Fetițele lui Montherlant

 


Post coitum
omne animal tristae est

 

«Cum naiba poți iubi lumea, după ce ai experiența unei întregi vieți?» (Demonul binelui)

 

“E răutăcios, dar nu e rău”. (Domnul de Chavigny, citat în Fetele)

 

Tetralogia ,,Fetele”

 

Pentru cine a apucat să citească Celibatarii sau Cazul Exupere (Un asasin îmi e stăpân), autorul e deja cunoscut. Cine nu a putut duce lectura până la capăt, din prostie sau lene, alte motive neexisând, Henry de Montherlant rămâne un mister. Un mister din inima seacă a unui cititor stupid.

Despre Henry de Montherlant se pot spune multe, ca despre oricine, de altfel, în afara faptului că nu este inteligent. Dimpotrivă: cărțile sale sunt scrise pentru savurarea intelectului așa cum frazele sale sunt lucrate cu un fin simț al proporțiilor estetice, asemeni unui giuvaer nemaipomenit. Nu veți găsi imagini de natură sălbatică în operele sale, nici măcar natura propriu-zisă, ci o imagine șlefuită a unui colț de natură urbană, eventual, un scuar sau un părculeț. Montherlant nu scrie pentru provinciali, ci numai cu gândul la orășeni, în speță, cei parizieni, încapsulați în perioada interbelică precum într-un flacon tare de medicamente. Nu găsim perspective la Montherlant, ci lema pusă sub microscop. Nu veți întâlni oameni cu adâncime în cărțile lui Montherlant, ci măști ale unor oameni care ar fi putut să fie, dar pe care societatea îi înrobește sub convenții care, dintr-un unghi lucid, par obiectele de tortură ale unor sacrificați, ale unor schingiuiți. Chirurgia, pe care o desfășoară stilistul Montherlant, duce cu gândul la minuția și grija Dantelăresei din tabloul cu același nume al lui Vermeer.

În sine, autorul este un sadic cu morga aristocratică: toate personajele sunt distruse lent, cu satisfacție, prin demontare psihologică lentă. Cruzimea nu are margini, delabrarea e crepusculară. Bucuria de a înțepa societatea, infinită. Sub faldurile textului, al oricărui text, găsim un moralist de secol al XVIII-lea, din speța lui Fenelon, Chamfort sau La Rochefoucauld. Undeva în spate stă ascuns Seneca. Totul mustind de pedanterie reținută, de rafinament și eleganță compensate de un act violent al narării. De fapt, Montherlant, de mi-ar fi permis, scrie ca un dandy care, din când în când, spre a-și aduce aminte că trebuie să fie în răspăr cu societatea, înjură ca masele de jos, ca birjarii. Imaginați-vă un prinț dublat de un mârlan și veți găsi sursa umorului la Montherlant! Un Dorian Gray în democrație.

Ironiile nu îi sunt niciodată îndreptate spre personaje, ci înspre public. Urmăriți un animal fabulos disecându-și victimele fictive și mârâind, de pe scenă, la auditoriu. Așa operează Montherlant pe sute de pagini. Și se naște o capodoperă, Fetele.

Cele patru volumașe, de dimensiuni modeste, sunt otrăvuri literare decantate cu grijă. Fetele, Îndurare pentru femei, Demonul binelui, Leproasele aduc a părțile unei compoziții muzicale, dar sunt mai degrabă actele unei piese dedicată ridicolului. Construcția abundă în intimism, iar naratorul învârte jucăuș perspective variate: pagini de eseu, narațiune la persoana a treia și, în proporție zdrobitoare, scrisori peste scrisori. Vorbim de un roman epistolar, inspirat, la nivel formal, pesemne din Legăturile primejdioase a lui Laclos, dar pigmentat cu apoftegme (fals) morale. Cruzimea pătrunderii psihologice este la tot pasul abisală. Personajele sunt cu toate negative, dar fiecare răsuflare a acestora atrage pedeapsa aspră a povestitorului, disecându-le în fața noastră fără anestezie. Este subiectivitatea rea a lui Hegel. Resimți mila, oricât de îndârjit ai fi, pentru toate personajele din tetralogie. Filă după filă avem sadism și cinism rafinat, de un estetism grațios, împotriva convenției măștii, purtătorul ei nefiind luat realmente în seama. De altminteri, nici nu importă decât persona la Montherlant, victimă, obsesie și deliciu deopotrivă. Să continuăm.

