Epistola

(O scrisoare intre doi prieteni, pe teme de tot felul, datand din 27 august 2009, proaspat descoperita in casuta postala)

Draga M.,

Privirea mi-a cazut astazi peste reeditarea, in conditii grafice superbe, a romanului de tinerete cu titlu autoreferential apartinand unuia dintre idolii adolescentei mele, dupa cum presupun si a intaiei tale tinereti, Mircea Eliade. Tocmai despre mirajul autoreferentialitatii, pe care Eliade il cultiva cu ardoarea unui mistic, as vrea sa iti vorbesc aici.

Amintirile personale pe care le mai am cu privire la Romanul adolescentului miop sunt imbibate de prima mea adolescenta. Pentru mine, Eliade a reprezentat, la o alta scara, fireste, cam ce a fost Papini pentru Eliade insusi: un al eu insumi, care ma indispunea prin intaietatea ontologica. Nu stiu daca mai pastrez pe undeva prin casa caietul-jurnal al propriei mele adolescente, pe care, la un moment dat, l-am parasit, l-am lasat nervos de izbeliste, din presimtirea ca scriu o pastisa printr-un simplu imprumut inconstient de idei, de stari afective similare, de frustrari comune. Se pare, si o marturisesc cu parere de rau, desi s-ar putea sa ma insel, ca adolescenta poate fi lipsita de originalitate atunci cand serveste acelorasi zei.

Intre Papini, care pozeaza mult intr-un Un om sfarsit, scriind insa o carte a carei valoare stilistica, de simpla executie literara, o depaseste pe cea a autenticului prozaic Eliade (intotdeauna am considerat stilul narativ al lui Eliade ca fiind unul bulevardier, de roman politist, de best seller a la Cezar Petrescu – n-ai decat sa ridici din spranceana – acest scriitor care isi cioplea textele cu dexteritatea unui jurnalist beneficiind de mare succes la public, public pe care nu l-a nesocotit niciodata), de al carui talent literar ma indoiesc (in ciuda unui lirism difuz, a unei proze intimiste care priveste rama obiectelor, linia fiintelor cu o ingaduinta sentimental-psihologica a carei expresie desavarsita o intalnesti in capodopera altui stralucit reporter-gazetar-romancier din epoca interbelica, de data aceasta in Franta, anume Andre Malraux in Conditia umana, mostra a lirismului empatic-fragmentar, fragil, aproape de portelan, insa, fara indoiala, intretaiat de brutalitatea zbuciumului istoriei, de secventialitatea evenimentelor anodine) si, sa zicem, Zbor in bataia sagetii, avem de-a face cu aceiasi cultivare grandioasa a eului, cu un egocentrism ce rapune lumea sau este invins de lume, producand insa un testimon al ego-ului (des)umflat.

De fapt, si scuza-mi asprimea, Papini, Eliade, Patapievici – nu iau aceste nume la intamplare, dupa cum nici alaturarea lor consecutiva nu ascunde vreo posibila descendenta – realizeaza un tip de scriitura autobiografica care se vrea a fi, cu orice pret, literara. Ei sunt toti niste memorialisti revoltati pe genul in care sunt constransi sa scrie. Si, tocmai de aceea, reusesc, pe cai nebanuite, sa iasa din limitele sale, producand o literatura cu identitate incerta, un hibrid modern, alambicat aproape, o meta-literatura, prin meta intelegand natura liminara a experimentului lor. Sunt, in esenta, niste veleitari care naufragiaza pe tarmul unor insule necunoscute. De aici, originalitatea lor. Dar sa continui.

Papini exprima aceleasi intentii ale ascetului-eroului-nobilului-alesului intru cultura pe care Eliade si Patapievici le vor prelua. Este inutil sa reiau aici tezele, motivele, obsesiile cartilor lor autobiografice, de fapt, niste Bildungsbucher, daca nu neaparat implinirile unui Bildungsroman propriu-zis, din moment ce oricum iti sunt cat se poate de cunoscute.

Pe mine ma intereseaza mai curand raportul dintre eu si lumea in care este imersat fara voie acesta din urma si, indeosebi, temporalitatea acestui eu, cat rasufla in Papini, Eliade, Patapievici – care pretind, in delimitarea lor de ceilalti, de a se ocupa numai de sine – spiritul epocii lor.

