Care intelectuali publici?

Preambul

,,Probabilitatea ca o duzină de oameni aleși la întâmplare, în plină stradă, să facă dovada unor concepții raționale despre chestiunile morale și politice, în aceeași măsură cu un segment reprezentativ al intelectualității, este la fel de mare.” (Paul Johnson, Intelectualii, ed. Humanitas, București, 2002, p. 412).

Fără clasă socială (oare?), fără o situație profesională clară (fiindcă a citi și a scrie au devenit activități curente din care cei mai mulți își câștigă existența), intelectualul intră în scena istoriei odată cu zorii modernității, de fapt, în aceiași perioadă în care, citindu-l pe Habermas, vorbim de apariția primei sfere publice (în prima jumătate a secolului al XVIII-lea). Intelectualul continuă să fie un personaj ambivalent și necesar deopotrivă.

Într-o ierarhie a profesiunilor intelectuale propriu-zise, ierarhie ce nu se vrea o încropeală ad hoc, pe treaptă cea mai înaltă se găsește savantul, acel cărturar, pe cât de erudit, pe atât de vital în aria sa de activitate științifică, toate acestea considerând capacitatea sa sporită de a lărgi limitele lumii cunoscute. Savantul este încorporat într-o instituție de cercetare și de diseminare a cunoașterii certificate, însoțindu-se cu alți savanți în devenire, pe care îi numim de dragul convenției ,,cercetători”, constituind nucleul unei corporații (în sensul său medieval) și având un statut social riguros închegat.

Firește că orice savant poate fi cercetător și viceversa, dar cercetătorul, în primă instanță, joacă rolul de învățăcel într-un perpetuu mecenat.

Savantul nu ar trebui să suscite decât rareori atenția laymanilor și numai în momente decisive, de ruptură epistemologică. Atunci când savantul este pus în dificultate de acuzele celorlalți (cum că ar fi inutil social sau că practică un joc rafinat, complex și futil), elitele academice, inclusiv savantul, pășesc, din presupusul lor turn de fildeș, pe pământ, apărându-și răspicat profesiunea și vocația.

Nimeni nu poate explica de ce judecata unei bresle este realizată de autoritățile altor bresle: cum de se întâmplă să avem biologi geniali ce pretind a avea expertiza unor teologi în chestiuni de hermeneutică biblică? Reciproca este valabilă. Nu-i vorba aici de a nega posibilitatea unității ascunse a tuturor științelor sau să susțin că logica pertinentă a unuia nu își permite să amendeze sofismele celuilalt, însă familiarizarea cu textele fundamentale, cu așezarea și întinderea unui domeniu oarecare al cunoașterii cuprinde o activitate intensă de ani și ani de zile, dacă nu decenii. Pe scurt: opiniile lui Einstein despre religie sunt plate (atunci când nu sunt nule), după cum opiniile unui Henri de Lubac despre efectul fotoelectric ar fi în egală măsură irelevante și neinteresante (deși se poate arăta că, astăzi, omul științelor ,,naturale”, datorită prestigiului religios pe care îl au aceste științe în prezent, intervine în discuții publice, exercitând o anumită influență, care sunt străine de obiectul expertizelor sale).

La fel, vina pe care o aduc oamenii de rând cărturarilor – anume aceea că ultimii refuză să participe și să reformeze corpul social din care fac parte printr-o implicare anticondescendentă – îmi pare a suna ca dezamăgirea și iritarea pe care le lasă în urmă o vrăjitoare după ce clienții ei se trezesc păcăliți din lâncezeala propriilor prejudecăți. Să cadă în sarcina oricărui econometrist, expert în piețe de capital sau statistician salvarea economiei mondiale? Altfel formulat, ar trebui Paul Krugman să ne fi scăpat, printr-o prestidigitație pe care numai el ar fi știut-o, de recesiunea actuală? Sau vreun celebru expert în diplomație sau relații internaționale ar fi putut să prevadă, intervenind la timp, evenimentele din 11 septembrie 2001? Prin intermediul acestor false conjecturi, trădând o vulnerabilitate a cunoașterii pe fondul unei glorificări a ,,științei” ca instrument al Puterii, se creează mitul ,,tehnocratului” omniscient și, prin urmare, omnipotent. Reproșul adus de gloată cărturărului este reductibil la câteva întrebări: dacă ești așa deștept pe cât se zice, de ce nu te folosești de mintea ta ca să îmi reduci taxele și impozitele, să îmi pui o pătură în plus pe mine când mă duc la culcare și, ecce homo!, să îmi faci rost la masă de o farfurie în plus cu mâncare?

Nu văd de ce întrebările de mai sus nu ar fi moral corecte, în pofida mutrei caricaturale de copil neajutorat în căutarea unui tată divin pe care o are omul comun, dacă nu ar conține deja un răspuns. Sarcina savantului este cu totul alta decât aceea de a se preocupa cu nevoile de aici și acum ale societății în care la rândul său ființează: ținta să este doar cartografierea naturii sub forma cunoașterii, pe când binele general produs de știință sa va fi mereu un rezultat indirect al eforturilor sale științifice, singurele îndeletniciri prețioase la care are acces. Cu privire la nevoi și felul în care se pot acestea îmblânzi, putem mai degrabă apela la asistența medicilor, funcționarilor publici, agricultorilor, și, nu în ultimul rând, reprezentații tuturor, politicienii. Faptul că, în ultimă instanță, asaltăm cu indignare turnul de fildeș imaginar pe motiv că ascunde într-însul doar un cărturar, nu și un taumaturg, arată că toate celelalte instanțe raționale intermediare, dovedindu-se ineficiente, au fost rând pe rând părăsite. Ce vină poartă savantul pentru incompetență și inapetența Cezarilor de rând?

Și ce facem cu specia intelectualului, unde o încadrăm? Sigur că savantul-cercetător reprezintă elita intelighenției, cum la fel de cert este că nu orice absolvent de studii superioare se poate considera intelectual. Poate la aceiași înălțime cu cea a cărturarului stau artiștii, dar este în egală măsură nerecomandabil să îi numești pe Bach, Palestrina, Miro și Michelangelo intelectuali.

Pe firul acesta logic am ajuns la problema spinoasă cu care am pornit la drum: intelectualul. Mai precis, cel public.

Savantul în societate

De regulă, cărturărul, situat în confortul mediului academic în care s-a realizat profesional, resimte chemarea de a instrui, pe un ton elegant și nu tehnic, publicul larg, nespecializat. Pornirea acestui gest își are originea în contestarea unora sau altora a eficienței sau obiectivității mediului academic, unde, din păcate, peer review-ul nu merge întotdeauna dincolo de solidaritatea breslei ca atare. Forțat de împrejurări sau dornic de popularitate, cărturarul are de ales între: a) a accesibiliza domeniul în care și-a dovedit hipercompetența, scriind cărți limpezi, corecte și accesibile despre astrofizică, bioetică, genetică, piața mondială etc., b) a corela realizările domeniului în care cărturarul activează magistral cu chestiuni arzătoare de interes social, economic și politic pentru a ilumina publicul aflat în plină confuzie și conflicte iraționale, neargumentate și c) savantul, găsindu-se într-o poziție atât de prețuită de societate, este rugat să opineze în legătură cu orice problemă socială, chiar dacă vorbim de religie, morală, istorie, politică. Ne-ar interesa să știm ce crede Eco despre politica externă a lui George W.H. Bush sau am vrea să ne facem o impresie despre universul religios al Evului Mediu european citind un volumaș didactic, scris intenționat astfel, de Jean Delumeau sau Jacques Le Goff.

Ergo, savantul de talie mondială, cercetătorul de vârf în domeniul său își permit să intre în arenă, transformându-se în purtătorii de cuvânt, id est intelectuali publici, ai mediului academic. Rezultă de aici că ne vine greu să acceptăm ca intelectualul public, după modelul societăților occidentale, ar fi un impostor sau un șarlatan simulând o competență pe care nu o are. Nu e dificil de presupus că masele se pot înșela, dar rămâne de văzut cum se pot conforma elitele academice cu promovarea și susținerea publică a unui pseudo-intelectual. Oricum ar fi, nimeni nu poate accede la statutul de intelectual public fără un background epistemic solid: întâi de toate romancier, filosof, matematician, fizician reputat și abia apoi intelectual public. Să nu uităm că celebra afacere Dreyfus de la sfârșitul veacului al XIX-lea implica la vârf elitele culturale ale Franței celei de a treia republici.

La limită, intelectualul public glisează în personajul ,,jurnalistului erudit”, înnobilând o meserie, cea gazetărească (nu aduc aici în discuție jurnalismul cultural, din ce în ce mai restrâns), care de la originile sale până acum a realizat performanța de a se despuia gradual, pentru poporul înfometat de senzații, de orice veșmant al intelectualității clasice.

Când înșală intelectualii?

Un posibil răspuns ar fi că aproape întotdeauna cărturarul devine venal atunci când, transformându-se în intelectual public, țintește la a fi politician. În biografia romanțată dedicată lui Victor Hugo de André Maurois aflăm că, după revoluția eșuată de la 1848, când deja Hugo, academician, își construise o imagine exemplară și titanică în intelighenția franceză, aspiră cu lăcomie la funcții publice, deși, în comparație cu traiul scriitorului de geniu în contemporaneitate, Hugo era un adevărat potentat din scris: se visa un mare om politic, nu numai cărturarul națiunii. Șansa sau ghinionul a făcut ca Hugo să fie un politician mediocru și Napeolon al III-lea să îi declanșeze autoexilul necompromițător, scutindu-l pe Hugo de acuzațiile dure ale posterității.

