America filmelor proaste

Nu ma incumet sa cred ca exista vreun alt colt pe acet pamant unde industria cinematografica sa fi realizat atatea esecuri pe banda cum se petrece in Statele Unite. Aproape orice film as lua la intamplare din lista nenumaratelor care apar lunar, cu siguranta ca va fi ba un thriller cu conspiratii, ba un SF apocaliptic, ba o comedie romantica vulgara, ba un film de groaza supranatural, in toate genurile reiterandu-se pana la exasperare un sir de stereotipii regizorale, actoricesti, de efecte speciale etc. incat simt ca lesin de la prea multa monotonie desantata. Ca si cum as ingurgita zi si noapte inghetata din dozator. Cu vanilie, ciocolata si capsune, toate chimizate si fara gust.

 

Cu toate acestea, trasatura distinctiva a productiei de consum este ca, uneori, in incropeala de duzina a filmului, gasim acele fine elemente ce definesc o epoca mai bine decat in orice capodopera. Daca vrem sa ne facem o parere despre gusturile burgheziei franceze de la jumatatea secolului al XIX-lea ar trebui sa recurgem la o lectura din Paul de Kock si nu din Flaubert. Sau, mai ales, citim un cotidian oarecare. Gramatica ascunsa a unei societati se oglindeste fortuit in ceea ce aceasta adora mai mult. Nu saliva de pe buzele multimii ar trebui sa ne atraga atentia, ci rictusul gurii, emblematic, adanc simbolic pentru natura personajelor in discutie.

 

Si atunci in orice film prost ar trebui sa identificam liniile directoare ale unei societati intr-un anumit moment. Astazi am vizionat intr-o incapere ticsita si fierband de sute de respiratii un film stupid spre mediocru, The Rebound. E vorba de o comedie romantica ieftina, dulceaga si sentimentaloida, din acelea care se produc cu miile intr-un deceniu.

 

Ce imi doresc sa scot in evidenta aici este o suma de abateri si disfunctionalitati sociologice ale modernitatii noastre tarzii sau lichefiate, in care traim, prezenta in acest film.

 

Intr-o anatomie a Americii de azi, dar si a Europei, caci vorbim de un trup nevrozat si morbid, nu se poate sa nu observi vacuumul spatiu-temporal in care sunt inserati cetatenii comuni, bulversati ontologic. Dezradacinarea lui Sandy, jucata cu o blandete stearsa de Catherine Zeta-Jones, reusita integrarii ei sociala dintr-un vestic San Francisco intr-un estic New York pe baza unor ghiduri psihologice simpliste atesta o normalitate statistica a imposibilitatii, din cauza vitezei actiunilor si activitatilor de tot felul (de aici, impresia de timp scurs rapid), de a apartine, de a te afla in interiorul, in habitatul protector al spatiului si al timpului. Plutirea cosmonautului in spatiul cosmic duce pe term lung la grave tulburari psihice. Vidul pare a se fi acomodat in nucleul celulelor noastre hipersonice deplasandu-se in cerc: birou, bar, fast-food, casa, pat, birou, bar, fast-food, casa, pat etc., ad infinitum. New York, Tokyo, Roma, Paris, who cares? Toate aeroporturile lumii seamana unele cu altele, dupa cum hartia igienica are aceiasi textura oriunde. Unde si in ce timp ma aflu? In aceleasi pretutindeni. Coafura rezista.

 

Apoi, sunt ravasit de hipergrosimea medievala a aluziilor noastre porcoase, care nici macar aluzii nu se pot chema, ci scuiparea pe fata a imaginilor sexuale de natura mai mult pornografic-moderna decat erotic-naturala: o scena grotesca ca cea in care Aram Finkelstein o penetreaza de zor pe naravasa Sandy, iar baietelul ei ii surpinde, exprimandu-si mirarea vis-a-vis de posibilitatea, absolut scabroasa, ca el sa faca pipi in/pe ea – se mai poate presupune o aluzie de naivitate a copilului ignorant in ale sexualitatii dupa o asemenea replica? –, mi-a provocat o repulsie fizica. In rest, comicul modern abunda in trimiteri scatofage si de un sexualism XXX: valuri de sperma nefertila, orgasme metodice, funduri masculine promitand miscari feline ale muschilor, totul fizic si de un animalism in prezervativ, rebarbativ sub aspect organic. Orice gluma groasa a lui Rabelais pare de o robustete atragatoare pe langa vulgaritatile mecanice ale zilelor noastre.

 

Al treilea aspect, cel mai socant, este anamorfotica prelungire a maturizarii insului modern american. Ghiveciul americano-evreisc Aram, desi este adult si tanar – are 24 de ani –, si, in ciuda faptului ca da dovada de o maturizare a nevoilor sufletesti si a implinirii de sine, pe langa definitivarea biologica a sa, este privit de toti ceilalti ca un ins inca in crestere. La sfarsitul filmului, dupa ce suntem pusi in tema cu drumul maturizarii lui Aram prin Europa, Africa si Asia, din care tragem concluzia ca doar americanii inadaptati sau cu psihologii neregulate sunt curiosi sa patrunda chiar si superficial in universul altor societati, la 30 de ani, deja tata multicultural-adoptiv, este, la intoarcere, recunoscut, alaturi de Sandy si familia sa, ca un barbat adult. Nu puterea sa financiara ii determina pe ceilalti sa-i acorde creditul maturitatii – Aram nu este mai bogat, sub raport material, la intoarcere decat la plecare –, ci pur si simplu varsta. Ce adolescente nepotrivit de prelungite au insii unei societati hiperdezvoltate economic din contemporaneitatea noastra. Si nici de experienta regasirii sinelui nu se poate vorbi. Aram este egal cu rolul sau si modulatiile constiintei sale de la inceputul pana la finalul filmului.

 

Ravasitoare mi-au parut si personajele secundare, imatur-cliseistice: prietena nimfomana, cu mentalitate de teenager hormonal, tip Sex and the City, a lui Sandy, un newyorkez absolut badaran si testicular cu care iese in oras Sandy, oripilandu-ma in hohote de ras, sefa tip Oprah, concesiv pragmatica, a lui Sandy, fostul sot al eroinei, un dictator al felatiei, dar, indeosebi, cei doi copii ai carieristei newyorkeze, single-mother peste o familie monoparentala, cele mai mature personaje din intreaga productie morbida. Lucizi, ironici pe alocuri, critici si simpatici, fetita si baiatul sufera de un mare neajuns: pustoaica acida da impresia de medic legist in devenire, adora viata ca morga, fara a fi emo, iar baiatul, cu aceleasi inclinatii intunecate si labirintice, este imunizat la orice trasnaie sideranta a adultilor. Sexualitatea decerebrata ii provoaca un spasm scurt din spranceana. Atat. Si mult umor negru.

 

Ar fi de mentionat prietenul-coleg al lui Aram, cel ce intr-o scena mimeaza un act sexual cu tejgheaua din restaurantul in care lucreaza, dar imi este peste putinta sa creionez un personaj atat de debil sub toate raporturile umane.

 

Este futil sa mai adaug ca diferentele dintre varste se estompeaza pana la insesizabil. Totul pare a se contopi cu orice, in devalmasie. 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la America filmelor proaste

  1. Irina zice:

    Chiar asa de rau a fost?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s