Perpetuitatea unui roman

Nici o lectura de copilarie nu prinde mai bine ca atunci cand o (re)citesti matur. Nici o prima impresie nu se adanceste daca nu cauti sa refaci motivele care au pricinuit-o initial. Despre autorul de fata, ma bazez pe o exegeza aproape nula in comparatie cu tomurile imense care s-au scris despre el. Este vorba de Victor Hugo si romanul fluviu Mizerabilii.

 

Am citit cu fatisa incantare eseul lui Llosa Tentatia imposibilului, in care romancierul sud-american mai mult il exonereaza pe Hugo de multe pacate decat il admonesteaza pentru cateva scaderi palpabile, iar despre omul Hugo stiu cate ceva din biografia romantata dedicata lui de catre Andre Maurois, Olympio. Prin urmare, in speranta ca nu ma voi lasa influentat de ceea ce deja a scos in evidenta Llosa (si multi altii) in Tentatia imposibilului, dupa lectura proaspata a operei lui Hugo, pot opina la randul meu, in marginea unui anume provizorat, cu privire la fresca Mizerabililor.

 

Astazi, un cititor tanar, inarmat cu mult rabdare, va observa ca romanul lui Hugo aduce mult a telenovela. Usurinta cu care a fost pus in scena sau ecranizat se trage din tempoul foiletonistic in care a fost scris, Hugo tintind un public mic-burghez si burghez al veacului sau de pe urma caruia va muri milionar in franci, avere realizata din vanzari formidabile de carti. In Mizerabilii, scenele sunt extreme si tari, mai degraba ca intr-un vodevil, pline de rupturi senzationaliste in intriga, de scene melodramatice, de un patetism care face rating, dar care oboseste prin schematism, monotonie stilistica, previzibil, suprasaturare emotionala si, mai ales, neverosimil. Exista in prima parte, Fantine, chiar la inceput, un moment in care abatele Myriel (un fel de sfant al caritatii la Hugo, cu o credinta fara profunzime teologica) merge sa-i dea ultima binecuvantare unui ins care votase pentru moartea monarhiei (si a lui Ludovic al XVI-lea) si care, acum, in perioada Restauratiei, la cateva decenii distanta, traieste izolat in padure. Ei bine, ce credeti ca discuta solitarul acela, in pragul mortii, cu bunul abate, reprosandu-i contabiliceste tot felul de mizilicuri? Despre politica, Revolutie, anticlericalism, despre veniturile abatelui (iar muribundul stie perfect cat si de unde castiga bani abatele), cu toate ca suntem informati ca respectivul paria-de-buna-voie nu mai calcase in randul oamenilor de ani intregi, multi ani la rand. Scena este artificioasa si tezista.

 

E inutil sa mai spun ca Mizerabilii este scris din perspectiva unui republican romantic, a unui social-democrat care crede in egalitatea sanselor, bunatatea innascuta a naturii umane, capacitatea omului de a ajunge perfect prin progres social, toata acesta religie umana cam superficiala fiind, culmea, ne concede Hugo, in acord cu vointa lui Dumnezeu. Sunt capitole intregi, adica sute de pagini (mai ales in partea a treia, Marius), in care Hugo isi forteaza personajele sa vorbeasca ca la gazeta progresista a epocii. Egalitatea, fraternitate, libertate (democratica), si, bineinteles, Dumnezeu, un alt nume pentru legea istorica a progresismului la Hugo. Altfel zis, nepropunand nimic original, absolut nici un gand peste vulgata republican-revolutionara a gazetarilor de la jumatatea secolului al XIX-lea, Hugo scrie sute de pagini plictisitoare, prafuite, repetitive si, indeobste, cu o valoare literara indoielnica. Poate doar istorica, dar si aici, tangential: de la Hugo intelegem ce ganduri se zburataceau prin mintea omului de mijloc, spaimele si sperantele sale ascunse, nu si cum gandeau elitele politice cu privire la ce insemnau conceptele scrise pe steagul Revolutiei de la 1789. La Hugo, ce intelege ultimul gunoier sau detinut prin egalitate, aceea trebuie sa fie Egalitatea.