Care sunt pasiunile, instinctele incandescente care alimentează foamea de putere a cărturarului?

,,Mi se pare că aceste pasiuni se reduc la două impulsuri fundamentale: 1. Dorința unui grup de oameni de a pune mâna (sau de a păstra) un bun temporal: pământuri, bunăstare materială, putere politică, împreună cu avantajele temporale pe care acest fapt le presupune. 2. Dorința unui grup de oameni de a se simți ca ființe aparte, deosebite de alți oameni. S-ar mai putea spune și că ele se reduc la două impulsuri dintre care unul urmărește satisfacerea unui interes, iar celălalt, satisfacerea unui orgoliu.” (Julien Benda, Trădarea cărturarilor, editura Humanitas, p. 53, 2007).

O presupunere personală este aceea că dacă în trecut cărturărul laic trăia în compania și cu ajutorul unei clase sociale superpuse, cum ar fi aristocratia, deopotrivă public și mecena, pentru ca apoi să se aciueze pe lângă poalele marii burgheze, filistine și relativ gregare în intenții, odată cu democratizarea societăților, cărturarul a realizat dependența sa materială față de popor, față de marea masă pe care, cu dispreț, obișnuia să o privească, cu atât mai acut dacă s-a situat de partea Vechiului Regim după 1789, ca pe un furnicar grotesc de forțe dezlănțuite, ca pe o larvă a barbariei. În felul acesta, cu luciditate chirurgicală, cărturarul și-a autosugestionat o dragoste dogmatică față de politica pe scară largă a modernității, croind și netezind ideologii care să prindă în capcana lor atât pe alți cărturari (sceptici față de popor, atrași de un sistem despre popor și istorie), cât și pe oamenii simpli, victimele dintotdeauna ale oricăror fantezii.

În atracția pentru practic, violență și duritate, pentru particularitatea ideilor și nu pentru generalitatea spiritului, pentru eficiență și soluții simple și rapide, pentru tradiții sălbatice, pentru cultul națiunilor și al eroilor săi, pentru o escatologie a imanenței (parafrazându-l pe William F. Buckely Jr.), cărturarul-de-la-tribună seamănă cu îngerii căzuți din trufie ai Genezei. Uitați-vă la Lenin și Troțski perorând în fața mulțimii, otrăviți de pofta omenească a părinților lor spirituali! Nu diferită îmi pare a fi concluzia faimoasei cărți a lui Benda.

Pe de altă parte, nu știu însă în ce măsură cărturarul trădător nu aparține unei familii extinse de umaniști epurați de orice filon iudeo-creștin și care, prinși la intersecția dintre individualitatea și colectivitate, doresc ca prin idei, examinate rațional în logici diverse, să ,,desăvârșească grădina” imperfectă a omului (cf. Tzvetan Todorov, Grădina nedesăvârșită, editura Trei, București, 2002). Într-o accepțiune postmodernă, între umanistul laic Settembrini și iezuitul extremist Naphta, Naphta ar avea aceleași temeiuri de a fi încadrat ca umanist (ca și cum categoriile nu ar putea fi postmodern excluse din discuție) la fel ca temperatul Settembrini.

Intelectualii în derivă caută vigoarea profetică și chemarea spre prozelitism în ideologii seculare atotcuprinzătoare (cum ne învață Raymond Aron în Opiul intelectualilor, editura Curtea Veche, București, 2007), neuitând că rolul lor este acela de a fi mai mult decât un ghid și far al mulțimilor din piața publică: ei sunt lumina ce trebuie proslăvită. Iar puterea temporală se clădește din funcțiile, remunerațiile, omagiile și temenelele celorlalți, omenirea iubită la un loc și inobservabilă prin exemplarele sale de rând, mult mai puțin adorate. Feriți-vă de cei care vorbesc cu evlavie de oameni la modul general: s-ar putea să nu dea doi bani pe insul din carne și oase care sunteți!

Un președinte…

S-a încheiat un lustru de când peste România s-a așezat cu trăinicie un președinte ce nu vrea să ne dea pace. Un președinte ca oricare altul. Societatea l-a ales dintr-o curata convingere – victima potrivita pentru promisiuni mincinioase – că ne vom dezbăra de corupție și jafuri în conspirație cu statul. Nici nu cred că se poate vorbi de vreo diminuare a acestor vicii ce mușcă din țesutul sănătos al unei țări încă în curs de dezvoltare câtă vreme anturajul președintelui este înțesat, alături de instituțiile oficiale, de asemenea năravuri. Nimic nou. Așa ne-a fost și înainte. Nu mai departe de ieri. Mai curând de o dezamăgire putem vorbi de o resemnare în eșec. Nici vorbă de catastrofă.

Economic nu o ducem nici mai rău, nici mai bine: ca un trup-legumă conectat la aparatele economiei mondiale, România suferă sau îi merge binișor în funcție de vigoarea marilor centre economice. Orice gripă la centru scurtcircuitează ritmul periferei, orice boală cronică centrala duce la extincția provizorie, prin decuplare, a provinciei (subscriu la sistemul capitalist mondial, sistemul-lume, descris de I. Wallerstein). Prin urmare, ce merit are o clasă politică dezbinată și ineficientă dușmănindu-se cu un președinte steril în jocul larg al nevoilor și cerințelor cotidiene? Aproape nul. Până și furtișagurile nu acoperă decât o infimă parte din forța economică, oricât de pipernicită, a douăzeci de milioane de stomace și guri.

Sfidarea pare a fi cuvântul de ordine. Alături de impasibilitate și nepăsare. Nu răutatea, nu conflictele de interes, nu mafile, fenomene marginale în ansamblul social ca lumea interlopă a elitelor noastre politice.

…și intelectualii publici

Ei au fost de când se știu de dreapta, mai ales după experiența comunismului ceaușist, chiar dacă unii au dus-o relativ decent până și în epoca înghețului totalitar. Pe sub gheață se mișcau cu vioiciune de la București la Paris sau Heidelberg și New York, în timp ce alții, umili și comuni, nu răzbeau cu privirea nici până în Bulgaria fără să fie întrebați la ce se hlizesc. Între ei se găsesc și disidenți, cuvânt cu semnificații teratologice pentru regimul comunist, chiar dacă unii dintre ei sunt porecliți azi ,,Poetul-Portofel”, vorbesc neaoș, dezlânat și stricat românește și au paseisme moșierești. Mai degrabă ciocoiești, aș zice eu. Toți iubesc proprietatea privată, așă că au câteva case fiecare, doar-doar prinde România cheag burghez.

Le place să hulească, să sondeze, să opereze, să sfâșie, să miroasă, să pipăie, să se holbeze în trupul descompus al comunismului românesc. Ei nu sunt gropari, ci autopsieri de renume. Altfel se excita ca niște necrofili în cimitirul istoriei, făcând competiție unul cu altul în a colecționa mostre hidoase din trecut pe care să le adăpostească în formalina propriilor expectorații livrești; în afară de aceasta, joacă rolul protejaților președintelui.

Intelectuali publici? Poate, dacă publicul la care au acces nu ar număra câteva zeci de mii de cetățeni naivi – o comună răsărită din mijlocul țării dintr-un capăt tulbure al Europei. Se vor a bate marile bulevarde ale culturii, dar, extrași din durata românească și injectați în devenirea vestică, abia-abia dacă trezesc atenția câtorva – sute?, mii? – de inși. Nu fiindca nu ar avea ceva de spus, ci deoarece alții au spus-o mai bine decât ei înainte. Nu-i vina lor dacă dama e bătrână și junii de prisos!

Cărturari? Unii, da, cu siguranță și de valoare certă, dar deconectați și repetitivi. Ține de orgoliu și de o anume reușită profesională să redactezi bucoavna condamnării unei epoci, dar de ce o lași girată de un fost comunist, cum singur se recunoaște în joacă? Și nu erau de ajuns restul cărților? Banii au fost chiar așa de multi încât să nu-i poți refuza? Și cum să tragi perdaf istoriei când urmașii ei reali sunt încă, la lucru, printre noi? Când doar o parte din conștiință depistează cadrul realității, iar cealaltă se obstinează în a o nega, vorbim de debutul unei schizofrenii. De data asta, sociale. Sau poate dedublarea este necesară până la o unificare prin cucerire și înglobare? Oricum, drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Indiferent cât de recomandabile ar fi ele.

Dar sunt oare toți cărturari? Nu chiar. Am zice mai curand că unii au sărit în rolul de intelectuali publici cu operă, dar fără trecut și recunoaștere academică serioasă. Puținii ani din postura de asistent la începutul anilor ’90, dimpreună cu o prelungită perioadă doctorală de nouăsprezece ani (dacă o fi astfel), nu califică pe nimeni ca savant. Între agresivul R. Dawkins și intelectualul public român, la o examinare atentă, primul are de departe de câștigat. Încalte în privința calității de cărturar.

