Tocilarii

Oricât de dureros va pica unora, școala deține în primă fază rolul de căpătâi de care orice stat se folosește atunci când exercită putere asupra oricărui grup social. Primele modele de organizare colectivă, sub paza unei entități puternice și invizibile, cu care suntem îmblânziți, supuși și obișnuiți sunt cele școlare. Dezvoltarea infrastructurii școlare coincide cu apariția statelor moderne în secolul al XIX-lea. Înainte vreme, prezența în sistemul educațional și apoi în armată determina transformarea unui bărbat în cetățean aparținând unei națiuni-stat. Modelul s-a generalizat ulterior și pentru sexul slab, în vreme ce serviciul militar încetează a mai fi obligatoriu în cele mai dezvoltate țări ale lumii (excepția Israel ține de o specificitate a Orientului Mijlociu).

Cu toate acestea, chiar și în prezent, nu se poate nega ușurința cu care poți juxtapune, în condiții anume sau cel puțin mental, o sală de clasă într-un salon de spital sau într-o celulă colectivă de închisoare. Școala, spitalul și penitenciarul sunt instrumentele primordiale, înainte chiar de fiscalitate, în cadrul funcționării solide a unui stat. Rolul poliției în cazul închisorii este unul de adjuvant, nu mult diferit de al cătușelor în actul imobilizării.

Ca fapt divers sau nu, majoritatea celor ce nu reușesc să se adapteze (sau se adaptează greu) de la vârste fragede ritmului impus de organizarea școlară au șanse serioase să sfârșească, la vârste mature, în postura de delicvenți în pușcării sau alienați mintal. Reciproca funcționează de minune: deși capabili de mari atrocități, elevii destoinici, modelele clasei, odată intrate în câmpul muncii, comit în proporții reduse delictele pușcăriașului de rând și ajung rareori pe mâna autorităților punitive ale statului.

Cele de mai sus sunt un preludiu și o clarificare a importanței culturale a subiectului înainte de a începe să-mi desfășor argumentația.

Se vorbeste cu indignare, în lungi tirade fără rezultat, despre criza învățământului românesc. Fie că e vorba de pauperitatea fondurilor de la buget (în remunerație, în echipamente, în cercetare etc.), fie de supraîncărcata tablă de materii, fie de neprofesionalismul profesorilor, fie de nevoile stringente ale societății pentru care școala nu oferă deprinderi practice, școala din România suferă. Nu infirm validitatea unora dintre constatările de mai sus, însă nimeni nu-și pune suficient problema cu privire la paradigma în care funcționează învățământul românesc.

Curios lucru, schema de gândire a școlii noastre are o stabilitate a mecanismelor sale funcționale uimitoare. Sunt cel puțin patruzeci sau cincizeci de ani în care formele principale de derulare ale actului educațional au rămas aceleași. Și abia în acest punct suferim cu temei.

Nu știu cum au fost alții, dar încă de când eram în școala primară, atât în raport cu institutorul, cât și cu părinții, bunicii, prietenii de familie, vecinii, părinții colegilor mei, am simțit o presiune pedagogică comună tuturor, dificil de înțeles pentru oameni formați în perioade atât de diferite și pe distanțe temporale relativ încăpătoare: prototipul elevului premiant, în care trebuia să ma circumscriu pentru a corespunde unui calapod. Cu trecerea anilor, urcând în scara etapelor școlarizării, modelul legitimator, în loc să se estompeze gradual, s-a acutizat cu duritate. Deja în primul an din gimnaziu știam cu toții ce trebuie să fim: premianți.

Și când dezideratul suprem este premiantul, cărui zeu i te închini, ce trebuie să faci ca să ai coronița pe frunte? Poate v-a trecut prin cap că răspunsul ar sta în măsura cunoștințelor pe care le ai sau a foamei de cunoaștere de care ești guvernat, dar nu acesta este răspunsul onest, chiar dacă ar fi corect: cum adesea metodele de măsurare devin scopuri în sine, noi valorizăm nu știința, ci notarea sa. Ați luat aminte vreodată cu cât devotament sacru întâmpină elevul român, de la cel mai stupid până la eminențele cenușii, conceptul de notă?

Carnetul cu 10 de sus până jos, rubricile umplute cu cifre impecabile din catalog, privirile fastuoase ale vârstnicilor în fața inteligenței testate și evaluate la maxim de alții, totul converge într-un punct: nota.

Întreaga perioadă pe care o numim generic ,,comunism” este împănată de acest cult excedentar al notei. Putem vorbi chiar de o morală a notei constând din pedepsele și recompensele familiei sau din admonestarea sau aprecierea verbale ale comunității celorlalte rubedenii și cunoștințe.

Tot profesorul cinstit cu sine știe, totuși, că, adesea, evaluarea sa se face pripit și fără exigență, că sunt momente când evaluezi în grabă și aleatoriu (pentru a urma indicațiile strict birocratice ale direcțiunii, anume de a avea note în catalog în anumite momente ale anului școlar etc.), că în sine actul de notare implică un sistem de evaluare imperfect, sau că, și aici subliniez ideea, ceea ce elevul premiant va dobândi în definitiv este media cunoștințele necesare din orice domeniu al cunoașterii, aspect valid inclusiv în sistemul universitar. Și apoi, grea întrebare, câți sunt belferi și câți dascăli?

