In stepele Asiei

Nimeni nu a auzit de Sari-Ozeki sau de halta Boranli-Burannai si pesemne ca nici nu vom auzi vreodata de asemenea locuri. De kazahul Cinghiz Aitmatov, unul dintre scriitori sovietici ai anilor ’70-’80 de prestigiu, au auzit insa cativa. Unii il considera cel mai valoros reprezentant al literaturii kazahe, dar cum asa ceva nu trag nadejde sa existe, Aitmatov este, imi permit sa zic, un rus sadea, un rus din mijlocul stepelor Asiei, un rus care se trage din kazahi. Dintotdeauna, in literatura rusa ne izbeste piezisa linie infinita a pamantului rusesc, intinderea goala a stepelor nesfarsite, sursa de atatea reflectii de eremiti fara credinta, torturati de cruzimea abatuta peste ei de catre Istorie (iar spiritul slav secreta o religie a suferintei). Romanul O zi mai lunga decat veacul (1980) este din ce in ce mai rar citit, desi, in lumea buna a snobilor, cativa fonfaie de zor cand pronunta cuvantul mankurtizare (cu varianta sa mankurt). Aitmatov te plaseaza in spatiul geografic nedefinit al Kazahstanului anilor ’50-’70. Relieful, lumea inconjuratoare, hartoapele de nicaieri si plata, nelimitata stepa oriunde ai arunca o privire te duce cu gandul la Pavilionul cancerosilor, cu mentiunea ca pe cat de crud-realist si prozaic este Soljenitan, pe atat de fatis si liric este Aitmatov. Peste tot, zarim la amandoi scriitori urme, estompate in mod intentionat, ale industrializarii staliniste. Mirosea greu a carbune, fier, smoala, gudron, beton armat in Uniunea Sovietica de acum cateva decenii. Intr-un fel Aitmatov scrie mai bine decat Soljenitan, dar ambitusul tolstoian al ultimului, cantitatea de aer pe care o trage in plamanii sai incapatori varsand-o in torente pe metrii cubi de hartie, il depaseste pe mult mai asezatul kazah.

In mijlocul tranzitului neincetat al trenurilor dinspre Est spre Vest si dus-intors se gasesc stepele Kazahstanului, iar de-a lungul caii ferate, semn al timpului linear, simbol al istoriei rectilinii, un Greenwich al stepei, catunuri, halte, sate palpaind de viata. La Boranli-Burannai moare intr-o zi Kazangap, kazah din mosi-stramosi, comerciant, camilar si om de nadejde, pe gustul vechilor datini. Edighei, prietenul sau de-o viata, cel care ramasese recunoscator lui Kazangap pentru a-i fi gasit un loc de munca si rost pe pamant tocmai la Boranli-Burannai dupa ce fusese demobilizat ca ranit la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, tine mortis sa isi ingroape protectorul si insotitorul sau in pustietatile Asiei tocmai la cimitirul Ana-Beiit, loc sacru din stepa unde legenda vorbeste de moartea Anei-Naiman. Drumul lung spre cimitir dureaza o zi, indeajuns pentru ca Edighei sa-si depene lui insusi scurgerea unui veac.

Aitmatov nu scrie despre locurile acestea ca Marquez despre Macondo. Nici urma de realism magic. La Aitmatov mitul si folclorul nu sunt reiterate intr-un cronotop de basm. Mitul este retrait in vesmantul cotidianului. Traditia este vie si vitala la tot pasul stingherind doar omul modern, nu si pe cel traditional, ca Kazangap sau Edighei. Oamenii moderni sunt fii dezradacinati ai celor doi, fiii dusi pe la scolile sovietice ale timpului, lasi, sovietizati, propagandisti, baieti cu “cizme din box” (imagine pe care o regasim si in Arhipelagul Gulag), oameni ai viitorului dornici sa ocupe o functie in administratia mamutului sovietic, unde sa traiasca pentru fund si nu pentru minte (cum aflam dintr-un dialog de la final dintre Edighei, kazahul pur sange, si fiul raposatului Kazangap, Sabitjan, demn reprezentant al omului nou, mankurtul sovietic), incapabili sa mai inteleaga legatul batranilor. De aceea ziua, la amurg, troneaza peste veac. In locul cimitirului stravechi Ana-Beiit, o palma de pamant in necuprinsul Asiei, noua Rusie a instalat, si aici Aitmatov ironizeaza Razboiul stelelor si toata literatura SF produsa in URSS post-1945, un ditamai cosmodrom, de unde, alaturi de cealalta superputere, prinse in mirajul Razboiului Rece, omenirea refuza intalnirea cu civilizatia extrateresta. Dincolo de totalitarismul sovietic ne confruntam cu un totalitarism umanoid, infometat de pastrarea puterii lumii sub control bicefal, americano-sovietic. Ei bine, romanul se termina cu inmormantarea lui Kazangap in stepa, dar nu in cimitirul din batrani Ana-Beiit, care fusese transformat in zona interzisa, controlata militar, pista pentru lansarea rachetelor sovietice in spatiul cosmic (exista o trimitere la acest roman in partea a treia, In Zona, in episoadele in care Cicirin si Slothrop  apar in Kirghistan, a Curcubeului gravitatiei). Paradoxul zilei care coboara peste veac, inabusindu-l!