Mai sunt și alți cercetători arondați președintelui, dar ei nu au ambiții nici de cărturari, nici de intelectuali publici. Cu toate acestea, profilul meseriei lor îi înclină la activități politice intense, în folosul nostru din idealismul lor.

Sunt toți oare atât de devotați proiectelor reale ale Președintelui? Care proiecte, voi fi iscodit? Cele neîmplinite de guvernarea actuală? Cele în expectativă?

Urmărindu-le discursurile publice, nonșalanța cu care lansează epigrame și encomioane, sprijinul verbal și susținerea patetică pe care le acordă Președintelui, observi că unii sunt mai înflăcărați, alții mai moderați și unii sunt de-a dreptul reținuți. Nu sunt de părere că există o uniformizare a taberei de dreapta, ,,intelectualii președintelui”, în care, dimpotriva, sunt voci slabe și goarne zgomotoase.

Și apoi, lăsând toate la o parte, când Noam Chomsky susține de decenii întregi cauza stângistă în Statele Unite – împreună cu Norman Mailer sau Susan Sontag –, nimeni nu își imaginează că ocupă o funcție sau este finanțat din greu de Partidul Democrat, aflat în acel moment la guvernare. Poziția de intelectual public scufundat în dezbaterea de idei politice nu cunoaște, ca la noi, în Balcani, subcontractare democratică sau republicană. Chomsky nu este angajat de Statele Unite să rescrie Constituția și să joace rolul și de intelectual public simultan.

Avem intelectuali publici? Ar trebui să ne chestionăm până în străfunduri cât de emblematici sunt cărturarii noștri întâi de toate. Avem un public pe măsura unui cărturar influent sau o societate care refuză în grup dialogul cu spiritul academic? Nu cumva intelectualul român vrea să stea pe rândurile din față ale unui tribune de meci de fotbal, iluzionându-se că asistă la un spectacol de operă, când galeria mănâncă semințe și urmărește meciul și nu intenționează pentru o clipă să admire valoarea sau grimasele celor mai apropiați de spectacolul sportiv din fața lor?

Final și de la capăt: despre ce intelectuali publici discutăm în România? Eu văd slujbași ai statului român, angajați cu funcții înalte din bugetul Romaniei, oameni care nu pot fi considerați obiectivi fie și deontologic atâtă vreme cât funcția lor îi obligă la o etichetă și implicare în concordanță cu cerințele partidului aflat la putere, cel care îi susține de câte ori sunt discreditați de diverse facțiuni ale opiniei publice.

Nu avem de-a face cu ,,intelectualii președintelui”, cât cu angajații săi sau cu administratorii/beneficiarii fondurilor publice ale României. De ce denigrăm și condamnăm ceea ce nu există încă prin împrejurimi, ,,intelectualul public” neangajat?

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Care intelectuali publici?

  1. Aleee zice:

    Ori ti-au fost inoculate anumite idei, ori esti de-a dreptul comunist 🙂

    Hai sa iti explic de ce intelectualii sunt de dreapta: in timpul regimului comunist existenta lor nu era tolerata. Cei despre care vorbesti ca umblau lumea in lung si in lat erau cei din partid. Este doar logic sa nu simpatizezi cu stanga dupa ce un astfel de regim te-a persecutat, mai ales cand noua stanga este formata preponderent din aceiasi oameni care in perioada comunista ti-au pus pistolul la tampla.

    A doua greseala de rationament pe care o faci este sa deduci ca intelectualii apartin guvernului. Nu, ei sunt de dreapta datorita a ceea ce am scris mai sus, nu pentru ca sunt „angajati de presedinte”. Cum iti explici tu faptul ca intelectualii simpatizeaza preponderent cu partidele de dreapta, in timp ce locuitorii zonelor rurale (si deci in mare parte nescoliti) simpatizeaza cu partidele de stanga?

    In al treilea rand, condamni vehementa hulire a comunismului, dar nu observi ca nici nupa 20 de ani nu am reusit sa ne debarasam de gandirea ceausista. Cred ca ai aflat ce s-a intmplat azi la Timisoara – s-a format un grup anti-Geoan care scanda, evident, anti-Geoana. Cum au fost catalogati de catre PSD? Drept vulgari si violenti. Ce mi-e „vulgar si violent”, ce mi-e „huliganul” din 89? Din cate vezi, suntem doar cu un mic pas deasupra comunismului ceausist, pana si in ziua de azi. Cum poti spune tu atunci ca este prea mult criticat, cand nu am reusit nici macar in 20 de ani sa invatam ce s-a gresit?

  2. Aleee zice:

    Ah, si legat de intelectualii care spui tu ca circulau liber inainte de 89, ti-l dau ca exemplu pe Balaceanu-Stolnici: a recunoscut ca si-a turnat colegii pentru a putea iesi din tara.

    De ce criticam si acum comunismul? De ce critica evreii si acum nazismul?

    Cred ca raspunsul la aceste doua intrebari e MULT prea evident ca sa mai trebuiasca sa-l pui.

  3. Vicuslusorum zice:

    As putea sa incep a-ti raspunde astfel: ori nu mi-ai citit textul cu atentie (ca sa poti intelege aluziile pe care le fac, aluzii ce trimit la persoane cat se poate de reale), ori cineva e prea naiv sau prea pervers (tu nu poti fi decat naiv/a).
    Sa o luam pe rand:
    1) Sunt la randul meu anticomunist, dar cu un bemol insa. Imi pare ca este prea fashionable sa injuri din rasputeri comunismul astazi, prea in conformitate cu vointa puterii sa tragi cu tunurile intr-un regim care nu a murit complet, prea tendentios sa te refugiezi in databil cand clipa de fata ascunde atatea si atatea. Eu pledez pentru un anticomunism cu masura la timpul prezent, nu pentru un anticomunist visceral, posesor al unei demonologii proprii, la timpul trecut. Cine urla vrea sa acopere vocea altora.
    2) Inainte de 1989, intelectualii de dreapta de astazi nu numai ca erau tolerati, dar Aleee, scoteau carti peste carti la cele mai prestigioase edituri ale timpului. Treaba cu „pistolul la tampla” tine de SF in cazul „intelectualilor de dreapta” de acum: nimeni nu-i brusca, nu-i asuprea, nu-i batea in beciurile Securitatii, cel mult, nu le permiteau sa creasca pe treapa sociala daca nu partizanau cu regimul, lucru pe atunci comun tuturor romanilor. Citeste ultimul capitol din Tragicul lui GL, asa cum a aparut inainte de 1989. Oare sa fi scris GL despre tragicul la Marx si Engels din cauza „pistolului tinut la tampla”? Cauta pasaje in spiritul regimului vremii din volumul Incercare in politropia omului si a culturii, asa cum a fost publicata la Cartea Romaneasca in 1981. Explica-mi cu consimtamantul cui si-a petrecut marele discipol doi ani de studiu, in perioada sinistra a anilor ’80, tocmai in RFG, cand toate plecarile erau controlate sau justificate intr-un fel sau altul de statul comunist. Sau cum MD calatorea la Paris prin 1987-1988, marele disident casatorit cu fata unuia dintre comunistii nostri diplomati veniti direct din URSS. Sau cum unii au urmat, deloc intamplator, cursurile liceului de nomenklaturisti ai epocii, celebrul Zoia Kosmodemianskaia de pe langa Gradina Icoanei. Dar ei o duceau rau, erau chinuiti, drumul spre putere nu le era asa de deschis ca acum. Da, erau zile aspre pentru ambitiile unora. Si mai sunt atatea exemple daca ne uitam mai atenti.
    3) Nu pot sa apreciez cat de substantiala este apartenenta de dreapta a acestor intelectuali cata vreme noi nu avem o stanga intelectuala capabila sa interactioneze intr-un schimb de idei la acelasi nivel cu acesti intelectuali. Aleee, nu e greu sa fi de dreapta in Romania: nu exista nici o stanga care sa-ti dea batai de capat. Practic, nu ai nici competitie, nici rivali. O piata de idei simpla, nu crezi?
    Iar dreapta si stanga partidelor noastre politice sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire din ecuatie: cum vine asta PSD-PC? De cand conservatorii isi dau mana cu social-democratii? Cum se poate sa adopti o atitudine pios crestina cand faci parte din PSD? Cum poti sa te dai de dreapta cand 14 ani din cariera ta politica ai fost de stanga, iar inainte fatis comunist? Cum poti sa joci rolul de campion al anticoruptiei cand iti faci aparitia la un post de televiziune (LaBe1teve) unde proprietarii sunt aceiasi frati acuzati de a fi falimentat, nu insa singuri, Bancorex la jumatatea anilor ’90, perioada in care averile lor cunoscusera cresteri spectaculoase? Cum poti sa-l injuri pe mogulul Voiculescu, comunist jnapan, cand fratii Paunescu au lucrat in acelasi domeniu, in pozitii de conducere (sic!), ca Felix inainte de 1989: comert exterior? Iti suna ne-comunist? Eu zic ca acolo erau infiltrati cei mai periculosi securisti ai Vechiului Regim, cei care i-au semnat desfiintarea, din interior.
    4) O harta a preferintelor votantilor din Romania nu explica nici o polarizare stanga-dreapta: orasenii nu sunt de dreapta, oamenii de la tara nu sunt de stanga. Noi votam intai persoane si apoi partide, care sunt departe de a avea puritate ideologica. Ba chiar pe dos!
    Cat priveste elita intelectuala, sa-ti amintesc eu ca marea intelighentie a secolului XX a pactizat fanatic cu stanga? Si, oricum, intelectualii si publicul lor sunt cantitati demografice neglijabile in marele joc politic de astazi.
    5) Intelectualii presedintelui „apartin guvernului”: cand am zis eu asta? Intelectualii respectivi sunt angajati de 5 ani in posturi publice, pe bani platiti de contribuabilul roman, sa isi faca treaba. Ei sunt compatibili politic cu PDL; multi fac parte din acest partid. Nu e nimic misterios aici. Daca se schimba presedintele sunt mari sanse sa fie inlocuiti din functii cu altii, pe aceleasi considerente cu care au fost ei alesi: apartenenta politica, mascata sau asumata cu carnet de partid.
    Eu am sugerat ca nu pot avea incredere intr-un intelectual public care sustine un regim din a carui administratie face la randul lui parte, fiind remunerat cu contract de munca pentru asta.
    Adu-ti aminte cand TRU scria articole pro-Basescu in Cotidianul, fiind platit pentru acest fapt, creand impresia ca o facea dezinteresat si din toata inima. A fost de ajuns sa se afle ceea ce parea initial doar expresia unei opinii absolut sincere si dezimplicate.
    6) Ca D-l Balaceanu-Stolnici sunt atatia nedezvaluiti care te-ar soca. CNSAS nu este un rezervor de nume faimoase din societatea noastra civila (care societate civila?). Nu este fiindca nu se vrea. Si, in definitiv, a fost dat afara din Academia Romana Balaceanu-Stolnici, i-au retras vreun titlu de doctor honoris causa pentru asta? Nu, nu s-a petrecut nimic: viata merge inainte, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
    Si, atunci, te intreb, de ce suntem atat de anticomunisti? De ce constiinta nu ne roade in tacere mai mult?
    7) Sa compari scandarile de campanie electorala de deunazi cu asaltul comandat asupra Bucurestilor de minerii lui Iliescu in 1990 mi se pare o impietate fata de cei care au platit cu viata atunci. In plus, eu refuz sa cred ca „huliganismul” are valente pozitive: singurul tip de „huliganism” cu care sunt familiarizat este cel din „Intoarcerea din rai” si „Huliganii” lui Eliade, dar, chiar si aici, deriva vitalist-nihilista a personajelor anticipeaza personalitatea fanatica, terorista a legionarilor. Huliganii, cu toata poezia lor romantic-anarhist-revolutionara, in ciuda tineretii lor, sufera de pe urma unor inclinatii autoritare, tiranice, despotice.

