Patapievici și neantul valah

După lectura ziarului nistorescian-,,stalinist” Cotidianul de săptămâna trecută, am rămas cu gustul amar în cerul gurii că peste tărâmurile fabuloase ale României se înjură mai mult decât se gândește.

Dintre sinecuriștii patriei, scoși din magazie cu logoree grobiană (inerent descalificantă), singurul care mă interesează, având în vedere decepția pe care mi-a provocat-o, și pe care am să o explic numaidecât, este H.-R. Patapievici.

Înainte de orice, mi-a plăcut în 2004 faptul că acești intelectuali au fost, asemenea multor cetățeni sătui până peste cap, împotriva pseudostângii PSD-iste, dar nici prin gând nu-mi trecea că floarea intelectualității românești era mai mult decât anti-PSD.

Am votat în aceeași direcție cu dumnealor, dar nu mi-aș fi închipuit atunci că Pleșu și Patapievici se vor erija în slujbași ai statutului condus de gregarul, grosolanul și fost nomeklaturistul Băsescu.

Pleșu, cu franchețe, a renunțat la timp. Rolul de consilier-filosof la curtea căpitanului cu mutră lombrosiană Băsescu nu se cade.

Iar să păstorești cultura română ca președinte al ICR-ului, în loc să o slujești de la biroul de scriitor, și totul de dragul culturii noastre dornice să iasă din anonimat, este fie o ipocrizie fără limită, fie o lipsă de realism agravantă. Dar cam aceasta este diferența dintre a fi antipsdist și propdlist.

Ce păcat că în toamna târzie a anului 2004 am votat ca niște probăsescieni când eram conditionați de chemarea organică anti-Năstase! Ce trist că noi, electoratul fidel de acum câțiva ani al lui Băsescu, nu am primit posturi calde și înalte la Cotroceni și nicio viață mai bună nu ducem. Mă întreb: toți dreptacii din garda Căpitanului, de-ar fi mâine demiși din funcții, și-ar mai păstra puritatea opiniilor neștirbită, entuziasmul contagios, de carantină, pentru Domnul Președinte și ,,politica” apropiaților săi?

Oare în câte ore ar lătra ca niște Iude la Stăpânul lor după ce nu le-ar mai fi Șef și mai mare în grad?

Tough question.

Dar salariul acela modest de 2000 de euro, plus gustul puterii și al relațiilor înalt funcționărești, le ține limba încleștată și conștiința blocată.

Dar să mă întorc la dezamăgirea pe care mi-a provocat-o Patapievici, mult dincolo de cea morală.

Așa cum am scris în altă parte, și, paradoxal, tocmai în urma lecturii ultimului volum al eseistului, Patapievici este o problemă constitutivă a culturii române.

Ce vreau să afirm prin aceasta?

Nu stiu cât adevăr se adăpostește în acea ipoteza-sentință de la începutul cărții-conferință Ochii Beatricei, pledând pentru un Dante savant în toate științele vremii sale, științe dezvoltate într-un mod vast și ramificat chiar și pe atunci după intelectualul român, dar mă îndoiesc sincer că Patapievici este un savant de aceleași proporții pentru științele timpurilor sale.

Erudiția sa, indubitabil întinsă, nu îl califică în nicio specializare științifică modernă.

Fără îndoială, pentru a lua un exemplu la nimereală, ca într-un cerc de semioticieni academici, în urma lecturilor sale, Patapievici va vâsli relativ lejer prin alfabetul și terminologia semiotică într-o discuție cu Eco și Chomsky, dar pentru aceștia din urmă redutabili savanți Patapievici va părea și chiar va fi o voce de student serios, dar care nu depășește bibliografia obligatorie din anul I de la orice facultate de Litere și nu le comunică nimic neștiut, nimic nebănuit, nici o ipoteză originală.

