Ce citesc când nu mai cred în cultură?

Fără îndoială că nu la cultura viermilor de mătase sau la cultura suburbiilor mă refer în titlu și firește că la ceea ce se cheamă High Culture mă gândesc. În comparație cu atâția pesimiști, cultura înaltă nu a murit și nici măcar nu dă semne că va dispărea vreodată. Ceea ce sigur a murit este publicul consumator de High Culture. Nu vreau să caut explicații, absolut banale și triviale, la acest fenomen trist și nici să privesc condescendent cultura de jos, a maselor ,,barbare”. Mă gândesc de unde ar trebui să pornim dacă am vrea să căutăm o soluție la ceea ce se întâmplă.

Nu disprețuiesc și nici nu tăgăduiesc valoarea culturii populare, câtă vreme aceasta trăiește și se manifestă spontan, nu și când rezultatul pompării de către media într-o societate dezorganizată a unor stereotipii regizorale de o artificialitate frustă produce subculturi jenante ca cele de care suntem înconjurați (de silă, nu vreau să le numesc aici).

În sine, cultura înalta este expresia unei societăți inegale, ierarhizată într-un mod rigid și patriarhal. Eticheta, gusturile, înclinațiile pedagogice, morale, ansamblul de coduri care compuneau educația aristocratului sunt cele care îl deprind pe ins cu muzica lui Bach sau cu valoarea Vieților paralele. Fără această inegalitate asumată și autoimpusă între indivizi cât se poate de diferiți și deja inegali de la natură, prelungită până la sfarșitul secolului al XVIII-lea, nu am putea vorbi de retorica sobra, clasică, atică a lui Edward Gibbon sau de poznele înțepătoare ale creațiilor lui Voltaire. Fără mulți bani și fără Titus Livius nu am fi auzit astăzi de David Hume, de pildă. Uneori meditez la situația șocantă de a fi în ipostaza unui erudit de geniu, cum au fost atâția maeștrii în veacurile Europei clasice, într-o mulțime de analfabeți primitivi, chinuiți de lipsuri elementare, superstițioși, ușor de păcălit, de călcat în picioare, victimele naturii și ale semenilor lor superiori. Numai un hoinar visător și egocentric ca Rousseau, dar nici el întotdeauna, putea să hălăduiască prin Franța rurală a secolului luminilor și să nu se înspăimânte de-a dreptul la vederea acelor case hrube, fără ferestre sau cu o bășică de porc întinsă în loc de geam, locuite de oameni pigmei, hămesiți, cu chipurile macerate de îndobitocire și teamă, dispuși, numai la vederea hainelor de pe tine, să facă plecăciuni umile. Nobilimea îi avea pe Watteau și Fragonard, burghezia în creștere pe William Hogarth, Bartolome Murillo pe cei de jos. Însă o panoramă a epocii ne-ar întări în presupunerea că te loveai la tot pasul de cerșetorii ultimului decât de parcurile à la Le Nôtre ale primului.

Dar nu e aici locul și nici timpul să deschidem cutia de leșuri ale trecutului. Uneori, stând pe gânduri, îmi trece prin minte posibilitatea ca tocmai visceralizarea spațiului public după 1914 încoace să fi declanșat, într-o reacție adversă, ermetizarea artei moderne. Dadaiștii, suprarealiștii, foviștii etc., Joyce, Proust, Musil, Broch, Bulgakov, Beckett et alia, Wolf și Faulkner, Kafka și Hesse etc., au scris mai ales în răspăr, în pofida timpurilor lor ca pentru o confrerie a celor care și-au întors fața de la istorie. Singurul care, într-o oarecare măsură, a fost egal cu sine însuși, visând la niște cititori educați de la 1900, a fost seninul și tenebrosul Thomas Mann, dar, chiar și așa, aspectul prăfuit neoclasic al operei sale, înzorzonată cu erudiție tăinuită în pliurile textului, pare de o puritate abstractă pe lângă noroiul sângeriu al vieții cotidiene. Una peste alta, moderniștii par a fi scris între ei înșiși sau pentru dizidența intelectuală a veacului, pentru rafinați, esteți, pentru decadenți și excentrici, însă nu pentru filistini. De aici, dificultatea pe care o ridică, ambivalența nesfârșită a scrierilor lor și impopularitatea lor proporțională.

Cu totul altfel îmi pare secolul al XIX-lea. Cred că numai de aici putem găsi o cale de urmat, o posibilă ieșire din marasmul nostru cultural. Sunt conștient că nu putem replica nimic de atunci, dar portițe de scăpare, piste nemarcate, un tonus și o siguranță burgheze, prozaice, dar nu criminale și descreierate (moderniștii se opuneau unui filistinism social care la începutul secolului al XX-lea nu mai exista în forma sa clasică, ci fusese înlocuit de un mesianism criminal și intelectualmente abuziv) ca mai târziu.

Sunt un fidel îndrăgostit al acelui interstițiu dintre 1815-1914. Citeam ieri pe sărite din Misterele Parisului ale lui Eugène Sue și am fost străfulgerat de cursivitatea textului, de plăcerea de a povesti cu mijloace retorice literare, de bogăția imaginilor și de impresia de forfotă sănătoasă a vieții pe care o dă acest text, de altfel, fără mari pretenții artistice, și mi-am adus aminte de cât de important a fost, în configurarea unei literaturi de mijloc între artă și clasele de mijloc, ba chiar mic-burgheze, romanul foileton. Aproape toate romanele colosale ale secolului al XIX-lea au fost scrise pe tiparul acestui gen extinct: de la George Sand până la Charles Dickens sau Émile Zola, incluzându-l chiar și pe Victor Hugo, cu influențe ușor detectabile în literatura rusă a epocii de aur, romanul foileton își lasă urmele adânc. Nu doar schematic, neverosimil, senzaționalist, sentimental, previzibil, conformist, romanul foileton – vinovat pentru lungimea considerabilă a romanelor epocii – asigură o legătură între un public cititor exclusiv de ziare și marile realizări literare trăite de câțiva pasionați. Mare parte din stilul și maniera sigură și rapidă, fără retorică ostentativă, de a scrie a lui Dostoievski sunt împrumutate din romanul foileton.

Cu toate scăderile sale, în ciuda laturii de literatură joasă, pentru midinite și croitorese, romanul foileton ar putea, chiar și astăzi, dacă ar fi redactat după rețetele vechi, să trezească în mase un crâmpei de lumină, să formeze un public stabil care, înghițind pilula-capcană foiletonistică, ar face un pas spre o treaptă înaltă a scriiturii, spre arta literară.

Mă îndoiesc că urmașul romanului foileton, romanul epigon de consum, thriller-ul, cu toate subspeciile sale, pe care îl arunci la gunoi după ce îl epuizezi va trezi în oricare dintre cititorii sai vreo ponire de a citi și altceva. După Stephen King, Dan Brown, Isabel Allende și Paolo Coelho, nimeni nu va dori să citească ceva mai mult decât mediocru sau prost. După Eugène Sue, în virtutea scăderilor sale, va rămâne întotdeauna loc pentru un Balzac, Flaubert, Zola și Proust.

Sunt un nostalgic al romanului foileton. Redându-i viața astăzi, sper că am pune capăt unui defetism cultural care trage cortina peste neant.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s