    In rest, numai de bine

  4. Aleee zice:

    1. „prea in conformitate cu vointa puterii sa tragi cu tunurile intr-un regim care nu a murit complet”. Te contrazici singur. Daca afirmi ca a) esti anitocmunist si b) regimul nu a murit complet, rezulta ca trebuie tras cu tunul pana cand va muri complet – si asa este si normal. Este la rang de principiu (si common sense in acelasi timp) sa ataci orice element care a cauzat atatea pagube si suferinta, mai ales cand urmele acestuia persista. Romanii trebuie sa fie vigilenti in orice moment pentru a nu lasa sa renasca idei tipic comuniste. Din nou, analogia cu evreii si nazistii: de ce exista miscarea antinazista si acum? Pentru ca inca exista si partide naziste. Cand va disparea orice urma si ramasita de comunism din societatea noastra, atunci vei fi indreptatit sa afrmi ca este prea vehementa critica. Intre timp, „anticomunist cu un bemol” = pe jumatate comunist, din pacate. Tendentiozitatea ta te face sa tragi concluzia eronata ca puterea alimenteaza critica comunismului pentru foloase proprii. Cine urla nu vrea sa acopere vocea altora, ci urla pentru ca este normal, in cazul acesta.

    2. Mircea Dinescu, mare disident? Mircea Dinescu, intelectual? Iarta-ma dar poezii subversive si o scrisoare catre o ambasada straina in ultimii ani ai regumului nu il transforma in mare intelectual disident. Mai degraba, noile intamplari ii arata adevarata fata, aceea de meltean paracios lipsit de coloana vertebrala.

    3. Ai dreptate. Eu doar am incercat sa-ti arat de ce majoritatea intelectualilor sunt de dreapta – o alegere evidenta in urma schimbarii regimului. Daca unicul lor scop care sa dicteze alegerea ar fi fost acela de a accede in functii inalte, am fi avut in egala masura intelectuali de stanga si de dreapta (oportunitatile pentru intelectualii de stanga ar fi fost cu duiumul, am avut ani buni de guvernare de stanga).

    4. „Noi votam intai persoane si apoi partide”. Intr-o lume ideala, da. La noi insa, votam cu Geoana pentru ca „il sustine Iliescu” si pentru ca „jos marinarul!”, votam cu Basescu pentru ca se lauda ca ne scapa de coruptie si pentru ca nu ne place PSD, votam cu vadim pentru ca nu ne plac ungurii si pentru ca am uitat, asemeni lui, sa ne luam medicamentele, votam cu Oprescu pentru ca ni se pare insolit sa-i numesti pa aurolaci homlesi si sa vorbesti pa intelesul romanului, votam cu cei din partidul verde pentru a face un statement penibil ca ne dezgusta politica, votam cu becali pentru ca e smecher si a facut bani, votam cu Crin pentru ca e tanar, credem ca reprezinta schimbarea si pentru ca nu am auzit inca de Dinu Patriciu.

    Atata timp cat in spatele prezidentiabililor se afla mai multi „coordonatori” deja nu mai votam persoana, ci cercul care o influenteaza. Si de aceea votam persoana care este cel mai putin influentata de partid si de alti „coordonatori”.

    5. Nu stiu cine este TRU si nici de ce ii numesti folosind doar initialele. Reprezinta o icoana pentru tine, sau iti e frica sa le scrii numele? Te cred insa, si sunt de acord ca este un lucru josnic. De asemenea, consider ca acest TRU nu este un adevarat intelectual de vreme ce s-a vandut. Nu mai poate avea niciun dram de credibilitate. Insa exista si intelectuali „independenti”, cum ar fi Liiceanu si Plesu, care l-au atacat in articolele lor pe Basescu cand a gafat si care de asemenea l-au aparat cand cei care il criticau coborau sub nivelul minim de logica si bun simt.

    6.

    7. Vezi 1)

    8. Nu eu am facut aceasta comparatie, vorbitorii PSD au sugerat-o prin simpla formulare cu aceleasi valente comuniste.
    A doua jumatate a paragrafului 8) al tau nu are valoare, deoarece critici definitia de dex a cuvantului huligan. Insa „huliganii” de care vorbim sunt studentii din iunie 1990, si sa-i critici pe ei ar fi o evidenta aberatie. Mai bine ai vorbi de cum Iliescu le-a multumit minerilor ca au plantat flori si ca sunt un adevarat sprijin civic.

  5. Vicuslusorum zice:

    Acesta este ultimul meu raspuns pe aceasta tema care a ajuns sa ma plictiseasca:
    1) Daca recitesti punctul in care tu sustii ca m-as contrazice, vei observa ca, de fapt, vorbim de o contradictie pe care o subliniez eu intai si de pe urma careia contest anticomunismul visceral: o elita politica plina de fosti comunisti, o economie condusa de fosti comunisti, azi magnati, trei presedinti fosti comunisti, o lege a lustratiei absente, iar eu trebuie sa cred ca Raportul prezidential nu este altceva decat o condamnare verbala fara rest a ceva ce inca isi mai lasa urmele fetide in fiinta oamenilor care il condamna? Intreba-te cati membrii de partid nu au schimbat tabara dupa ’89, transformandu-se in Revolutionari si proferand la adresa comunismului cele mai desantate acuze, stiind ca nimeni nu o sa-i intrebe nimic despre propriul lor trecut. Anticomunismul face parte si din discursul puterii post-comuniste de dupa Revolutie, asa ca vorbim de un anticomunism si cu impostori. Pledez pentru nuanta si moderatie vis-a-vis de acest subiect dureros si intricat.
    2) Nu au existat in Romania oportunitati de a fi intelectual de stanga, fiindca, imediat, tabara anticomunista te-ar reduce la tacere. Guvernarea de stanga nu inseamna comunism, cum zici tu. La noi au fost toti comunisti, indiferent de ce partid.
    De asemenea, ma ingretoseaza radicalismul anticomunismului tau. Imi pare a fi de-a dreptul stalinist in exprimare. Tu vrei sa moara complet: nu are cum. Face parte din memoria biologica si psihica a tuturor indivizilor trecuti de varsta de 30-35 ani. Vrei sa-i extirpam pe toti? Cum sa imboboceasca o idee stangista in Romania cand tu esti expresia cea mea buna a intolerantei si agresivitatii pompieristice fata de tot ce poate fi de stanga, pare-mi-se echivalent la tine cu comunismul?
    3) In continuare, repet, nu ai citit cu atentie ce am scris. Orice aluzie ce-mi apartine este transparenta.