 

In plus, perspectiva narativa este una sufocanta, de masinarie greoaie si primitiva. Hugo joaca rolul nu numai al povestitorului care le stie si le face pe toate, dar, aproape la doua-trei pagini, simte nevoia imperioasa de ne vorbi in mod direct, de a ne explica pe fata ce deja am inteles cu inteligenta noastra de cititor, in mod natural redusa (crede Hugo), de a ne induce senzatii si stari controlate intr-o maniera naiva, care irita si stingheresc libertatea cititorului. Mai rau este ca Hugo recidiveaza si insista in a supraveghea si manevra cititorul, dar fara subtilitate. Avand in vederea linearitatea intrigii, curgerea unui singur fir al actiunii, in care se imbina toate personajele, Hugo devine o instanta redundanta si sacaitoare in cel mai inalt grad narativ!

 

De asemenea, personajele sufera de pe urma unei tipologizari pe cat de expresive, pe atat de gaunoase. Fiecare personaj intrupeaza una sau mai multe idei-intentii, ca si cum ar fi descarnate de un sine. Marius este tanarul revolutionar de buna conditie, tras dintr-un neam de militari sub Napoleon (cuvantul se pronunta cu emfaza la Hugo, urmat de o bataie a pumnului in piept) si din sanatatea aristocratica a secolului al XVIII-lea (vezi pe Monsieur Gillenormand, bunicul pe linie materna a lui Marius, acest batran de 90 si ceva de ani, imbinare a spiritului saloanelor Vechiului Regim cu vigoarea unui satir), care, din mandrie, isi traieste prima tinerete in saracie si privatiuni (so much like Hugo himself). Cosette e, rand pe rand, copilul torturat de injustitia sociala si de cruzimea capitalista (desi industrializarea aduce bunastare, strivind pauperitatea maselor), fata gratioasa si neprihanita, femeie indragostita si casatorita (ma abtin sa scriu cuvantul cu C mare, desi Hugo atata importanta ii da in viata unei femei, fiinta natural inzestrata pentru o eterna pozitie secundara in familia burgheza). Javert este legea cruda si dreptatea exagerata a ordinii sociale (abia in capitolul sinuciderii sale pare ca devine un personaj interesant). Fantine – o victima a societatii nedrepte si pline de prejudecati. Familia Thenardier – mizerabili inraiti si cruzi, dar nevinovati in fond de conditia lor (societatea este, fireste, cea trasa la raspundere!). Gavroche – ingerul de pe strazile Parisului, puslamaua generica cu suflet mare. Nu mai mult de atat gasim si in roman: personajele sunt imitatii nereusite ale unor oameni reali, mai degraba imbinari de monomanii si conventii. Nu gasim nimic (mai) substantial in ele, fiindca substanta coincide cu eticheta pe care le-o lipeste Hugo. Cat priveste personajele secundare, nici nu se poate spune ca le vedem chipul: prietenii lui Marius de la A.B.C., oricat ii scoate in evidenta Hugo, par stersi si alcatuind un personaj colectiv, tinerii de la baricada. Atat (poate Enjolras, revolutionarul cast, si Graintair, scepticul nihilist care, dupa o somn mahmur, se trezeste si moare pentru cauza sociala, sa reprezinte mai mult de niste umbre, mai putin decat niste personaje propriu-zise). Slugile, grupul in care petrece pentru scurt timp Fantine la inceputul romanului, banda de hoti Patrone-Minette vorbind in argou (Hugo ne ofera chiar un dictionar de termeni argotici) cu care este amic Domnul Thenardier, toate parghiile si toate numele de care se foloseste la un moment dat marele artizan Hugo sunt goale pe dinauntru, nu contin nimic si nu sunt mai mult decat doreste Hugo sa vedem din ele, adica mijloace de a continua intriga si de a demonstra ideile naratorului in ce priveste starea societatii in Istorie si a politicii de atunci.

 

In fiecare clipa simti cum naratorul cel bagacios le sufla acestor personaje replici la urechi, le inghionteste, le pune sa peroreze la nesfarsit in dialoguri care se vor a fi uzuale si cotidine, dar care se transforma in declamatii entuziaste de la tribuna, le pigmenteaza replicile cu trimiteri la istoria Antichitatii, la mitologie, la istoria Frantei din secolul al XVIII-lea si a razboaielor napoleoniene de parca ar fi academicieni,  pur si simplu, Hugo nu le da voie sa miste sau sa faca ceva pe cont propriu. Nici unuia, sa fim intelesi! In fiecare moment, ai senzatia ca vorbesti cu Hugo, prezent pretutindeni. E ca si cum incercand sa aprinda, sa incinga, sa domoleasca focul naratiunii, in loc ca cititorul sa vada limbile flacarilor scanzand sau ridicandu-se aparent independent, Hugo transpira in spatele unei foale uriase pe care o preseaza pana la exasperare. In locul focului care iradiaza de la sine, ne alegem cu transpiratia si tornada foalei pe care sta cocotat Hugo. Energia sa este uriasa, forta iesita din tatani, tumultul pe care il pune in miscare fac din Hugo un ocean care e pe cale sa se reverse din cadrul naratiunii. Si, pazea, titanul la lucru transpare si asa mult din text!