Va pluti, într-adevăr, cu dexteritate la rădăcina domeniului, dar nu are echipamentul necesar, dobândit numai după ani lungi de urcuș greu și incomod, să se înalțe pe tulpina și ramuri până în vârful încă neexplorat al arborelui cunoașterii.

Aceeași circumstanță se repetă chiar și în relația sa cu fizica, știință însă pentru care este calificat academic, dar în care Patapievici nu activează în niciun fel ca un cercetător activ și de valoare prin aportul său creator. Este depășit în raport cu profesia sa de fizician de mult timp.

Aproape în orice spațiu al cunoașterii, reperăm patternul de mai sus: toate lecturile lui Patapievici nu reușesc să cuprindă decât elementele de bază ale mai multor, finite ca număr, domenii de cunoaștere.

Stăpânește textele fundamentale, readerele de la temelia epistemologiei, teoriei literare, istoriei culturii, istoriei științei, științelor sociale. Însă orice student la filosofie a citit ceva din Metafizica lui Aristotel, după cum orice sociolog în devenire cunoaște un text din Max Weber. Ce economist nu a auzit de Keynes sau Malthus?

Kuhn, Popper, Duhem, T.S. Eliot, Duby, Braudel, Levi-Strauss, Aron și Furet sunt, luați aleatoriu, alături de alții bineînțeles, mainstreamul științelor cărora le-au dedicat fiecare întreaga lor viață. Ei sunt, în comparație cu Patapievici, savanți și mari specialiști. Până și o lucrare ca Structurile antropologice ale imaginarului a lui Durand este un clasic măcar dacă deschizi oricare din cărțile romanului Lucian Boia.

Inadecvarea reiese din două laturi: i) în România cercetarea este atât de jalnică, cadrele universitate sunt atât de nule în comparație cu lumea academica vestică încât de-abia ținem pasul cu ritmul de traduceri al textelor fundamentale din științele respective: mă întreb cum poți avea în România acces la o carte ca Economy and Society a lui Weber sau la o lucrare de știință politică din Condorcet; și atunci, firește, cu bogata sa cultură generală, Patapievici îi bate lejer pe umăr ștrengărește, ca după blocuri, pe majoritatea profesorilor universitari din România, uitând cu toții că blocurile sunt situate la periferie și dau direct în câmp și ii) după ce termini liceul, rămâi cu o pojghiță de cultură generală: întâlnindu-l pe Patapievici eseistul, resimți o stare de umilință sub greutatea covârșitoare a atâtor nume, titluri și idei de care nu ai auzit decât extrem de vag; după o mai mult sau mai puțină relativă familiarizare cu acele texte, care poate dura ani, consecutiv cu avansarea în domeniul facultății alese (totul presupunând că ești un student impecabil), Patapievici rămâne încântător, dar cu acea logică simplistă, empiric-contabilă, a common sensului britanic, schematic matematic și pedant cu folosirea unor termeni livrești făcuți să gâdile o glandă a snobului cultivat sau să îl irite pe ignarul ordinar.

De la casantul Cerul văzut prin lentilă, trecănd prin fals-autobiograficul Zbor în bătaie săgeții, indignatele Politice, prolixul Om recent, breful Ochii Beatricei, redundantul Discernământul modernizăii și repetitivul Despre idei & blocaje, alături de alte cărți anunțate cu nonșalantă din anii ’90 dar nepublicate vreodată, Patapievici face cultură generală de excepție, la propriu, în România: înconjurat de un public ignorant și ajutat de mediocritatea (în cazul ideal) al mediului universitar neproducător de idei, faima sa este construită cărămidă cu cărămidă din sintetizarea și rezumarea unor cărți esențiale ale culturii universale. Iar contribuția lui Patapievici este, pe lângă importanța sa sociologică, aproape de zero considerând rata inculturii clasic-umaniste din România, să fim serioși, absolut irelevantă într-o piață a ideilor competitivă și modernă. Rolul său ar fi, într-o țară cu un mediu academic aflat în ebuliție și producție, acela de mandatar epistemic între gloata și Castaglia. Rușine, totuși, că de 10 ani trăiește din fosilizarea unor obsesii intelectuale ale anilor ’80-’90 și că, în cursa sa pentru recunoaștere publică și politică, nu a realizat altă performanță decât a avea câteva proprietăți și mulți bani în conturi. Plus labirintul tenebros de inși în preajma cărora se înfățișează mulțimii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Patapievici și neantul valah