  6. Aleee zice:

    Foarte interesanta replica. Facand abstractie de faptul ca nu ai raspuns decat catorva puncte, vad ca ai recurs la atacuri la persoana. Daca mi-ai fi dat raspunsuri si/sau ti-ai fi sustinut ideile anterioare, as fi considerat ca esti agresiv pentru ca am alta opinie decat tine. Asa insa, pot concluziona doar ca ai ramas in pana de idei – daca erai cu adevarat doar plictisit, nu m-ai mai fi atacat in primul rand.

    „o lege a lustratiei absente” – gandeste-te cine s-a opus ei si cine a refuzat in repetate randuri sa o ia in considerare.

    -faptul ca anticomunismul este propovaduit si de impostori nu inseamna ca cei care nu sunt impostori trebui sa aiba rezervele sugerate de tine (argument pur logic).

    „Nu au existat in Romania oportunitati de a fi intelectual de stanga” – pentru ca la noi stanga s-a identificat in mare parte cu comunismul. Datorita cui? Datorita oamenilor indoctrinati care au alcatuit avangarda „stangii”. Uita-te la partidele de stanga din orice tara civilizata si vei vedea acolo ce inseamna doctrina stangista. Si intelege ca e o diferenta uriasa intre o idee de stanga si o idee tipic comunista. Trebuia sa-i asculti discursurile lui Iliescu din 90 sa vezi ce planuri de viitor avea. Daca tu consideri ca acelea erau idei stangiste si nu comuniste, imi cer iertare ca am intrat in aceasta discutie.

    „Vrei sa-i extirpam pe toti?” – si spuneai ca eu nu-ti inteleg ideile. Da, vreau sa ii omoram, eventual cu mitraliera. Dar cred ca e mai productiv sa ne rezumam la a extermina doar gandirea comunista, nu crezi? Mai putin sange…

    „agresivitatii pompieristice fata de tot ce poate fi de stanga” – cand e vorba de masuri de protectie sociala sau interventii ale statului in alte sectoare si in economie cu scopuri de aparare a unor cateogrii de persoane sau protejarea valorilor nationale, sunt perfect de acord cu stanga. De multe ori chiar e nevoie de astfel de masuri pentru a nu se crea dezechilibre majore, si ele sunt adoptate si de catre partidele de dreapta si centru-dreapta in consecinta. Dar cand PSD refuza sa voteze in parlament legile care ar remedia situatia salariilor si pensiilor exagerat de mari sau mici, acolo nu mai e ideologie de stanga…nici macar comunism. Este pura prostie. Cand Geoana face vizite pe ascuns la Moscova, e democratie si transparenta? Cand Iliescu privatizeaza tara pe gratis, ce mai e? Politica economica de stanga menita sa protejeze populatia? Controlul mass-media ce este? Astea nu sunt „stanga”, astea sunt afterglow-ul mintilor blocate in comunism. Tu spui ca toti sunt comunisti, fie dreapta fie stanga, insa uiti cine a facut si ce. Una e sa fi fost comunist, alta e sa fi fost comunist si sa actionezi tot ca inainte.

    Imi place cum tragi concluzii despre mine si despre ce gandesc, fara sa poti tu insuti face diferenta intre ce e o masura de stanga si ce e comunism si masrsavie si la ce anume ma refer.

    Imi cer iertare ca te-am ingretosat, te voi lasa si pe tine si pe blogul tau in pace. Am vazut suficient.

  7. Vicuslusorum zice:

    Deja discutia a intrat pe o panta descendenta care ma obliga sa-ti raspund. Sincer, daca ai citi cu atentie toate schimburile de replici pe care le-am avut pana acum ai observa ca suntem de aceiasi parere in mult mai multe privinte decat cele in care ne diferentiem, dar asta e altceva. Sigur, deosebirile sunt poate mai grave decat confortul analogiilor.
    Intr-adevar, recunosc ca am avut un ton agresiv in al doilea comentariu, insa, cat priveste atacurile la persoana, nu eu am fost cel care te-a facut de doua ori la rand „comunist”, pentru ca apoi, in urma comentariului malitios al meu, sa adopti o pozitie defensiva (iar eu sa ies drept un agresor gaunos) in care totusi, retoric si cat se poate de intemeiat, ma acuzi ca sunt „in pana de idei”.
    Nu vad de ce trebuie sa imi explici ce inseamna stanga. Cunosteam semnificatia politicilor de stanga, a mentalitatii stangiste inca de mult fara succintele explicatii pe care mi le-ai oferit (nu ai nici o baza logica sa ma acuzi ca as fi facut vreo confuzie intre extrema stanga si stanga democratica). In plus, cu multa sagacitate, ai ajuns sa raspunzi pana si la intrebarile mele retorice sau sa sa oferi explicatii unor ironii vadite. Fie.
    Tot din comentariile tale bag de seama – de parca mi-ai permite sa nu realizez acest fapt! – ca esti anti-PSD, anti-Iliescu, anticomunist/a convins/a. Foarte frumos si… mare lucru! Tot din tonul cu care scrii presupun ca ai o varsta tanara spre foarte tanara (e vorba doar de o intuitie). Si mai presupun ca esti femeie si nu barbat. Din pacate, nu sustii si nici nu demonstrezi ceva nemaipomenit cu opiniile tale politice. Cei mai multi votanti PDL le au de 5 ani incoace, iar punctele tale de vedere sunt al naibii de asemanatoare cu retorica de campanie a actualului presedinte. Ai aceleasi temeri si fixatii ca intreaga tabara a domnului Basescu. Si aceiasi antipatie organica pentru PSD. O atitudine foarte banala, ba chiar, as zice, superficiala (atatia pot insira aceleasi aprecieri ca tine fara sa mearga dincolo de slogan si verbozitati PDL-iste!).
    Eu, pe de alta parte, ma aflu intr-o deruta neutra. PSD nu ma intereseaza: e un subiect mort si fara iesire, un partid discreditat de cand exista acesta. Nu am tinut si nu voi sustine niciodata aceasta remorca expirata a comunismului romanesc. Nu stiu de ce esti asa pornita impotriva lor. Ti-e teama ca o sa ajunga la guvernare din nou zilele astea si vrei sa-ti afirmi apartenenta la tabara salvatoare?
    Si ce daca ajunge? Crezi ca ne salveaza cineva de comunisti in tara asta? Da, sigur, Basescu si doamna procuror inainte de 1989 Monica Macovei, aceasta eroina a incercarii de a reforma justitia romaneasca (noi suntem tara in care cei mai demni cetateni sunt cei care au esuat in practica dar au castigat in tentative).
    In primul rand, aceasta ar fi principala falie dintre noi: eu nu vad comunisti doar in PSD, ci si in PDL, PNL (un bun exemplu este fostul FSN-ist Petre Roman, convertit in liberal!), PC, etc. Se poate vorbi de o concentrare de capetenii sinistre comuniste in PSD, dar ei nu sunt singurii bubosi si antireformisti din elita noastra politica.
    In al doilea rand, ca fost sustinator PDL, am senzatia ca Traian Basescu ne-a vandut cele mai groase gogosi in ultimii 5 ani. Aproape toate promisiunile s-au concretizat in nimic/nimicuri. Acum ar trebui sa il votez inca 5 ani pentru ceea ce nu a fost in stare in primii 5 ani de guvernare (stiu, din cauza PSD-ului imi vei raspunde, raspuns perfect spontan si inedit, si nu fiindca Basescu nu ar fi si el insotit de comunistii lui, comunist prin trecut fiind el insusi).
    In al doilea rand, daca dreapta intelectuala mai e cum e, dreapta politica poate fi orice, dar numai de dreapta nu. De regula, dreapta e posesoarea unui liberalism al traditiei, al religiei, al economiei de piata, al nationalismului moderat (pe fondul traditiei), iar stanga este exact pe dos, seculara, reformista, egalitarista, progresista si antitraditionalista. Observi nuante de dreapta in parul blond al Doamnei Udrea? Iti pare Berceanu vreun aristocrat educat elitist? Aduce Boureanu a la Tocqueville? Pare Basescu, in grosolania sa funciara, un Francois Guizot al timpurilor noastre? Aceleasi intrebari sunt legitime pentru social-democratii romani: seamana Geoana, care se inchina la toti popii, cu Francois Mitterand? Are ceva emancipat in el Vanghelie? E vreo sapienta progresista Ponta? Sa fim seriosi, iar experimentul se poate relua cu fiecare partid politic romanesc in parte. Ma gandesc numai la pretentia de conservator a fost comunistului Voiculescu si ma apuca durerea de stomac.
    Ca sa ne dam seama de imensul transfer de false concepte care are loc in Romania, cazul votantilor din State e pilduitor: republicanii (conservatorii) stau la tara, in Midwest, sunt crestini fanatici sau nu, dar au o viziune prudenta asupra ritmului schimbarii si una refractara fata de orice reforma sociala care merge impotriva experientei trecutului, iar democratii (social-democratii lor) sunt exact pe dos: vin de pe cele doua coaste superindustrializate, sunt oraseni, postmoderni, laici in exces si reformisti cu orice ocazie inovatoare.
    Schema de mai sus se repeta in cele mai multe democratii mature ale lumii.
    In Romania mosii si babele de la tara (si ce mediu rural subdezvoltat avem fata de Vest) voteaza cu stanga (daca am aplica clasicul spectru), iar orasenii cu Twitter voteaza cu dreapta (ce bizar, nu credeti, ca tineretul unei tari sa fie in majoritatea sa de dreapta?).
    Adevarul este ca stanga si dreapta sunt notiuni fara sens in Romania reala (in realitate, cetatenii de la tara voteaza cu reprezentantul partidului in care se afla primarul: si la oras se intampla cam la fel, cu exceptii insa; Ardealul e, de pilda, un fief pdlist fiindca administratia locala abunda in cadre de partid PDL; viceversa pentru Moldova, Muntenia si Oltenia, psdiste administrativ; si, oricum, cand inregistreaza voturile pe calculator, chiar crezi ca cei care le trasfera digital nu fac modificari substantiale? Nu autobuzele cu votanti si nici mita electorala fraudeaza pe scara larga alegerile, ci tipii aia care centralizeaza informatic datele alegerilor). Noi votam cu indivizi (si grupurile lor de fildeli, evident): Iliescu, Costantinescu (un anti-Iliescu al anilor ’90), Iliescu, Basescu (alt anti-Iliescu), etc.
    Obsesia noastra ascunsa este, de 20 de ani incoace, legenda comunistului suprem Ion Iliescu, care, de n-ar fi fost pentru sangele curs in decembrie 1989, si-ar fi adjudecat simbolic, in ochii poporului, „Revolutia”.
    In al treilea rand, comunismul de care vorbesti tu imi pare monocrom si stationar. Pana si specia distincta a comunismului romanesc nu a fost asa, darmite comunismul mondial (cu uriasa sa flora si fauna istorica).
    Comunismul romanesc o luase razna, in sens ideologic, inca din anii 1960. Nationalismul fascist al comunistului Ceausescu ingloba un hibrid despotic ce merge dincolo de clasicele stanga-dreapta. Multi legionari batrani simpatizau cu odele inchinate natiunii romane mitice de regimul Ceausescu. Din 1964-1989, odata cu desprinderea Romaniei de URSS (in niste limite prestabilite), comunismul romanesc devenise o nebunie personala a sultanului Ceausescu, un fel de mic Stalin levantin.
    Cat priveste ideologia socialista, pentru a-i anula influenta (cum crezi tu ca ar trebui sa facem noi, aici, in Romania de acum) ar trebui sa fi toba de carte in toata familia abrahamica de urmasi ai lui Marx, lucru extrem de dificil pentru un neinitiat.
    Comunismul pe care il vad eu in Romania consta dintr-un amestec de minciuna publica cu pastrarea intacta a retelelor vechii nomenklaturi, care, in sfarsit, se poate capatui, furand „de la stat” cat poate duce portbagajul, direct in „ieuro” (ca sa-l citez pe TB). In rest, ni se arunca praf in ochi anticomunist. Coruptia de astazi este urmasa vechilor mafii comuniste. Aceasta este adevarata mostenire a comunismului romanesc, la lucru din timpul lui Ceausescu pana azi: clanul si ciolanul.
    De partea ei se afla si tribul Basescu. Fraierii care inca mai cred sincer il el nu stiu ce fac. Daca de PSD ne-am lecuit, PDL-ul ne umple de sperante. Dar nicaieri nu vei gasi un izvor curat in zoaiele revarsande ale acestor politruci fara numar.
    Poti foarte bine sa imi lasi blogul necitit. E optiunea ta. Nu ma priveste.
    Esti liber(a) sa nu mai citesti ce scrie aici, cum esti la fel de libera sa te duci sa-i votezi pe Cocos si pe EBA pentru inca 5 ani. Fa-i mai bogati decat sunt! La cat de sincer anticomunisti sunt!!!
    Iau doua exemple la intamplare (in sensul ca nu m-am chinuit sa le culeg: sunt scrise proaspat) ca sa-ti dovedesc ca nu sunt nicidecum singurul, si nici macar cel mai meritoriu, care gandeste asemeni mie: http://www.observatorcultural.ro/Romania-este-o-democratie-kafkiana*articleID_22861-articles_details.html (mai ales raspunsul la prima intrebare) si urmatoarele:
    „Faptul că accentele specifice ale gîndirii liberale occidentale a anilor imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial s-au potrivit, în Europa de Est de după 1989, ca suport intelectual al despărţirii critice de comunism – şi de cultura naţionalistă conservată sau potenţată în structurile comunismului – este, desigur, uşor de înţeles. Această orientare intelectuală a proliferat, cu intensităţi diferite, pretutindeni în zonă, ea fiind corelată, după caz, cu diverse revirimente ale unor forme culturale autohtone precomuniste. Prin unele ţări vecine însă, clişeele culturale şi blocajele teoretice ale postcomunismului au fost supuse cîtorva valuri succesive de critică, de pe platforma comună a cîtorva idei fundamentale acceptate cvasiconsensual. La noi, criticile unilaterale s-au transformat în certitudini, iar acestea din urmă au continuat să fie clamate veşnic, asemenea unor fragile crezuri minoritare, chiar după ce au devenit supărătoare nonconformisme oficiale şi embleme de onorabilitate postcomunistă. Cu puţine excepţii, teme ca dinamica socială, ideea naţională, plurivalenţa marxismului sau ambiguitatea fenomenului revoluţionar au intrat pe spirala simplificărilor abuzive – sau, şi mai rău, au fost secătuite prin dogmatismul rutinei –, în loc să traverseze calea nuanţărilor succesive. (…) A contribuit la această situaţie şi înrădăcinata practică locală de improvizare neconvingătoare a autodefinirilor ideologice sau doctrinare pentru identităţi de grup cu baze reale mult mai şubrede. Inevitabil, etichetarea ideologică a taberei adverse nu se poate face decît în aceeaşi manieră. Foarte volatile, asemenea departajări au, parcă, şi ele, tendinţa simplificărilor treptate.”
    (cf. http://www.observatorcultural.ro/Lacune-si-prioritati*articleID_22876-articles_details.html).

