De ce dă pe afară țara de proști?

Un surâs viclean va apărea în colțul gurii unora dintre cititorii mei. Ei sunt cei convinși aprioric că prostia noastră este o marcă constitutivă. Alții vor ridica scurt din sprâncene și își vor zice: ,,Ce aberație e și asta? Un neam întreg, cu trecutul său ancestral și glorios, să fie redusă la o tagmă de decerebrați?” Pentru aceștia din urmă, nici ei, întrebați cu luare aminte, nu vor ști cum să își justifice paseismul. Și, bineînțeles, vor fi alții care vor oscila cu băgare de seamă între aceste extreme.

Când totuși ne mirăm zguduiți de halul în care suferă inteligența în România ar trebui să ne amintim că poate astăzi prostia se află, ca o armată depășită de anvergura dușmanului, în retragere. Mă refer la prostia clasică și nu la tipurile sale recente, hibrizi coșmarești.

Ce înseamnă să fii puțin cu duhul din punct de vedere istoric?

Sunt câțiva indicatori sociali care te pot lămuri în privința asta. Întâi de toate, modernizarea României, așa cum știm de la școală, a fost un proces rapid și incomplet. Imaginați-vă că în anul de grație economică 1938, aproape 80% dintre români locuiau la țară (mai precis, în satul medieval est-european mirosind puternic a neolitic), cei mai mulți dintre ei fiind analfabeți și neputând înțelege cadrul de viață al civilizației apusene. Și eu mă trag din străbunici care provin din masa aceasta de fețe fără chip. Firește că familia medie românească, cea de țărani, constă din 10-12 membri, cu tot cu părinți. Mai rău este că până la vârsta de 5 ani, 30% dintre noi-născuți mureau în perioada interbelică. Aveam cea mai mare rată a mortalității infantile din Europa. Pe lângă igiena și asistența medicală precare (ca în Evul Mediu), țăranul român murea pe capete de pelagră, o boală dispărută în Europa de Vest de prin secolul al XIX-lea. Pelagra se trage din consumul excesiv de alimente sărace în vitamine și proteine. Nu vreau să vă imaginați că țăranul român murea de foame, deși așa ceva se mai întâmpla, însă hrana sa zilnică, cea pe care uneori o mânca goală, era mămăliga, polenta central-europeană, făcută din cea mai inconsistentă cereală, mălaiul. Am fost secole de-a rândul un popor de mămăligari. Consecințele acestei alimentații înapoiate, de oameni primitivi, le vedem și astăzi.

În preajma anului 1940, când americanii și germanii se luptau pentru descoperirea bombei atomice, țăranul român o ducea cum s-a explicat mai sus. Deci, ca să zic așa, nu trebuie să aruncăm o privire prea îndepărtată în timp ca să ne amintim unde suntem și ce facem.

Bineînțeles, ardelenii îmi vor reproșa: noi aici, în Transilvania, nu eram așa. Aveam meșteșugari, comercianți, o clasă mic-burgheză bine pusă la punct, cum s-ar zice. Un capitalism incipient, peste cel din Regat. Nu contest această imputare, numai că așa cum firava mică-burghezie regățeană consistă din evrei și greci, cea transilvăneană, ceva mai dezvoltată și unitară, avea multi sași și unguri în cadrul său. Unde este obolul românesc? În Ion și Lică Sămădăul, în Mara și Vitoria Lipan. Fără îndoială, după secole întregi de trai sub o administrație imperială, faimoasă pentru sistemul său birocratic fără precedent, servii încep să capete lustru occidental. Partea proastă este că mândria ardeleanului de astăzi, anume că el este ,,fruncea” și locomotiva economiei românești, se datorează deprinderilor seculare, greu și prost învățate totuși, de a fi sub jug austriac și unguresc. Mare scofală! În plus, culmea rușinii, dacă aici, în Regat, se dormea, se fura, se mințea într-o stagnare generală, Mara și Ion sunt bicisnice apariții sociale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul celui din care am ieșit, adică, în perioada în care Occidentul trăia culmea tipului de industializare descoperit acum două veacuri. În timp ce Vitoria Lipan cutreiera munâii strămoșești ca Isis după Osiris, Proust scria În căutarea timpului pierdut și mecanica cuantică era la un pas de-a fi transformată în știință de sine-stătătoare. Ca să vezi că și noi progresăm!

Cunoașteți voga de care are parte perioada interbelică în cercul, din ce în ce mai restrâns, al unor snobi stupizi. Toți se îngrămădesc să evoce farmecul, splendoarea, aura magică, sincronismul consumerist și nu numai cu Vestul, al… marilor orașe, în frunte cu Micul Paris. Uau! Ei proslăvesc viața probabilă, privită exclusiv prin laturile sale pozitive, a unuia din cinci români. Și restul? Ce are a face? Era Capșa un restaurant de bon-ton, semăna Bucureștiul cu o metropolă occidentală, aducea Calea Victoriei a Corso? Gata, verdict: era bine în epoca interbelică.