  1. horiapatrascu zice:

    Dur si foarte bine articulat. De unde trag concluzia ca cele mai dure lovituri le privesti de la aceia care chiar te-au luat in serios.
    Pe de alta parte, eruditia se plateste si cu pretul – mai mare sau mai mic – al superficialitatii.

    Patapievici intra si el in randul acelora care s-au oferit drept modele fara ca ele insele sa fi creat, sa fi produs ceva serios intr-un domeniu anume. Liiceanu, Patapievici, chiar si Plesu intra cu totii in randul celor care „scriu bine”, „le zic bine”, dar propriu zis nu fac si nu au facut nimic sau aproape nimic important. CU aceasta vascozitate a lenei de a avea o mare initiativa, o mare opera, o mare idee s-a luptat toata viata Noica. Se pare ca discipolii si stradiscipolii lui Noica ( cel mai redutabil fiind S. Lavric) nu au invatat nimic din aceasta lectie si s-au pierdut in eterna vorbaraie eseistica, de cafenea, specifica acestor taramuri.
    In alte tari devin modele aceia care au facut ceva important, care au dovedit o excelenta intr-un domeniu anume. La noi devine model acela care propriu zis nu a facut absolut nimic serios in viata lui, dar care strange titluri dupa titluri, scrie carti dupa carti, aduna functii dupa functii. In acest sens Patapievici reprezinta o paradigma. Daca i-am pune intrebarea pe care o punea Noica, oare ce ar raspunde? Si ce ar raspunde fiecare din discipoliii si stradiscipolii lui Noica? Care este ideea care te-a vizitat, ideea pentru care merita sa traiesti?

    Nu este rascolitor faptul ca Liiceanu nu a reusit sa faca o opera, o ctitorie asa cum, din nou, ii placea lui Noica sa spuna, nici macar in calitatea sa de editor? Platon editia Humanitas nu face decat sa reediteze ceea ce a facut Noica. Si, intre noi fie vorba, arata cu mult mai jalnic decat volumele tiparite cu 30 de ani in urma. Ca sa nu mai punem la socoteala faptul ca nici nu e terminata. Ce sa mai zicem de faptul ca nu exista scoase si traduse carti fundamentale ale culturii filosofice universale, precum lucrarea principala a lui Schopenhauer de exemplu. Cum se poate privi in oglinda Liiceanu, cel care se pretinde a fi seful celei mai importante edituri din romania cand se uita la ce lasa in urma opera sa de editor?

    Aceeasi superficialitate ca intotdeauna, aceiasi „monstri sacri” universitari care nu conteaza nici cat niste paduchi in lumea academica internationala. In schimb la aerele pe care ni le dam nu ne intrece nimeni.

    Eu unul nu cunosc decat doi-trei universitari care pot fi comparabili, prin seriozitate, cu cei din afara.

    • romeo zice:

      Patapievic intra si el in randul acelora care s-au oferit drept modele fara ca ele insele sa fi creat, sa fi produs ceva serios intr-un domeniu anume. – horiapatrascu

      As fi fost de aceasi parere cu tine, daca ai fi scos din socoteala asta, Ochii Biatricei…. Aici as avea o singura replica: usor cu pianu’ pe scari… usor cu pianu’ pe scari…

  2. Laura zice:

    Ai uitat sa spui cum a „promovat” domnul in speta cultura romana peste hotare.

