Ce citesc cand nu mai cred in cultura?

Fara indoiala ca nu la cultura viermilor de matase sau la cultura suburbiilor ma refer in titlu si fireste ca la ceea ce se cheama High Culture ma gandesc. In comparatie cu atatia pesimisti, cultura inalta nu a murit si nici macar nu da semne ca va disparea vreodata. Ceea ce sigur a murit este publicul consumator de High Culture. Nu vreau sa caut explicatii, absolut banale si triviale, la acest fenomen trist si nici sa privesc condescendent cultura de jos, a maselor barbare. Ma gandesc de unde ar trebui sa pornim daca am vrea sa cautam o solutie la ceea ce se intampla.

Nu dispretuiesc si nici nu tagaduiesc valoarea culturii populare, cata vreme aceasta traieste si se manifesta spontan, nu si cand rezultatul pomparii de catre medie intr-o societate dezorganizata a unor stereotipii regizorale de o artificialitate frusta produce subculturi jenante ca cele de care suntem inconjurati (de sila, nu vreau sa le numesc aici).

In sine, cultura inalta este expresia unei societati inegale, ierarhizata intr-un mod rigid si patriarhal. Eticheta, gusturile, inclinatiile pedagogice, morale, ansamblul de coduri care compuneau educatia aristocratului sunt cele care il deprind pe ins cu muzica lui Bach sau cu valoarea Vietilor paralele. Fara aceasta inegalitate asumata si autoimpusa intre indivizi cat se poate de diferiti si deja inegali de la natura, prelungita pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, nu am putea vorbi de retorica sobra, clasica, atica a lui Edward Gibbon sau de poznele intepatoare ale creatiilor lui Voltaire. Fara multi bani si fara Titus Livius nu am fi auzit astazi de David Hume, de pilda. Uneori meditez la situatia socanta de a fi un erudit de geniu, cum au fost atatia maestrii in veacurile Europei clasice, intr-o multime de analfabeti primitivi, chinuiti de lipsuri, superstitiosi, usor de pacalit, de calcat in picioare, victimele naturii si ale semenilor lor superiori. Numai un hoinar visator si egocentric ca Rousseau, dar nici el intotdeauna, putea sa haladuiasca prin Franta rurala a secolului luminilor si sa nu se inspaimante de-a dreptul la vederea acelor case hrube, fara ferestre sau cu o basica de porc intinsa in loc de geam, locuite de oameni pigmei, hamesiti, cu chipurile macerate de indobitocire si teama, dispusi, numai la vederea hainelor de pe tine, sa faca plecaciuni umile. Nobilimea ii avea pe Watteau si Fragonard, burghezia in crestere pe William Hogarth, Bartolome Murillo pe cei de jos. Insa o panorama a epocii ne-ar intari in presupunerea ca te loveai la tot pasul de cersetorii ultimului decat de parcurile a la Le Notre ale primului.

Dar nu e aici locul si nici timpul sa deschidem cutia de lesuri ale trecutului. Uneori, stand pe ganduri, imi trece prin gand posibilitatea ca tocmai visceralizarea spatiului public dupa 1914 incoace sa fi declansat, intr-o reactie adversa, ermetizarea artei moderne. Dadaistii, suprarealistii, fovistii etc., Joyce, Proust, Musil, Broch, Bulgakov, Beckett et alia, Wolf si Faulkner, Kafka si Hesse etc., au scris in raspar, in pofida timpurilor lor ca pentru o confrerie a celor care si-au intors fata de la istorie. Singurul care, intr-o oarecare masura, a fost egal cu sine insusi, visand la niste cititori educati la 1900, a fost seninul si tenebrosul Thomas Mann, dar, chiar si asa, aspectul prafuit neoclasic al operei sale, inzorzonata cu eruditie tainuita in pliurile textului, pare de o puritate abstracta pe langa noroiul sangeriu al vietii cotidiene. Una peste alta, modernistii par a fi scris intre ei insisi sau pentru disidenta intelectuala a veacului, pentru rafinati, esteti, pentru decadenti si excentrici, insa nu pentru filistini. De aici, dificultatea pe care o ridica, ambivalenta nesfarsita a scrierilor lor si impopularitatea lor proportionala.

Cu totul altfel imi pare secolul al XIX-lea. Cred ca numai de aici putem gasi o cale de urmat, o posibila iesire din marasmul nostru cultural. Sunt constient ca nu putem replica nimic de atunci, dar portite de scapare, piste nemarcate, un tonus si o siguranta burgheze, filistine dar nu criminale si descreierate (modernistii se opuneau unui filistinism social care la inceputul secolului al XX-lea nu mai exista in forma sa clasica, ci fusese inlocuit de un mesianism criminal si intelectualmente abuziv) ca mai tarziu.

Sunt un fidel indragostit al acelui interstitiu dintre 1815-1914. Citeam ieri pe sarite din Misterele Parisului ale lui Eugene Sue si am fost strafulgerat de cursivitatea textului, de placerea de a povesti cu mijloace retorice literare, de bogatia imaginilor si de impresia de forfota sanatoasa a vietii pe care o da acest text, de altfel, fara mari pretentii artistice, si mi-am adus aminte de cat de important a fost, in configurarea unei literaturi de mijloc intre arta si clasele de mijloc, ba chiar mic-burgheze, a romanului foileton. Aproape toate romanele colosale ale secolului al XIX-lea au fost scrise pe tiparul acestui gen extinct: de la George Sand pana la Charles Dickens sau Emil Zola, incluzandu-l chiar si pe la Victor Hugo, cu influente usor detectabile in literatura rusa a epocii de aur, romanul foileton isi lasa urmele adanc. Nu doar schematic, neverosimil, senzationalist, sentimental, previzibil, conformist, romanul foileton – vinovat pentru lungimea considerabila a romanelor epocii – asigura o legatura intre un public cititor exclusiv de ziare si marile realizari literare traite de cativa pasionati. Mare parte din stilul si maniera sigura si rapida, fara retorica ostentativa, de a scrie a lui Dostoievski sunt imprumutate din romanul foileton.

Cu toate scaderile sale, in ciuda laturii de literatura joasa, pentru midinite si croitorese, romanul foileton ar putea, chiar si astazi, daca ar fi redactat dupa retetele vechi, sa trezeasca in mase un crampei de lumina, sa formeze un public stabil care, inghitind capcana foiletonistica, ar face un pas spre o treapta inalta a scriiturii, spre arta literara.

Ma indoiesc ca urmasul romanului foileton, romanul epigon de consum, thriller-ul, cu toate subspeciile sale, pe care il arunci la gunoi dupa ce il epuizezi va trezi in oricare dintre cititorii sai vreo ponire de a citi si altceva. Dupa Stephen King, Dan Brown, Isabel Allende si Paolo Coelho, nimeni nu va dori sa citeasca ceva mai mult decat mediocru sau prost. Dupa Eugene Sue, in virtutea scaderilor sale, va ramane intotdeauna loc pentru un Balzac, Flaubert, Zola si Proust.

Sunt un nostalgic al romanului foileton. Redandu-i viata astazi, sper ca am pune capat unui defetism cultural care trage cortina peste neant.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s