Până una-alta, într-un mod terorist și criminal, cel mai ambițios proiect de inginerie socială, și singurul care a provocat mutații sociale pe scară largă, a fost cel comunist. Au măcelărit satul românesc, dar au adus dispensarul, așa cum era (și încă este același), la oamenii simpli. Au creat o fictivă și demențială, pe termen lung, falimentară, industrie grea în România, dar au transformat masa țărănească inactivă în muncitori în fabrici și uzine. Au construit drumuri proaste și puține, dar sunt încă singurii care s-au ocupat de așa ceva într-un mod relativ serios în istoria modernă a României. Au durat școli și spitale pe care nu știm să le reformăm înlocuindu-le cu ceva mai bun. Au bătut și au ucis, au spălat pe creier sute de mii de oameni. Adevărat! Au creat sisteme corupte, nepotiste, un stat sugrumând populația, dar parcă astăzi situația este mult diferită. Au fost unicii la noi care au încercat să îmblânzească ferocea lene și nepăsare românești. A funcționat? Nu. Țara arăta groaznic în 1990. Astăzi, suntem ca într-un interbelic prelungit, până în momentul 1938 și fără partidul Totul pentru Țară. Atmosfera e aceeași, lentoarea deloc diferită, sărăcia în floare, prostia maximă etc., dar țărani nu mai avem. Masa tăcută, habotnică, cei care nu contează, masa aceea pe care nu o veți regăsi ca idee în nici un roman bulevardier interbelic (la un Cezar Petrescu, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade), nu mai există astăzi.

Ea a fost proletarizată în patru decenii, metamorfozată într-un lumpen-orășean, mahalagiu și grețos, nici țăran, nici cetățean, mai degrabă țărănoi. Exact nepoții țăranilor de alaltăieri sunt maneliștii de astăzi. Ei nu se mai plimbă cu căruță, ci cu autobuzul, visând la o mașină tunată la mâna a doua din Germania. Nu citesc nimic, nu știu nimic, nu prestează nimic util. Neîncadrabili în câmpul muncii, fiindcă industria, îndeobște cea ușoară, care ar fi trebuit să îi absoarbă, nu mai funcționează, iar agricultura de subzistență nu le spune nimic (mulți nu știu să facă diferența dintre o gâscă și o rață), lumpen-orășanul de capitală (de țară sau de județ), consumă tabloide, pe hârtie sau la televizor, intoxicând viata noastră socială și trezind în noi, câți mai suntem, un acut sentiment de rușine.

Dacă din acei 80% locuitori ai României Mari la ultimul recensământ de dinainte de război am creat o categorie socială suburbană, ce vom reuși să facem din urmașii lor? Să îi trimitem pe toți la muncă în Spania și Italia? Doar dacă economia lumii își va reveni, iar cea românească va continua să fie la fel de proastă încât să fi nevoit să emigrezi de teama șomajului și a foamei. Ca-n interbelic, nu?

P.S. M-am întors de la Gara de Nord, unde m-am (re)întâlnit cu retardarea românească. Puhoaie de omuleți s-au revărsat toată ziua prin gările României, dar, din păcate, a nins abundent. Ca în fiecare an, toți impiegații, toți funcționărașii, toate nimicurile care freacă cu coatele birourile statului, toți șefuții întâmpină într-o manieră dezastruoasă iarna, zăpada, ninsoarea, ploaia, zloata, soarele, orice ține de capriciile vremii. Deasupra se găsește capul fără creier al ministerului transporturilor.

Trenurile au întârziat și vor continua să întârzie zeci de ani în România. În țările modernizate târziu și deficitar timpul nu se măsoară în secunde, minute și ore, ci în răbdare și resemnare. Mă întrebam în timp ce așteptam trenul, care întârziase cu o oră și nu mai venea, de ce mulțimea asta păcălită, batjocorită, suduită de unii gardieni-brute încă de la intrare (mai ales dacă mârâiai ceva în sec a nemulțumire, un gras imbecil și senil, îmbrăcat într-o haină albastră, de CFR, cu nasturi aurii și soioasă, te înjura birjărește din fălcile sale de hipopotam hâd) nu se revolta, nu gemea, nu foia a conflict. Oare atât de politicoși și de civilizați să fim sau e vorba de un reflex al temerii care îți spune că imediat ce vei striga nimeni în jur nu te va sprijini? Dacă după două decenii în cap de la Revoluție nu știm să ne revoltăm în public, de unde am avut noi resurse morale să ne opunem atunci, în 1989, după jumătate de secol de anchilozare totalitară?

Și apoi, despre ce stat tiranic vorbim într-adevăr când în zilele noastre statul, prin ineficiența și haosul care domnește în administrația sa, pare atât de vulnerabil, necontrolabil și invizibil? Cum poți tiraniza o populație atâta timp când, la prima ninsoare apreciabilă, te ascunzi neputincios după nămeți, căutând scuze ministeriale?

România este nimic mai mult decât țara tristă care a adus pe lume Cabaret Voltaire.