  3. Vicuslusorum zice:

    Domnule Profesor,

    Intamplarea face sa avem Lumea ca vointa si reprezentare publicata dupa 1989, insa la o editura obscura din provincie candva acum 15 ani. Nu bag mana in foc pentru calitatea traducerii si nici pentru stiinta de carte a celor ce s-au ocupat de conditiile editarii, insa, una peste alta, este trist, daca nu chiar deprimant, ca nici macar Humanitasul – in pofida slabiciunii sale pentru filosofie – nu a avut grija sa ne ofere in intregime pe clasicii gandirii dintotdeauna.

    Proiectul reeditarii Operei lui Platon s-a transformat de curand la Humanitas in acele carti de buzunar ce cuprind doua sau trei dialoguri platoniciene, dar chiar si asa, carticelele se dau de ceva vreme la reduceri, ceea ce ma face sa cred ca publicul roman nu gusta Platon nici in editia plic.

    Daca mi-aduc aminte, am mai purtat candva o serie de dialoguri despre sirul de carticele scrise de Liiceanu, decedat ca filosof serios inca de la eseul sau Despre limita. Ca traducator a contribuit insa mai mult pentru cultura romana din punctul meu de vedere, si macar in aceasta privinta Noica ar fi fost multumit de Dansul.

    Ca autor de memorii moralizator docte, Liiceanu nu a facut o mare isprava de la Jurnalul de la Paltinis incoace. Dimpotriva: incepand cu Epistolarul si ajungand la Scrisori pentru fiul meu, trecand prin nadirul Declaratiei de iubire (un titlu demn de un album comercial pop), Liiceanu scrie cu talent literar fara a face literatura si preocupandu-se de la un volum la altul din ce in ce mai mult de persoana sa, monumentala si carnoasa in acelasi timp.

    Ma irita totusi glisarea in biografismul liicean intre detaliul pervers si voyeurist (micii mancati cu Plesu, barbiile unsuroase, mosneagul rebegit Noica care nu stia ca pentru a face cafea trebuie sa rasnesti boabele, si alte intimitati descoperite cu o satisfactie narativa sadica) si pretiozitatea intelectuala de cultura generala, pe care deja am observat-o.

    In rest, eu unul astept volumul 3 din Opera lui Kierkegaard, de va fi vreodata publicata complet – lucru inedit – la celebrissima editura Humanitas.

  4. horiapatrascu zice:

    Draga Dan,

    Stiu despre ce editie e vorba. Daca i-am arata-o domnului Liiceanu ar face istericale si ar spune ca nu se poate asa ceva, o editie cu multe greseli de limba romana, cine mai sta sa se gandeasca la fidelitatea traducerii. E o editie pe care majoritatea oamenilor cu bun gust o resping ca fiind de cel mai mare prost gust. In orice caz, in lipsa alteia… e buna si aceea.

    Imi amintesc cu mare placere de schimbul nostru epistolar.

    Doresc sa te felicit din toata inima pentru devenirea ta, pentru felul in care scrii si pentru generozitatea cu care impartasesti ideile tale pe acest site.

  5. vicuslusorum zice:

    Cu riscul ca acest comentariu sa ajunga necitit, validitatea celor de mai sus poate fi testata pe singura lucrare, socotita astfel de unii dintre necititorii sai, originala sub raport al ipotezei de lucru, scrisa de Patapievici, anume Ochii Beatricei: cum arata cu adevarat lumea lui Dante?, publicata in 2004.
    Desi plasata in zona exegezei exotice din Dante, eseul de proportii reduse, bazat pe o conferinta Microsoft, nu are pretentie de a comunica ceva special decat din perspectiva pasionatului epistemolog si istoric al stiintelor (cele denumite „naturale”) care este Patapievici, restul universului dantesc fiind o descriere scolareasca a calatoriei prin Infern, Purgatoriu si Paradis facuta pentru un public necunoscator, cel al angajatilor de multinationala captivati de, oare?, Dante.
    Oricat de multa incredere as acorda fervoarei cu care Patapievici il citeste inca din adolescenta pe Dante – dupa cum recunoaste el insusi -, oricata veridicitate se afla in spatele povestii mirarii juvenile la o serie de tertine din canturile XXVII-XXVIII din Paradis, analiza cosmologiei dantesti ca anticipand hipersfera matematicii moderne nu poate parea decat o curiozitate socanta in domeniul uriasei literaturi cu privire la marele florentin.
    Si chiar asa a fost socotita de primii epistemologi care au observat exact aceleasi versuri din Divina Commedia ca Patapievici si care au emis exact aceiasi ipoteza ca a romanului nostru acum 30-40-60 de ani.
    Patapievici, onest si viclean deopotriva, nu face decat sa reia sirul de observatii, intr-o maniera mai putin tehnica, din cei trei autori (toti istorici ai stiintelor, W. Egginton, M. Peterson si Robert Osserman), pe care ii mentioneaza in bibliografie pentru a se feri de orice posibil plagiat, care au fost intr-adevar intaii observatori ai bizarei cosmologii (cea de la granita Purgatoriului la limita Paradisului, desigur) a lui Dante.
    Insa, ceea ce comunitatea academica propune ca ipoteza de lucru, in definitiv imposibil de demonstrat si fara consecinte pentru domeniul stiintei moderne, Patapievici, cu zel misionar, sustine cu tarie ca fiind adevarat.
    Dante este un mistic ce, intr-un vocabular medieval, descrie sfera cu n-dimensiuni a fizicii moderne.
    In tot cazul, demn de luat in seama este eternul compendiu erudit din ideile altora.
    Nu ma deranjeaza tipul de eseu practicat de Patapievici. E unul dintre intelectualii romani pe care ii citeam, ii admiram, ii respectam pana peste poate acum 2-3 ani. E vorba doar de disproportionata pretuire publica de care are parte in raport cu opera sa. De ce nu vorbim cel putin la fel de mult si despre un Victor Ieronim Stoichita sau despre un Andrei Cornea? Credeti ca dumnealor sunt cu ceva mai prejos decat Patapievici? Fanii isterizati Patapievici, marketingul desantat facut acestui scriitor ar trebui sa ne puna pe toti pe ganduri.
    Si, desigur, nu trebuie pentru o clipa uitat: Patapievici nu este expert si specialist in nimic (in masura in care, cum recunoaste, se pricepe la toate, ca un megalo-polymath), iar chiar pe langa unii universitari romani pare neserios. Grandomania si cutezanta fara bun-simt il fac insa inegalabil: cartile sale insa nu. Sunt cu toatele breviare ale ideilor altora, ca niste pseduo-enciclopedii de buzunar pentru viitori dandies culturali.

  6. andrei popper zice:

    ce imi place ca voi vorbiti despre unii care sunt in opinia voastra nste nenorociti..dar voi cine sunteti fratilor..care e Ideea aia mareata pe care ati identificat-o?

  7. Vicuslusorum zice:

    La fel de mareata ca a Domnului Patapievici. Dupa ce ne comunicati straluminarea care v-a scuturat citindu-l, vom spune si ce ne lipseste.