O luam pe rand si, incet-incet, iti vei da seama cu exactitate la ce ma refer. Papini descinde din epoca romantismului activist al generatiei lui Manzoni, al agresivului nationalism italian specific “secolului natiunilor” al lui Garibaldi, iar emfaza idealurilor papiniene, stilul exgerat de sentimental si excesiv pestrit de pe alocuri (tradand o vitalitate stilistica pe care doar romanticii, chiar si cei tarzii, o cunoasteau), corespund gustului malais-lui de fin de siecle. D’Annunzio, in patetismele sale retorice din Triumful mortii, are multe in comun cu Papini din Un om sfarsit. Nihilismul declarat, inclinatia spre anarahie, vitalismul pre-fascist, egocentrismul aparent etans, pretinsa anahoreza culturala, simbolismul livresc, sunt mode ale timpului la Papini. In ciuda vocii personale, Papini, defalcand din realitatea celorlalti doar ce aparent ar interesa eul sau, scrie, simte, se labarteaza pe pagina cu ingaduinta circumspecta a obsesiilor ce macinau societatea vremii sale. Departe de a se instraina intr-o devenire culturala a exceptiei, a culmii Supraomului nietzschean, Papini reuseste ca, departandu-se de lumea sa, sa scoata in relief tot ce avea aceasta mai specific, mai original. Papini decanteaza realitatea, nu se elibereaza de aceasta in cadrul propriului eu, cum s-ar crede ca ar fi intentionat prin romanul sau. Distantandu-se, ansamblul epocii capata un contur regulat si limpede, imprimandu-se in textura frazelor, in rotunjimea cuvintelor, in vertijul ideilor demolatoare.

Nu in alt mod procedeaza Eliade. Venit cu o generatie mai tarziu, una trecuta prin carnagiul transfigurator al primului Mare Razboi, si avand in vedere varsta frageda a naratorului, este limpede de ce Eliade din Romanul… sufera de o saracie diletanta a stilului (Eliade matur va scrie, ce-i drept, mai sigur pe sine, dar nu va depasi cu mult retorica din primul sau roman: Gaudeamus, pandant Romanului… si facand parte din acesta, demonstreaza observatia mea de mai sus), compensand printr-o remarcabila capacitate de a lua pulsul, de a-l eterniza vitalist pe hartie, adolescentei. Este poate cel mai egocentric, cel mai instrainat de lumea sordida, cel mai fanatic credincios al propriului Eu dintre cei trei. Dar si cel mai prozaic, descins de-a dreptul din atmosfera superficial-degajata a deceniului al treilea. Cultul Vointei de a fi, apoteoza posibila a Sinelui, egocentrismul care nu numai ca selecteaza din realitatea doar ce-i convine, dar chiar falsificarea la nevoie a intaiului text al jurnalului (exegeza recenta a demonstrat ca “romanele indirecte” ale lui Eliade, inclusiv Maitreyi, au suferit prelucrari din jurnalele originare, disparute ulterior sau pastrate fragmentar; Eliade isi romanta viata, de fapt, existenta insasi; prin urmare, avem de a face cu o opera de fictiune literara, dublata de un biografism la mana a doua) sunt marci ale personalitatii indelebile a lui Mircea Eliade. Respingerea lumii banale, stupide, a fetelor superficiale, a baietilor stersi si patrunsi de febra hormonilor este cicumstantiala, atunci cand nu ascunde invidie, frustrari, ranchiuni si resentimente. Simtim ca Eliade, solitarul erudit constras la solilocviile unui maniac al Eului, ravneste, cu o pofta comparabila cu febra cunoasterii, la dulceata coapselor acelor fete superficiale, la hainele curate, la gesturile la moda si mondene, la piruetele de dans ale tinerilor cu chipuri curate, fara greutatea ochelarilor, fara povara fruntii late, fara cosuri, timiditate sau complexe fizice. O vointa de a poseda toatea acestea, dar fara a le dori, consta in ambivalenta ego-ului eliadesc. Nu se poate vorbi de o prapastie intre generatia lui Eliade, pe care acesta si-o asuma sub titulatura de “sef” al ei, si chemarile devoratoare, hiper-egocentrice, egoiste ale adolescentului miop. Iar, cum istoria literara a interbelicului o atesta, nici intre Eliade si inclinatiile colegilor sai de generatie, cei mai apropiati intelectual de altfel, nu putem afirma decat cu mare greutate ca ar fi existat o lipsa de comunicare, o incompatibilitate a proiectelor, sau chemari puternic distincte intre membrii Kriterionului. Destinul celor mai talentati din acesti tineri va semana intr-o oarecare masura, mai ales in esecul implicarii in viata politica, pastrandu-si insa fiecare individualitatea. Urbanitatea din romanul Accidentul o regasim, in spirit, in unele romane ale lui Eliade din vremea maturitatii timpurii: Intoarcerea din rai, Nunta in cer, Huliganii sau Domnisoara Christina. Eliade este, intr-un cuvant, draga M., si sper sa nu te fi obosit cu prolixitatea mea de pana acum, un copil al timpului sau. O progenitura aleasa, dar crescuta in crisalida acelor vremuri, a limbii si trairilor acelor oameni, astazi, disparuti in negura amintirilor. Jeni Acterian, de care mi-ai povestit, mai apropiata de proza personala ce nu tinteste a sfarsi ca literatura, ci mai degraba ca memorialistica de buna calitate, este, de nu ma insel, o prezenta feminina afina cu aspiratiile unuia ca Eliade, neinstrainat de tentatiile istoriei pe care a trait-o.