 

Ceva din descendenta din Samson a povestitorului Hugo se transmite si la tizul sau din roman, Jean Valjean (toate numele pe care le ia acest personaj pentru a se ascunde de societatea este un alt fel de a spune ca toate numele personajelor din roman nu il pot ascunde pe cel al lui Victor Hugo, niciodata in fundal), singurul, alaturi de opusul sau Javert, in sufletul caruia patrundem. Ca erou principal al romanului, m-as fi asteptat ca Valjean sa sufere schimbari de proportii de la inceputul la finalul naratiunii. Da’ de unde! Incepand cu scena intrarii sale in Digne (in care ni se castiga compasiunea atunci cand suntem metodic instiintati ca J. Valjean a facut 18 ani de inchisoare fiindca a furat o paine pentru a-si hrani sora si copiii acesteia) si a batjocorii publice de a nu putea fi gazduit la un han (desi avea bani, cetatenii din Digne refuzau cu incapatanare un ocnas ca oaspete), stim ca Valjean este sortit in tabara celor buni. Episodul furarii celor doua sfesnice de la abate, petrecut in primele o suta de pagini, si a iertarii acestuia din urma, este punctul final al transformarii fostului ocnas: el va duce o viata de sfant de aici inainte, asemenea abatelui Bienvenu, dar mult mai nelinistita. Restul de 1000 si ceva de pagini sunt o punere in aplicare a acestei sentinte de sfintenie. Cand Valjean moare in ultimul capitol, inconjurat de Marius si Cosette, am aflat ca si restul personajelor stiu acum ca Jean Valjean este un sfant. Nu asistam propriu-zis la o transfigurare, ci la o constiinta maniaca si monstruoasa, adesea, fiindca Hugo ramane totusi anticlerical in multe locuri, in afara religiei crestine. Sunt sute de pagini in care Jean Valjean da impresia unui sfant fara religie, un sfant laic, fara Dumnezeu, dar si fara motivatie. Abia la sfarsit, cand Valjean contempla pe patul mortii crucifixul, suntem lamuriti: ocnasul l-a iubit si l-a slujit pe Dumnezeu toata viata (sacrificandu-si tineretile, ramanand toata viata virgin, fara vicii, devotat saracilor si celor dragi, facand acte ce aproape par minuni etc.). Cum arata acest Dumnezeu? Hugo nu ne spune pentru ca, cum deja ne instiintase in privinta abatelui, religia vine natural, prin sange, si nu se ocupa de complicate probleme scolastice, futile si fara urmari. Hugo este un spirit antifilosofic par excellence.

 

Deci, pana nici Jean Valjean nu are un sine, un suflet al lui (ca si Javert, de altfel, care atunci cand este pe cale sa capete un sine, Hugo ii provoaca sinuciderea prin inec). Tot ce indica un intuneric al raului in el, o chemare de razbunare, o renuntare de la dreapta credinta, este pur artificiu romantic, manevrat cu dibacie de Hugo. De fapt, nu as gresi prea mult daca as afirma ca Valjean batran pare o copie fizica a lui Hugo la senectute. Profilul celor doi se intrepatrunde. Doar ca in timp ce forta unuia zace in trup, a celuilalt se gaseste in suflet si in minte (desi numarul prea intins de amante al iubaretului Hugo ne-ar obliga sa tragem si alte concluzii).

 

In fine, in ciuda defectelor romanului, provocate de nevricosul narator, Mizerabilii, cu ritmul sau cand rapid, cand extrem de lent de fascicule cinematografice in miscare,  cuprinde cateva sute de pagini de literatura adevarata, desi oarecum invechita. Nu ar fi de prisos sa le scoatem la lumina.