  8. Publicat in rev. Acolada nr.2/2012, p.19.
    Sursa:
    http://isabelavs.blogspot.com

    Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte

    După Titu Maiorescu, ar exista trei categorii de oameni: Prima ar fi a celor care “inainteaza prin protectie”. În vremurile depersonalizării prin teroare ideologică această categorie s-a lărgit foarte mult în comparaţie cu secolul XIX. Azi, prima categorie îi poate liniştit cuprinde pe culturnicii din secolul XX, beneficiari ai comunismului şi ai post-comunismului, dar şi pe tinerii dresaţi mai nou să înainteze folosind şantajul cu anti-semitismul, unelte de ultimă generaţie prin care se exercită îngrădirea libertăţii de exprimare şi de gândire în societatea contemporană.
    Oamenii din cea de-a doua categorie “se supun orbeste la opiniile societăţii”(Titu Maiorescu). În secolul XXI într-o asemenea categorie pot fi înscrişi la grămadă toţi admiratorii oamenilor “notorii de pomană” (apud. Alexandru Dragomir) care îngroaşă rândurile primei categorii postulate de Titu Maiorescu. Tot printre oamenii dintr-a doua categorie putem, de dexemplu, să-i aşezăm şi cei care, supuşi ani de-a rândul unei manipulări bazată pe minciuni, tind să-l înlocuiască pe marele istoric al religiilor Mircea Eliade prin micul său protejat, devenit notoriu ca victimă a unui asasinat politic la Chicago.
    În a treia categorie, cea mai putin numeroasă, ar intra oamenii „care-şi conduc viaţa după a lor individualitate, prin rezistenţa energică la tot ce dezaprobă” (Titu Maiorescu). După abolirea comunismului, printr-o inevitabilă inerţie, cei din prima şi, pe urmele lor, cei din a doua categorie îi plasează aici pe “ne-educabili”, pe cei care nu pot fi făcuţi să aplaude la comandă. Dacă alinierea lor tot nu era posibilă, în comunism oamenii din cea de-a treia categorie erau trimişi după gratii (în primele două decenii), iar apoi marginalizaţi. După 1990, s-a incercat disciplinarea lor punându-le în paranteză opera, ignorând-o, sau, pe cât posibil, desfiinţând-o.
    Fiind filozof, Alexandru Dragomir simplificase împărţirea oamenilor în două categorii: a oamenilor “mari” si a celor “notorii de pomană”. ­In categoria oamenilor “notorii de pomană” intră cei deveniţi notorii nu pe seama celor gândite şi scrise de ei (G. Liiceanu şi A. Pleşu), ci pe seama gândirii filozofice a lui Noica. Lucru observat şi de Petre Ţuţea care spunea că Noica “n-a făcut şcoală”. De fapt, formula magică a “şcolii de la Păltiniş” are tot atâta bază reală cât şi povestea plasată in wikipedia englezească după care Noica n-ar fi trăit la limita sărăciei, în cca 8 mp încălziţi iarna cu lemne, de ingheţa peste noapte apa din lighianul in care se spăla şi n-ar fi mâncat la cantina comunistă a staţiunii, ci ar fi fost posesorul unei case de vacanţă în staţiunea de la Păltiniş, unde l-ar fi invitat pe G. Liiceanu. Ostracizat de factorii de decizie ai culturii comuniste care nu i-au permis să ocupe locul de profesor universitar ce i se cuvenea, Noica a fost ostracizat după moarte chiar de foştii comunişti care s-au auto-intitulat discipolii săi. Mai precis, i-a fost pusă la zid gândirea încă 1995 de când G. Liiceanu o publica pe Alexandra Carreau Hurezeanu cu inepţiile ei politice “descifrând” o gândire la care nu a ajuns cu nici un chip, fiindcă nu în cifru politic a scris şi a gândit Noica, dar mai cu seamă în anul centenarului naşterii lui Noica, în 2009, când în librăriile Humanitas nu se găseau decât una sau două din cărţile lui Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3 ; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ) şi când Institutul Cultural Român din Stocholm, in loc să omagieze geniul filozofic noician, lansa traducerea Jurnalului de la Paltinis cartea cu care la patruzeci de ani intra G. Liiceanu cu memorii despre Noica „pe portita din dos a literaturii”(Vintila Horia).