  8. Aleee zice:

    Voi vota raul cel mai mic, nu un favorit. De ce prezint totul cu inversunarea de care vorbesti? Deoarece un rau e vizibil mai mic decat celalalt, si mi se pare ciudat cum tu incerci sa le arunci in aceeasi oala.

    Spui de opiniile mele ca se indentifica cu campania PDL. La fel pot spune si eu ca opiniile tale se identifica al naibii de bine cu campania PSD. Cocos grosonalu’ si Udrea…da, este o pozitie mult mai elevata decat a mea. In fond, am o varsta foarte tanara – este evident ca eu am ciugulit ce am putut din campaniile pdliste, in vreme ce tu ti-ai format opinii pertinente, de sine statatoare, demne de un intelectual in devenire. Bineinteles, Patriciu e rau doar pt ca asa spun pdlistii. Daca spun si eu ca Patriciu e rau, inseamna ca sunt un dobitoc indoctrinat, ideea fiind a lor. Astept cu foarte mare interes sa mi se arate cum Patriciu e bun si cum e cel mai mare filantrop din Romania. La fel si cu Vantu, Voiculescu, Iliescu. Faptul ca televiziunea romana este condusa de un psdist insa este o idee implantata in capul meu, nu o stare a lucrurilor. Faptul ca sindicalistul metrorex psdist a initiat o greva ca masura de campanie este tot o abureala baga in capul meu de PDL. De fapt metrourile mergeau, eram eu cel care deliram in urma inhalarii toxinelor halucinogene pdliste. Nu intelge gresit, nu neg ca pdlistii fura pe rupte si sunt mari smecheri. Insa neg faptul ca PDL face miscari tipic comuniste si josnice, precum manipularea prin crearea haosului – vezi greva – sau campanii electorale murdare. Poate nu m-am uitat la TV la orele corecte sau nu am citit ziarele care trebuie, insa nu am vazut o campanie murdara din partea PDL. Si astfel macar nu imi e rusine sa ma identific cu campania lor.

    Mai mult ca sigur ca te-ai uitat la dezbaterea politica de pe 3. Conform pozitiei tale echidistante, ce parere ti-au facut prezidentiabilii? Facand abstractie de politica din jurul fiecaruia, care ti s-a parut superior?

    „Nu am tinut si nu voi sustine niciodata aceasta remorca expirata a comunismului romanesc. Nu stiu de ce esti asa pornita impotriva lor. Ti-e teama ca o sa ajunga la guvernare din nou zilele astea”

    Da. Imi este teama ca o remorca expirata a comunismului romanesc va ajunge la guvernare. Ce lipsa de rationament pe mine! Cum ar putea cineva intreg la minte sa aiba aceasta teama? In fond 2000-2004 a fost o perioada a libertatii infloritoare!

    Am inteles ideea ta. Nu voi mai afirma ca PSD = comunism si PDL = expresia libertatii si debarasarii de comunism. Da, sunt de acord ca stanga si dreapta nu sunt deloc delimitate la noi. Ce conteaza insa sunt faptele propriu-zise – iar eu am vazut mai multe fapte josnice din partea PSD. Ar fi interesant sa ma contrazici pe tema asta.

    Iar comunismul voi continua sa il condamn cu aceeasi inversunare, deoarece consider ca este un principiu elementar al naturii umane de a elimina comportamentele nefaste binelui obstesc, iar in spiritul pragmatic tot al naturii umane, voi alege mereu raul cel mai mic in locul variantei de a nu face nimic. Pe baza lor am evoluat inca de la stadiul de hominizi, nu ne-au tradat niciodata si au trecut cu brio testul timpului.