Al treilea caz, cel al intelectualui aflat sub jugul distrugator al istoriei, reprezinta nadirul raporturilor existente intre scriitor si societatea moderna propriu-zisa, cu anti-limbajul sau public (aici trimit la Dupa Babel). Desi poate cel mai dornic de a se angrena social, de a gasi parteneri de discutie pe masura, izolat nu din pricina unui sine egocentric (mai curand, in Zbor…, ne confruntam cu un ego ce se tamaiaza zilnic, adica un eu arogant, snob, mult prea constient de greutatea propriei insemnatati), ci de o lumea cu valori si temeri diferite, Patapievici este un erudit constrans la spatiul strict al bibliotecii, al scriptoriumului plin de miasmele buchilor vechi, legate in piele de bou, pictate pe marginea paginilor pergamentoase de mana grijulie, benedictina, a unor calugari medievali, cel care joaca cel mai prost, dintre cei trei, rolul autodevenirii culturale, al exceptiei spirituale. Zic prost pentru ca, fata de Papini si de Eliade, nu exista elan demonic, fierbere a pulsatiilor adolescentine (Patapievici rememoreaza cu sangele domolit al varstei de 30 de ani o adolescenta deja incheiata), nebunie a chemarii, jerbe ale focului sacru in scriitura sa, rece, pedanta, chirurgical de stiintifica in terminologia ei abstrusa si in intentiile sale de a descrie ratiunii si nu de a impresiona simturile, care, pentru un nestiutor, repugna prin duritatea neliterara a vocabularului. Sintaxa este clasica, simpla, digerabila, fara artificii retorice, aproape epurata de stil. Dorinta de a realiza o captatio benevolentiae este nula. Publicul este necesarmente unul cultivat, elitist, redus, chiar temator la mefienta joasa, grobiana, pe care restul societatii ar avea-o fata de autor si putinii oficianti ai sectei Culturii. Asistam la autogratificarea etapelor unei personalitati constituite, definitiv inchegate. Lirismul este unul siropos, nostalgic, contactul cu realitatea, cu spiritul generatiei sale, aproape complet absent. Cotidianul este unul sordid si respingator: episodul experientei de viata capatate in timpul executiei stagiului militar obligatoriu pare a sugera si a fotografia rolul nivelator, oprimant al societatii in ansamblu. Individul nu se mai dezvolta impreuna sau in raspar cu lumea, ci in afara vietii de toate zilele; el este dornic sa o submineze prin neparticipare, escamotand intr-o Castalia a anilor ’80 dintr-un regim politic apasator ca o presa hidraulica. Ceva artificial-histrionic, asemenea unui membru proaspat smuls din ansamblul trupului, tremurand pavlovic si mustind de o activitate decuplata a nervilor inerti, este emanat din intreaga devenire a lui Patapievici. Dar chiar si aici, existenta acelor celule ascunse in faldurile societatii, celule de insi cultivati (niste ingeri anti-revolutionari, opusi Demoniilor dostoievskieni), tinand treaza flacara traditiei spirituale, extincta in cadrul corpului social mai larg, denota o posibila evadare, o lenta, uzurpatoare, devenire intru fiinta (Noica, trebuie sa recunosti, si-a pus amprenta pe prepozitiile limbii romane, atunci cand doresti sa trimiti la sensuri mai inalte). Patapievici comunica in subterana, in samizdat, intr-o limba codificata de eruditie seaca, cu semenii sai, presarati, alugati alandala in lume, jidovi ratacitori in cautarea Alexandriei pierdute.