    Despre oamenii cu adevărat mari, ca Noica, Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, M. Eliade, etc., filozoful Petre Ţuţea spunea că “au pus spirit” în scrierile lor. Faţă de filozofii interbelici, “cei de azi” şi-ar fi folosit preponderent “şiretenia”, care nu e străină nici animalelor, adăuga Ţutea în stilul său inconfundabil.
    La capitolul “şiretenie” intră desigur şi oficializarea prin masiva răspândire după 1990 a traducerilor din Platon iniţiate de Noica în comunism (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, in “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9). La vremea materialismului obligatoriu, cînd era interzisă discutarea “idealistului” Platon, tradus integral de eminentul elenist Ştefan Bezdechi, care pînă în 1945 apucase a publica 19 dialoguri, toate îndepărtate cu forţa din bibliotecile şcolilor (v. Magda Ursache, Libri prohibiti, in “Acolada”, an VI, 1/51, ian.2012, p.15) Constantin Noica, după ce s-a zbătut să vadă republicate în 1968 cîteva dialoguri traduse în perioada interbelică de Cezar Papacostea, a schimbat tactica.
    Pentru că tot îi medita pe gratis cu zece ore de greacă veche pe cei care-l vizitau (v. amintirile lui Ion Papuc), Noica s-a gândit să-i facă pe unii din ei traducători din Platon, exceptionalele traduceri dinainte de 1948 ale lui St.Bezdechi, V. Bichigean, V.Grecu, C. Papacostea fiind scoase de mult din circuit. Pentru toţi cei care au participat la entuziasmele sale legate de noile traduceri din Platon a fost o scurtă, dar intensă, epocă de studii la care altfel poate nu s-ar fi înhămat niciodată. Dovadă că niciunul n-a publicat ulterior vreun studiu mai aprofundat al filosofiei platonice, pentru a depăşi incipientul stadiu al compilării unor comentatorii, în cadrul strict al ideologiei momentului.
    Dată fiind însăşi diversitatea de traducători este de la sine înţeles că nu toate traducerile din Platon, făcute în comunism la sugestia lui Constantin Noica, sunt de egală valoare. Unele sînt aproape inutilizabile, cum este cazul traducerii dialogului Phileb si a dialogului Republica făcută de Andrei Cornea. Traducerea dialogului Politeia realizată de Bichigean, singura de calitate, e greu de găsit, iar traducerea lui St. Bezdechi se pare că n-a mai fost tipărită, să nu facă vreo concurenţă realizării comuniste. În perioada interbelică acest dialog (Politeia), intitulat mai potrivit Statul, a fost tradus integral de remarcabilul elenist Vasile Bichigean, din părţile Năsăudului, şi nu „parţial”, cum scria comunistul A. Cornea, făcîndu-se a nu-şi reaminti decît de unul dintre cele două volume aflate la Bibiloteca Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, şi nici de acela în întregime.
    Din păcate, din 1990 încoace n-au apucat să fie retipărite decît puţine traduceri din Platon făcute în interbelic, preferîndu-se ediţia anilor şaptezeci şi optzeci despre care s-a spus că ar fi “unică pe mapamond”, ceea ce şi este, din pricina perspectivei materialiste asupra unui filozof idealist. Cumpărând de curând o traducere din Giovanni Reale scoasă de Editura Galaxia Gutemberg de la Targu Lapus mi-am dat seama că volumul Platon si Academia Platonica înţesat cu Platonul materialist al “ediţiei unice în lume” nu se poate urmari decât cu un volum ca lumea de Platon alaturi. Pe pagina de internet a editurii le-am sugerat ca pe viitor să folosească traducerile lui V. Bichigean si ale lui St. Bezdechi, fără a specifica toate năzdrăvăniile cîte le-au pus pe seama lui Platon traducătorii din comunism, abundent citaţi de respectiva editură.
    O altă dovada a neajunsurilor “şireteniei” de a umple piaţa cu traducerile din perioada comunistă am găsit-o într-un citat din Platon, ales pentru revista lor de studenţii de azi ai lui Andrei Cornea, Sorin Lavric si G.Liiceanu. Citind inepţiile lui Andrei Cornea “oficializate” de Humanitas ei au crezut că-l citesc pe Platon. De aceea nici n-au mai trecut numele traducătorului.