 

Cele mai cursive segmentari – redand cu fidelitatea sentimentul curgerii vietii – din roman sunt Cosette, Fantine si Jean Valjean, dar si aici paginile superbe sunt urmate de altele – putine la numar, ce-i drept – fara sare si piper. Marius in schimb este o hardughie de dezbateri politice demagogice si eminamente plicticoase, in care Hugo exceleaza, si o poveste de dragoste scrisa in cel mai siropos si burghez mod cu putinta (cu multe procedee romantice, didactice), cea dintre Marius si Cosette (desi scena in care familia Thenardier, poate formata din cele mai teatrale personaje din Mizerabilii in frunte cu Domnul Thenardier, acest ticalos-actor de balci-sut-criminal, vrea sa-i faca felul lui Jean Valjean merita citita). Iar Idila din strada Plumet si epopeea din strada Saint-Denis, a patra parte, insumeaza cateva pagini bune, cum ar fi cele dedicate lui Gavroche, sau rumoarea strazii dinaintea razmeritei, dar restul subcomba in cliseu revolutionar si sentimentalism ieftin. Daca Hugo s-ar fi multumit sa scrie un roman de 800 de pagini, excesele sale grafomane ar fi fost resimtite mai putin, iar Mizerabilii ar fi castigat mai mult aprecierea criticii. Mai mult chiar, daca Hugo nu ar fi abuzat de retorica romantica cum o face de atatea ori in Mizerabilii – universul sau este construit pe contraste puternice, pe un joc pronuntat de lumini sublime si de intuneric plumburiu, de evanescenta si amurg sangeriu, invesmantate in metafore, antiteze, hiperbole, metonimii, oximoroni, comparatii lipsite de masura, fraze lungi aglutinand zeci de enumerari; personajele sale sunt tipologii maniheiste –, poate ca stilistic romanul nu ar parut atat de incarcat si uzat stilistic de modele romantice, de mult desuete.

 

Nu in ultimul rand apreciez la Hugo cateva scene, cele care m-au bucurat si m-au convins ca am sub ochi o piesa de literatura curata, iar in narator un talent de geniu, din pacate, nestrunit: descrierea Parisului (pur si simplu, Mizerabilii pare uneori a fi scris numai din dragoste fata de acest oras), episodul convoiului detinutilor (aproape trimitandu-ma cu imaginatia la Pluta Meduzei), capitolul dedicat canalului (intitulat impresionant Intestinul Leviatanului), partii intinse ocupata cu descrierea manastirii Petit-Picpus si a rigorilor vietii monahale, in care Hugo ne scufunda literalmente, ca si cum am fi acolo, si, de ce nu?, cele cateva zeci de pagini inchinate bataliei de la Waterloo (care, in ce ma priveste, este redactata dintr-o perspectiva conceptual-istorica exact inversa decat scenele de batalie din Razboi si pace: daca Tolstoi pune soarta unui mare razboi in arbitrarul combatantiilor sai anonimi si in mersul neinteles al Istoriei, Hugo vede in harul si talentul capeteniilor si a oamenilor politici, alaturi de Providenta, neaparat de partea Progresului, succesul sau esecul unor razboaie ca cele napoleoniene din 1799-1815, decisive pentru configuratia statala si politica a secolului al XIX-lea, o perspectiva mult mai comoda si mai conventionala decat cea tolstoiana) si aproape toate ruperile de ritm din roman, cele in care naratorul ne obliga sa luam o pauza din trama si sa asistam la o lectie de istorie, scrisa partizan dar cu o vocatie a la Jules Michelet.

 

Fata de flescaitele si vlaguitele romane de azi, Mizerabilii continua sa fie o bucata de literatura puternica si fertila pana si in scapari. Iar Victor Hugo un scriitor de o forta considerabila, un urias greoi cu clipe de reala stralucire.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Perpetuitatea unui roman

  1. Ana zice:

    Ce este interesant in roman este alcatuirea unui tablou al epocii cu problemele, tezele si atmosfera sa. Poti afla din Hugo intr-un mod mai viu si mai relaxat ceea ce ai afla in cateva carti de istorie. Dar nu e vorba neaparat de datele istorice ci mentaliatea si atmosfera epocii. Iar in cazul Frantei e ca acele trasaturi anticlericale combinate cu dorinta de a avea sfinti laici si cu obsesia pentru marginali ( dar nu in sensul pe care il dai tu cuvantului intr-un alt text) se pastreaza si azi. Prin urmare ai de a face cu calatorie prin Franta cu acest roman!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s