Dar Edighei va lupta pana la sfarsit, in felul sau omenos si deznadajduit. In miezul romanului, Edighei ne aduce aminte de teroarea stalinista in povestea dascalului de scoala, Abutalip, fost combatant antifascist in randul partizanilor iugoslavi prin anii ’40, lasat la vatra ca ranit, casatorit cu doi baieti mici si care este nevoit, inca de la intoarcere de pe front, sa se afunde inspre Est, dincolo de Urali, pentru ca autoritatile sa ii piarda urmele. Ajuns muncitor feroviar la halta Boranli-Burannai, profesorul Abutalip pare consumat de infrangere, dar caldura prieteniei lui Edighei ii invioreaza viata alaturi de familia sa. La Aitmatov, familia kazaha este sfanta si nedezbinata. Insa, exact in jurul Anului Nou feeric al lui 1953, cand Stalin Calaul va muri, oficialitatile dau peste Abutalip, ii descopera memoriile de razboi si culegerile de legende si povestiri vechi kirghize, arestandu-l si lasandu-i astfel familia de izbeliste. Gulagul cel hamesit de carne omeneasca il va ucide in cateva luni. Lui Abutalip ii plesneste inima. Infarctul este cauzat de dorul de casa, dar si de malaxorul criminal al inchisorii sovietice. Beria nu era mai liberal decat Stalin.

Familia ramane sfasiata de durere, parasind curand dupa halta asiatica cu destinatia inspre Est, cat mai inspre Est. Edighei, metamorfozat in tata musulman, vegheaza o vreme de baietii lui Abutalip, pana ce dragostea sa pentru vaduva fostului profesor va duce la decizia acesteia, necompromitatoare, de a parasi definitiv locurile. Edighei zboara de la o amintire la alta in lungul sau drum spre tintirim. Rememoreaza viata sa de pescar in Altai, cu putin inainte de razboiul mondial, aventura cu pestele de aur pentru Ukubala cea insarcinata (nevasta sa), apoi intamplarea cu atanul sau cel naravas, Karagan (Aitmatov da viata animalelor fara a le antropoformiza!) in calduri, care il va duce pe Edighei intr-un catun vecin (vecinatatea in stepa se masoara in zeci de verste) unde va asculta povestea din batrani a poetului kazah, Raimali-aga, cel ucis de fratele sau fiindca, asemeni lui Goethe, se indragosteste cu patima la batranete de o tanara fata. Legenda straluceste sub pana lui Aitmatov, aducand oarecum a Hesse.

Insa poate cel mai navalnic, mai olimpian, mai uriesesc personaj ramane camila Karagan, sufletul stepelor kazahe. Aitmatov nu este nici o clipa ridicol povestind cu dragoste despre forta mitica a animalelor.

Cat priveste povestea Anei-Naiman, cea care cade ucisa de sageata propriului fiu, mankurtizat de barbarii juanjuani, va las pe voi sa o descoperiti. Aitmatov imbina cu farmec, dar fara speranta, cantecul vechilor stepe cu huruitul de excavator si buldozer al recentelor Soviete. Lectura sa, neincrancenata, pozitiva, temperata, pledand din rasputeri pentru firicelele de iarba ce cresc totusi, cu chiu, cu vai, intr-o intindere stearpa si iradiata, are un singur mesaj de transmis: oaze de viata, ba chiar la insi simpli, din popor, au existat fara doar si poate pana si in Uniunea Sovietica, acolo unde verile sunt toride si iernile glaciare, aproape ca in Infern.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la In stepele Asiei

  1. insemnaridinsubterana zice:

    fain

  2. yoyios zice:

    Am si eu cartea asta. Ma apuc sa o citesc!

  3. Verginia zice:

    L-am descoperit pe Aitmatov cand inca eram tanara, acum multi ani. I-am citit si recitit cartile si, pur si simplu, l-am iubit si il iubesc inca. Un scriitor extraordinar pe care il pastrez in mintea mea, dar mai ales, in inima mea. Cartile lui merita citite.

  4. Teo zice:

    CINGHZ AITMATOV este fascinant prin talentul cu care scrie si descrie incat parca vezi un film emotionant. Mi-au placut mult Geamilia, Vaporul alb, Cocorii timpurii s.a. În prezent citesc cu aceeasi pasiune O zi mai lungă decât veacul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s