivă. Adevărata libertate cade sub armonia celor trei variabile cheie: individualul, determinațiile, generalul.

Indubitabil că în Șase maladii… găsim atâtea și atâtea altele, asupra cărora merită să stăruim a medita, aprofundându-le cu măsură.

Noica este, spre deosebire de școala sa, ultimul filosof român care a luat spiritul în serios.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Maladiile lui Noica

  1. noname zice:

    parca scrie patapievici…

  2. vicuslusorum zice:

    M-ai ajuta mult daca mi-ai spune in ce fel scriu ca D-l Patapievici. Chiar as fi curios sa aflu de ce si cum am ceva de impartasit cu acest domn celebru…

  3. victor zice:

    Foarte frumos ai prezentat.te felicit visculosorum.cred totusi ca ai folosit doar „tabloul celor sase maladii”(cap I)fara a aprofunda prea mult pe fiecare in parte.si vroiam sa mai spun ca despre noica putem spune ca e singurul filosof roman,avand in vedere ca aprox. toti ceilalti au fost epigoni.

  4. oarecum zice:

    frumoasa hermeneutica, citeste si jurnalul de la paltinis, scz. pt. ortografie

  5. Ion zice:

    parca ar scrie liiceanu………….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s