Si iata-ne ajunsi in timpul nostru, drag preopinent. Cum iti imaginezi tu ca stam noi la 80 de ani de la debutul generatiei Kriterion? Cum arata eul hipertrofiat al omului cultivat de astazi si ce relatie mentine acesta cu corpul sau politic si social? Sa fim niste epigoni, niste fatarnici fata de inaintasii nostri? Sa ne simtim, si chiar sa fim, mai izolati, mai atacati, mai neluati in seama de indiferenta gregara, mai putini capabili sa ne integram social decat Papini si Eliade? Dupa cum vezi, in temerara lor incursiune de a scrie despre sine, au depus o marturie despre posibilitatile latente fiintand nu numai in ei insisi, ci si in spiritul epocii lor. Nu poti sa-ti eludezi epoca, nu este permis sa iti desconsideri solipsist secolul! Cum ne vom imbratisa noi veacul si ce vom face din noi insine fara ca, vreo clipa, sa risipam ceea ce ni s-a oferit, asemenea unui dar nepretuit, imposibil de estimat, de catre parintii, bunicii si stramosii nostri? Cum sa practicam un nonconfomism de elita astazi? Si ce aducem noi in plus? Iata ce intrebari imi ard constiinta si nu imi dau ghes.

In speranta ca mi-am incheiat scrisoarea acolo unde rabdarea ta s-a saturat sa adaste, iti doresc sa ne reauzim cu bucurie.

Prietenul tau,

D.

P.S. Reflectand mai adanc la miez de noapte, am realizat ca singura specie literara, care, gestata in socialism, a izbucnit navalnic in libertate, cotropind rafturile bibliotecilor, este cea descinsa din memorialistica.

Imi imaginez linia sinuoasa, intrerupta si apoi reluata, a jurnalelor de calatorii – e adevarat: lipsite de luciditate, scuturate de spasmele unui subiectivism capricios, neverosimil – pe care le-au scris Russel, Gide, Sartre etc. in urma vizitelor potemkiene prin URSS, apoi a romanului Intuneric la amiaza, apoi a literaturii victimelor, care a inceput sa iasa la suprafata imediat dupa 1945, culminand, din punctul meu de vedere, in opera lui Soljenitin, si, in sfarsit, lasand la o parte sutele de marturii (incadrabile in demantelarea, deconspirarea trecutului personal, sufocat de istorie), speciile superioare ale biografiei, care la noi si-au facut simitita prezenta, inregistrand chiar un succes de piata, inainte de 1989. Jurnalul Fericirii, Jurnalul de la Paltinis, Epistolarul, Jurnalul de la Tescani, si apoi intreaga fascinatie liiceana pentru memorii, pentru insectarele timpului, isi are originea in acea epoca. Traim inca in siajul obsesiilor de sub totalitarism.

Pe de o parte un regim de penitenciar, ce amprenteaza dureros societatea, dezindividualizind-o in corpore, pe de alta parte, o adancire in propriul eu, in cautarea gradinii celeste pierdute. Totalitarismul naste un tip de raportare fata de sine pe care blandetea societatilor liberal-democratice l-a exclus, l-a invalidat. In Est s-a trait intens, trebuie sa recunosti! In Vest, din cauza ritmului monoton si inerentei previzibilitati a evenimentelor, dar mai ales, din pricina lipsei acelor limite care dinamizeaza fiinta, descoperind-o, dezvaluind-o siesi, nu s-a putut produce o explozie, similara in intensitate si in marturisire, a biograficului, asa cum s-a petrecut in Est.

Poate ca doar la inchisoare incepi sa pretuiesti fiecare gura de aer pe care o respiri. Nici un trup zdravan nu stie ca traieste.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s