    Toate cele bune,
    Victor (credeam ca stiai in urma comentariului meu de la articolul „Tocilarii”)

  9. Aleee zice:

    A da, ca uitasem! O sa-ti scot pe nas cu orice ocazie faptul ca l-ai supranumit intelectual pe Dinescu. E de neiertat.

  10. vicuslusorum zice:

    Draga Victor,

    Da, PSD face valuri in presa. Mint si ingrozesc gratuit. Sunt de ani buni ticalosi nenorociti.
    Dar lasa, ca dupa 5 ani de canonada Antena3 si cateva luni de canonada Realitatea, s-a gandit Base la ceva: ia sa-mi fac si eu post de stiri, Vox TV, un fel de anti-Antena3, unde il pun pe genialul Gava sa ma linga pe toate partile la fratii Paunescu, alti moguli, in ograda.
    Intelectual si disident l-au facut atatia reprezentanti de frunte ai societatii civile pe Mircea Dinescu. Intelectualii presedintelui l-au pupat in cur prin anii ’90, dar chiar si mai de curand. Eu eram ironic vis-a-vis de orbirea lor.
    In legatura cu Patriciu: un jegos, fireste.
    Mai, eu nu pricep un lucru: cumperi o gaura economica de la stat cu 18,5 milioane de euro (Rafinaria Petromidia), care poate valora 500 de milioane si ar fi mers pe profit lejer daca nu ar fi fost pentru capuse (cum s-a intamplat cu Sidex Galati imediat dupa ce a luat-o Mittal), iar dupa cativa ani de administrare si ceva investitii o vinzi unor asiatici la un pret record de 2,7 miliarde de euro.
    Sa presupunem ca rafinaria facea jumatate de miliard si mergea pe plus inca de la inceput. Ok? Pana aici totul e clar.
    Dar cum a reusit acest corupt de nimic Patriciu sa o aduca la o valoare de piata de 2,7 miliarde in asa fel incat unii (poate mafioti, cine stie?) sa o cumpere la o asemenea suma?
    Uite, eu, de exemplu, recunosc, nu am terminat ASE-ul, dar il rog pe un absolvent sef de promotie al acestei institutii sau pe vreun mare manager de multinationala sa se puna in locul lui Patriciu cel hot: ar fi in stare, cu skillurile pe care le are, sa ia o afacere de 500 de milioane de euro (estimare proprie maxima) si sa o duca la circa 3 miliarde in cativa ani?
    Mai putem vorbi de prostia si lipsa de capacitate antreprenoriala la Patriciu?
    Nu ii iau apararea: e un jegos. Nu-i suport barba raioasa. Dar totusi… la cat il discreditam, cum a putut omeneste sa faca asa ceva?
    Chiar daca asiaticii aia ar fi Cosa Nostra, cat de tampit sa fi ca sa cumperi cu cateva miliarde ceva de la Patriciu?
    Iar un ultim aspect la Basescu: nu numai ca s-a plimbat de gat cu mogulii demonizati de astazi, dar a mai acceptat si PSD-ul la conducere aproape un an din cei 5 cu care ne-a onorat.
    Pentru mine, amandoi sunt la fel de rai. Votul nu este o solutie.

  11. Vicuslusorum zice:

    In legatura cu dezbaterea de aseara, nici unul nu mi-a zis nimic deosebit. Ma asteptam la un Basescu agresiv (cum a fost pentru o ora si jumatate), dar nici chiar atat de previzibil in atacuri (are o obsesie patologica cu „Vanghelie, Hrebenciuc, Voiculescu si Vantu” cand indivizii de mai sus pot fi usor substituiti cu „Videanu, Negoita, Cocos, EBA si Udrea”: atacuri jalnice si tipice din partea lui Basescu de un double-standard transparent) si nu care se imblanzise la un moment dat, ba chiar ajunsese sa adopte un ton cordial cu Geoana (la final, am avut impresia ca s-au despartit amici, atat de asemanatoare par proiectele lor, cel putin in latura lor pozitiva, pentru Romania, proiecte in care, sincer, ca in tot ce zic ei, nu cred). Faza cu vizita lui Geona la Vantu ma lasa rece: ei toti fac vizite de astea cu nemiluita si noi nu stim, fie ca ii cheama Basescu sau Geoana.
    Geoana a fost ca de obicei demagog si iute plimbator de limba prin gura. Nu a zis nimic clar, totul pare ubuesc si futurist la el. A incercat cateva ironii la adresa lui Basescu, dar nu m-a convins.
    Insa Basescu, cu toata pretentia lui de om care stie ce vorbeste (de parca noi, publicul nestiutor, puteam sa verificam nu stiu ce lege sau ce amanunt cu care il punea la colt pe G.) fata de Geoana, a repetat acelasi balmajeli insipide ca Geoana. Care a copiat dupa care nu ma intereseaza, dar, in final, pareau amandoi ingemanati. Dezgustator de demagogi! Sinistru de asemanatori.
    Amandoi dardaind dupa putere, ahtiati sa castige. Basescu mi-a parut la fel de incordat ca Geoana, ceea ce m-a facut sa cred ca „prostanacul” are sanse sa castige. Daca mi-as pune o dorinta acum ar fi aceea ca nici unul sa nu castige, fiindca pe capul lor vom pierde toti. Ca de obicei.
    Cat priveste campania ne-murdara a PDL-ului, Victore, crede-ma, nu au post de televiziune unde sa-si lanseze minciunile. B1Tv e totusi prea mic, prea local, desi au incercat sa traga de el in aceiasi maniera ca televiziunile anti-Base.
    Oricum, la alegeri ambele partide fura in draci voturi: in mod egal, in functie de locul unde si-au plasat oamenii.
    Pe strada unde sta matusa-mea, intr-o comuna-orasel de langa Bucuresti, a trecut cineva de la primarie cand a fost primul tur si dadea 1 milion in plic ca sa mergi la urne si sa iti pui stampila pe Base. Primarul de acolo e PDL-ist si, caz tipic la noi, fost puscarias condamnat pentru furt. Din pacate, matusa-mea era la cumparaturi in acel moment, si cand au informat-o vecinii ce pomana trecuse pe strada iar ea o ratase, de nervi nici nu s-a mai dus la vot. Mi-a zis ca merge data viitoare, cand va sta acasa sa prinda si ea „plicul.” Dupa, voteaza.
    Sunt sigur ca PSD-ul aplica aceleasi tactici.
    Dar importanta e mentalitatea votantului roman.
    Absolut de nimic!

  12. Aleee zice:

    Am inteles. Esti pro-Geoana, de aceea nu putem sa cadem de acord asupra catorva chestiuni. Sigur o sa negi asta, dar tendentiozitatea spuselor tale e vadita. Eu macar am fost corect de la bun inceput.

  13. Andrei Murgu zice:

    Marturisesc ca v-am citit cu mare interes (aproape toate) postarile. Scrieti seducator, intr-un stil care convinge prin precizia analizei, prin naturaletea cu care va intrebuintati eruditia si, nu in ultimul rand, prin (ceea ce mie-mi pare a fi) sinceritate.

    Prins in tesatura melancolica si familiara a scriiturii dvs nici nu am realizat ca la capatul unui text care mi-a placut, m-ati purtat catre o concluzie care nu-mi place.

    Da ! as fi tentat sa spun cu amaraciune, dupa ce am incheiat textul Dvs de mai sus, aveti dreptate, comportamentul dubios al unui Patapievici, Plesu, Mihaies samd nu semnifica altceva decat plata sinecurilor primite. Cei enumerati ocupa sau au ocupat posturi de (oarecare) autoritate, prin intermediul carora dispun de bugete considerabile, sunt remunerati (mai mult sau mai putin generos) din bani publici si beneficiaza de privilegii de stab (masina cu sofer, calatorii in strainatate, etc), beneficii in schimbul carora au inchis ochii (si gura). In cuvintele lui Benda, au tradat. Exista o probabilitate mare ca lucrurile sa fie intr-adevar astfel: explicatia Dvs este riguros coerenta si bine argumentata. Daca as fi ockhamist m-as opri aici. Insa ockhamismul este inadecvat in planul justificarilor morale (iata cum imi scapa o incheiere a la TRU).

    „Eu vad slujbasi ai statului roman, angajati cu functii inalte din bugetul Romaniei, oameni care nu pot fi considerati obiectivi fie si deontologic atata vreme cat functia lor ii obliga la o eticheta si implicare in concordanta cu cerintele partidului aflat la putere si care ii sustine de cate ori sunt discreditati de factiuni ale opiniei publice.”