    În finalul prezentării revistei „Morphe” , studentii de la Facultatea de Filozofie din Bucuresti au trecut următorul pasaj: “Nu întâmplător, de fiecare dată când un tânăr gustă pentru întâia oară din felul acesta, bucurându-se de parcă ar fi găsit o comoară de înţelepciune, intră în delir de plăcere şi, bucuros, scoate din matcă orice argument, ba înfăşurând şi confundând totul în unu, ba iarăşi desfăcând şi înbucăţind totul. (Platon, „Philebos”). Pe 28 decembrie 2011 le-am scris într-un comentariu că ruperea din contextul dialogului este deficitară şi că afirmaţiile de genul “intra in delir de placere…scoate din matcă…” , etc. sînt afirmatii fără sens si inexistente in Platon, că filozoful grec nu scrie gongoric cum scrie Andrei Cornea, fost comunist antrenat in sedinte fara sfarsit unde se tot vorbea ca sa nu se spuna nimic. Pe 15 ian.2012 m-am gandit să le explic bieţilor studenţi că pasajul tradus cu stângăcie şi desprins din context încă şi mai deficitar, este de la începutul dialogului (15e), că se referă nu la tineri, ci la perenitatea filozofiei, care n-are început şi nu poate avea sfârşit pentru că problema Unului-Multiplu nu va înceta să preocupe omenirea.
    În acel loc din Fileb, Platon se gândeşte la tinerii care se entuziasmează de puţinul pe care-l ştiu (De unde reiese că nu se porneşte la drum cu o revistă a tinerilor citând un pasaj în care Platon le este studenţilor destul de puţin binevoitor). În opinia bătrânului filozof, tinerii cred că filozofia este un fel de sofistică prin care se poate argumenta orice împotriva oricărei păreri autorizate (Probabil aluzie la Aristotel care-l înţelegea prost pe Platon, fiindcă avea altceva în cap). In Scrisori Platon face trimitere directă la tinerii oameni politici care ştiind noţiuni elementare de filozofie se cred experţi în domeniu (Fragmentul Fileb, 15e ajută la datarea dialogului care este probabil scris după nişte experienţe cu oarecare tirani din vremea sa). In final le recomandam traducerile franceze, engleze sau germane, dacă traducerile interbelice româneşti sînt atât de greu de găsit.
    Prezentând filozofia românească în The Encyclopedia of Philosophy (vol.VII, Macmillan, New York, 1972), Mircea Eliade plasase filosofia noiciană în descendenţa gândirii profesorului lor comun, faimosul Nae Ionescu pe care de asemenea îl înfăţişase într-unul din volumele anterioare ale enciclopediei din spaţiul lingvistic englezesc (vol.IV, 1967, p. 212), spre exasperarea neputincioasă a satrapilor culturii comuniste care-l voiau scos cu totul pe Nae Ionescu din cultura noastră. Doar Anton Dumitriu avusese tăria şi perseverenţa de a prezenta o latură a gândirii naeionesciene in a doua ediţie a renumitei sale Istorii a logicii, spre sincera admiraţie a lui Constantin Noica, la rândul său înfăţişat de Anton Dumitriu din perspectivă logică.

  9. http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=837 Isabela Vasiliu-Scraba, Angelologul Plesu pe fundal de Mircea Vulcanescu
    http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=729 Isabela Vasiliu-Scraba, A. Plesu, un fals filozof al religiilor, despre unul autentic: Mircea Eliade
    http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm Isabela Vasiliu-Scraba, Un angelolog preocupat de ingeri si vampiri: A. Plesu

  10. cezar zice:

    Distractiv sa-i vezi pe unii reprosand altora lipsa de genialitate. Intamplator in preajma momentului electoral 2009, prilej sa-i mai ardem nitel si pe linia asta.
    E, cum apar textele contra parazitilor noicisti probasisti sinecuristi acum, in 2015 ? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s