Dar nu, nouă ne place nota: o cerșim, o adulmecăm, o furăm (trișând în varii moduri), ne lăudăm cu ea, ba chiar, ne încoronăm cu intangibilitatea ei funestă ori de câte ori avem ocazia, chiar dacă totul este vid și superfluu.

Și ce se întâmplă, în schimb, cu ce numim cunoaștere?

Fiindcă anii întregi de împământenire și repetiție mecanică a modelului de mai sus a produs nu numai eroziuni ale spiritului critic, ci și contraofensive, premiantul a căutat cu orice preț să pună accentul pe inteligența sa formidabilă. Simțindu-se amenințat de unii critici ce-l acuzau de a fi bucher, simplu rezervor de noțiuni instantanee, dar nepătrunse de viață mentală proprie, premiantul lucid a schimbat strategia și a inventat o minciună sforăitoare, cea prin care inteligența sa rămâne intactă și infatigabilă la orice oră din zi: anume că el nu învață pentru notă, de fapt, propriu-zis nici nu învață (în sensul obișnuit de repetiție în exercițiu, însoțită chiar de o comprehensiune personală, făcută acasă), ci, pur și simplu, prinde din zbor lecțiile sau le reține din clasă sau chiar în pauză. Orice răstimp, orice interstițiu nul este exploatat la maximum de elevul premiant frustrat de a fi considerat tocilar. Actul învățării se transformă într-o reverie psihedelică de cinci minute. Țineți minte episodul din copilarie în care Dexter vrea să învețe limba franceză în somn peste noapte? Cam așa ceva își dorește și premiantul român. Nu limba sau literatura franceză îl preocupă însă, ci faptul că mâine are lucrare de control.

Atunci, în loc de tocilar, avem un automat de șah sau o mașină Turing sau un reportofon dotate cu un IQ ce l-ar putea amenința sau pune în dificultate și pe Deep Blue.

Nu știu câți bucheri am întâlnit la viața mea, dar cu siguranță elevi devotați notei ,,10 cu felicitări” am întâlnit o sumedenie. Și aceștia inventează tot soiul de scuze penibile pentru a arăta și a convinge că nu învață, chiar și atunci când o fac cu stăruință. În locul cunoașterii palpabile tânjesc după aura geniului natural și spontan.

Pana la ultimul dintre ei, acești copii și adolescenți sunt victimele naive ale un sistem dement și rău intenționat, care deservește în ultima instanță cunoașterii.

În marea înșelăciune la care școlarul participă cu suflarea și nervii surescitați de prezența fizică a catalogului, profesorul însuși este presat să judece după o logică maniheistă: totul, adică zece, sau nimic, altfel spus, restul.

Dacă la nota 10 există încă un minim reper valoric, cu accentul pus pe ,,minim”, aproape orice notă mai mică este o aproximare egală cu zero a perfecțiunii în cunoaștere și nu cunoaștere propriu-zisă (ceea ce ar fi, dacă, într-adevăr, interesul general ar fi informația și atât): cui îi pasă dacă ai luat 7 sau 8? Ești submediocru, aproape că nu prea ai habar de nimic. Iar ce se găsește mai jos de 7, în termeni practici, chiar nu înseamnă absolut nimic. Rezultat paradoxal: tot ce se învață, atât cât și cum se învață, trage într-un punct maxim, iar ce se găsește dedesubt este ignoranță notată din obligație civilă de către profesor (obligația care ne spune că învățământul este de stat, gratuit și obligatoriu – la liceu se poate vorbi de obligația de a avea statut și elevi, mase cantitative, statistici și cifre).

Mă îndoiesc dacă orice din cele de mai sus face excepție în mediul universitar românesc. Dimpotrivă.

Până nu ne vom dezvăța că nota acordată în virtutea notei este o practică aberantă, cercetarea românească va continua să arate ca o ruină, iar majoritatea absolvenților niște ignari cu patalama.

Să ne mai mirăm că în țara premianților – mai degrabă a măgarilor –, Vali Vijelie și Adriana Bahmuțeanu sunt modele de reușită socială?

După ce terminăm școala suntem mai sărăciți intelectual tocmai din cauza unor note… Care nu ar trebui să conteze mai mult decât sufletele și mințile noastre. Niciodată.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Tocilarii

  1. vicuslusorum zice:

    Mentiune:

    Eliminand extremele cvasipatologice, cele ale tocilarului-jukebox-de-cuvinte si ale ignorantului semianalfabet, goana dupa note produce:
    1) Lingusitorul manipulator, cersetor de bunavoie al notelor maxime, destept si harnic in rest, plat si mediocru cultural: abil in a vana note;
    2) Parazitul nul, expert in copiere, destoinic imitator de stiinta, simulacru de enciclopedie de buzunar, semidoct, foarte locvace in public si lichen la examinari: posesor al unui coleg de banca tocilar sau din prima categorie, pe care il exploateaza cu cinism;
    3) Canalia ordinara: imbucatateste stiinta dupa fasiile de hartie, mai mari sau mai mici, corespunzand copiutei. Arogant, fad, vid, extrem de incult, anti-intelectual sadea, canalia se faleste primul cu notele meschinariei si nimicniciei personale: cel mai obtuz si opac, dar cel mai interesant ca personalitate, dintre premiantii tarii.
    Din pacate, experienta personala mi-a confirmat peste masura tipologia elitelor furnicarului nostru scolaresc.

  2. Aleee zice:

    Nu te mai lua de Cosma 😐

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s