    Reprosul ascuns in acest pasaj mi-a sunat injust sau mai degraba inadecvat. Iar inadecvarea nu era in raport cu argumentatia dvs
    prealabila, concluzia fiind perfect consecventa cu textul. Inadecvarea, mi-am dat seama, era in raport cu contextul. Stiti bine ca miza istoriei recente a Romaniei a fost modernizarea. Cei care si-au asumat rolul formularii politice a acestui obiectiv au fost intelectualii, adica tinerii boieri intorsi de la studii din marile metropole europene (unii dintre ei cu lauri) si care descopereau acasa o lume foarte diferita de cea cu care se obisnuisera in lungii ani petrecuti in exil. Era evident lumea pe care o calificati drept neolitica, pe urmele lui Eliade, lumea pe care Cioran o numeste „inconstienta in mizerie” (dar care a putut fi descrisa si ca „pitoreasca”, de catre Vlahuta). Aici identific si sursa unei evolutii particulare a intelectualitatii romanesti, care este mai dificil
    de analizat in contextul definit de Benda: singurii care puteau implementa efectiv modernizarea, dincolo de formularea ei ca obiectiv politic erau tot intelectualii. Cine altcineva ar fi putut asuma o asemenea intreprindere: boierii si boiernasii umflati dupa moda orientala si imbibati pana la refuz de sedimentele celor cateva sute de ani de dominatie turceasca? Prin urmare, Bratienii, Maiorescu, Kogalniceanu, Ghica, Carp, Spiru Haret au fost cu totii, la un moment sau altul, cadre politice active, slujbasi ai Statului Roman. Mare parte din aceste personalitati mai au in comun si faptul ca, asumand functiile politice, au renuntat sa mai practice, cel putin in mod competitiv, disciplinele in care fusesera pregatiti, si pe care evident nu le puteau exersa decat in mediul lor formativ, in universitatile occidentale.

    Imi veti spune ca acel context s-a schimbat. Ceea ce mie mi se pare ca s-a schimbat este formula de acces a intelectualilor la putere: de unde accesul era oarecum direct la sfarsitul secolului XIX, gratie unei selectii de tip elitar, gen peer review, instituita de fondatori, accesul intelectualilor la putere in 2010 este mediat, ca urmare a democratizarii sistemului electoral. In rest, nu inteleg de ce, mutatis mutandis, chestiunea nu ar putea fi repusa in termeni pasoptisti. Romania are in continuare o problema de modernizare (inteleasa ca sincronizare la formele si eficienta de tip occidental) iar reflexele populatiei de baza nu au depasit inca in mod substantial etapa feudala. Suntem in miezul chestiunii mairoesciene a formelor fara fond. Aceasta particularitate mi se pare, face ca instrumentarul conceptual pe care il puneti la lucru in analiza dvs sa fie mult mai greu de calibrat in spatiul autohton, daca nu de-a dreptul impropriu. Dupa 1989 intelectualii numiti „de dreapta”, coagulati in jurul unor organisme gen Revista 22, GDS etc…, au fost cei care si-au asumat formularea obiectivelor politice pe linia modernizarii (i.e. a sincronizarii cu Europa de Vest). Agenda politicienilor romani (ma refer evident la obiectivele manifeste, nu la scopurile ascunse), cu precadere din 1996 pana in prezent, a fost impusa sau cel putin influentata de acest grup. Cred prin urmare ca, in virtutea acestui fapt, ii putem numi pe acesti formatori de opinie – intelectuali publici, punand in paranteza parcursul lor pre-revolutionar sau calitatea lor profesionala. Spre deosebire insa de pasoptisti, intelectualii post-decembristi nu au mai putut implementa in mod direct obiectivele pe care alminteri le clamau public (vom evita sa discutam si capacitatea lor de a organiza efectiv implementarea unui proiect politic si administrativ) ceea ce inseamna ca, in
    masura in care urmareau implementarea unui obiectiv declarat public, trebuiau sa-l impuna initial prin intermediul unui vehicul. Nu de putine ori, voci din interiorul societatii civile au condamnat, cu sau fara ipocrizie, neimplicarea efectiva a intelectualilor publici in politica. Si aici intervine Traian Basescu, actualul presedinte.

    Traian Basescu nu este Carol I, nu este nici macar Cuza, insa este cel mai activ presedinte al Romaniei din ultimii 20 de ani si este singurul care, dupa stiinta mea, a permis, in mod semnificativ, accesul intelectualilor la putere. Credeti in mod sincer ca rolul de catalizator al proiectelor/initiativelor
    altora este neglijabil ? Este foarte putin probabil sa fi beneficiat de cota unica de impozitare fara transferul de putere pe care actualul presedinte l-a facut posibil in extremis in 2004 prin calitatile sale de populist. Iar cota unica (dincolo de toate chibitarile stupide si neintemeiate referitoare la invalidarea ei prin masuri fiscale echivalente) a fost un veritabil stimulent liberal. Tot Traian Basescu a facut posibila condamnarea comunismului, desi a fost in mod cert un beneficiar al vechiului regim (ati fi preferat sa nu fie facuta deloc, fiindca, helas, nu era sincera ? cadem in ridicol). A sustinut reforma in justitie atat cat s-a putut (in mod paradoxal, caci si el are probleme cu justitia, insa in contextul actual a nu o numi pe L. Barbulescu la CSJ este o reforma), a stimulat si a catalizat elaborarea unor noduri legislative (codul penal, civil si pandatele lor procedurale) si, in cele din urma, a oferit intelectualilor chiar accesul direct la putere.

    Reversul medaliei este dublu. Pe de-o parte vecinatatea: Udrea, Cocos,EBA, Negoita si restul camarilei, sleahta de figuri patibulare (dixit), corupte si obediente dar, obiectiv vorbind, muult mai eficiente in administratie decat inflexibilul si cinstitul Ciorbea, de pilda. Pe de alta parte surdina: vocea contestatara pierde din vigoare, critica se edulcoreaza (sau, in anumite cazuri dispare) sub presiunea considerentelor de partid, adica de gasca (observati totusi ca aceeasi intelectuali (unii dintre ei) se coaguleaza acum, timid ce-i drept, intr-un pol critic si vocal la adresa partidului la guvernare chiar din interiorul acestuia).

    Mai este, daca doriti, chiar Traian Basescu in sine: un amestec de viclenie, instinct primar al puterii si pasiuni fruste. Merita platit acest pret ? Din pacate, eu cred ca acest pret trebuie platit, intelectualii romani au avut inca de la inceptie o menire politica.

    Modernizarea, atat cat a fost in Romania, ar fi greu de imaginat fara contributia lor, si nu ma refer aici la biblioteca nationala.

    Desi scrisul dvs pare pe alocuri concesiv (un efect al luciditatii deznadajduite cu care scrieti despre societatea romaneasca) va raportati la fenomenul descris mai sus cu o seducatoare intransigenta. Pot intelege aceasta intransigenta, in masura in care o pun pe seama unei lipse de experienta in administratia propriu-zisa (sper sa nu considerati prezumtia mea deplasata).Eu insumi eram un partizan al acestei viziuni inainte de a cobori din mediul universitar in iuresul trivial al activitatii economice. Am descoperit atunci ca nu numai politica, ci orice forma de exercitiu al puterii compromite, de la banala conducere a unei societati comerciale, pana la
    administratia publica, in masura in care urmareste realizarea efectiva a unui obiectiv. Sigur, adesea nu este vorba de compromisuri morale, insa atunci cand in timpul liber te delectezi cu clasicii francezi, a petrece ore bune la serviciu strunind niste taranoi hamesiti de bani (cum sunt mare parte din corporatistii de extractie autohtona) nu poate fi decat un compromis. Pentru ce? Pentru BANI. Da, da exact pentru asta. Si nu ma refer la banii cu care arunca tiganii la nunti in lautari, ci bani care vor produce la randul lor bani si pentru altii. Lumea aceea zdrobita de 1000 de ani de periferie si de saracie orientala, pe care o vad prin garile de provincie, cocosata de spaima, de foame si de fantasme, lumea aceea nu va fi salvata de aforisme stralucite, ci, in primul rand, de bani. Bani bine
    plasati, in scoli si in spitale dar mai ales in lucruri care produc la randul lor bani.

    Revenind la Udrea, Cocos & comp, acestia nu sunt nicidecum personaje izolate ci figuri reprezentative ale politicienilor de pretutindeni in Romania, si in genere oamenii cu care se face administratia propriu-zisa. Puteti lua lucrul asta ca pe un blestem sau puteti sa-l priviti cu pragmatism (cauza tine de gusturile si optiunile populatiei de baza,si de comportamentul elitelor care ocolesc politica, insa nu este aici locul pentru a detalia acest subiect). Oricum ar fi, nu puteti ignora aceasta realitate :este parte a ceea ce mai sus numeam contextul.

    „Despre ce intelectuali publici vorbim ?”, va intrebati retoric in articolul dvs. Intr-adevar, despre cei care nu au existat niciodata in Romania si de care in contextul autohton nu avem nevoie. Pareti a accepta undeva ca formele preced fondul – nimic mai adevarat, in momentul de fata menirea intelectualilor publici, daca vreti sa-i numiti asa, este descoperirea si implementarea corecta a formelor de civilizatie, obiectiv cat se poate de politic. Realitatea statistica a acestei tari nu sunteti dvs, stiti prea bine acest lucru, ci publicul de OTV/Pro Tv/Antena 3/Realitatea TV (in aceasta ordine crecatoare a complexitatii mentale), iar gara si caminul cultural de la Faurei sunt mult mai reale (statistic vorbind) decat Carturestiul de la Romana.

    Asadar, trahison, trahison (Benda tradus prin Caragiale) dar mare atentie la context.

    P.S.

    Intrucat suntem probabil apropiati ca varsta (am 25 de ani) cer permisiunea sa renunt la pluralul politetii in corespondenta pe care eventual o vom purta. Se subantelege ca permisiunea este in ambele sensuri….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s