Fetele

Libertinul macho, vanitatea în carne și oase, este Pierre Costals, scriitor cu succes la dame, pricină de amoruri pătimașe, mai mult sexuale decât cerebrale. Ateu convins, dar pasionat de Evanghelii și de romano-catolicism (dar și de Vechiul Testament, din care extrage, compensatoriu, cele mai sângeroase descrieri pentru a demonstra naturalul barbariei creștine și firescul răului, chiar și civilizat), egoist, egocentric, milos și crud tot din vanitate, Costals, la vârsta virilă de 34 de ani în anul 1927, e un desfrânat intelectual, realizat financiar și celebru, tată peste un adolescent de 16 ani numit Brunet, crapulos, cu limbaj argotic-infantil la modă, și monstruos în toate privințele. Trăind în indecizie, practicând o masculinitate perversă, misogin până la excitare, mitocan cu damele dar în mod calculat, cu șarm de canalie lucidă, Costals umilește femeiuștile cu care are de-a face pe baza unui șir de ,,certitudini”. Temelia certitudinii sale este dependența femeii de căutarea fericirii prin bărbat. Bărbatul, în schimb, rămâne sclav vanității (vanitatea siropoasă se transformă într-o nevoie de autocompasiune, cerând inconștient corolarul ei: suferința). Tăria și decăderea sa vin de aici. A femeilor, de la bărbați. Iată diferența.

La mijlocul Fetelor găsim un întreg eseu, care o fi enervat-o cumplit pe Simon de Beauvoir, brodând pe seama raporturilor dintre bărbați și femei. Nu intru în detalii, din prudența față de femei.

Scenele cele dure și tari sunt cele în care Costals se izbește de cotidianul oamenilor de rând, de kitsch și vulgaritate: sala de așteptare a Centrului de Refomare, unde Costals, ca fost combatant în Primul Război Mondial, face o vizită de rigoare, îi provoacă acestuia o stare de greață, iar nouă una de râs în fața unei ironii corozive, demolatoare; șirul de temenele în fața doctorului, pe care bieții și umilii foști soldați, acum ruine, le fac îi declanșează lui Costals o scârba pe care nu o ascunde. Un alt episod crâncen este cel din sală (sau hală) de Operetă în fața un spectacol grosolan și stupid, pe care restul lumii, mic-burghezi ignari și cu veleități culturale, îl contemplă în extaz: Costals îi șfichiuește pe toți cu disprețul său sapient, observând că nimeni altul defectele acestor ,,convenții” de turmă.

O mostră: ,,Sosirea doamnelor coriste pe scena dădea impresia eliberării unor deținute, la poarta închisorii Saint-Lazare: bătrâne, diforme, sinistre, împopoțonate într-un mod de necrezut. Muzicanții se instalară și ei, sfrijiți, cu picioare scurte, cu basmaluța la gât, ca niște inși care-ar cina: froggy for ever. Strădania acestora nefericiți de a-și da aerul unor artiști (meșe la tâmplă, plete etc.) te făcea să le plângi de milă. Totuși pe niște scaune metalice de grădină, într-un decor aiurea de sală de patronaj – ,,frunzișuri” sordide și ,,pilaștrii” sfâșiați -, spectacolul ce le părea unora dintre spectatori atât de feeric, încât îl cercetau cu lornionul.” (Fetele, pp. 146-147). Asemenea pasaje întâlnești cu nemiluita la Montherlant.

A sosit timpul să vorbim și despre ,,fete”, protagonistele principale ale torturii narative. Costals le împarte limpede în două categorii: cele cu care faci amor și cele cu care comunici în sictir și dându-le cu flit prin corespondență. Ambele sunt victime, nici una nu e iubita. Toate sunt fixații de lunga durată (Costals însuși recunoaște mai târziu: ,,Totdeauna tânjesc după situația contrară celei în care mă aflu.”, Demonul binelui, p. 40)

Fata intelectuală, semi-patalogică, cea mai talentată autoare de epistole și fidelă cititoare din opera maestrului, fanatică, penibilă, fără simț al realității, victima batjocorii lui Costals, autoarea celor mai multe dintre epistole, toate sentimentale și erotomane ca și autoarea lor, este virgina de 30 de ani, dintr-un orășel oarecare, pe numele ei Andree Hacquebaut. Pe tot cuprinsul primelor două părți, A.H. (o vom denumi așa de aici înainte) întreține o relație bolnăvicioasă cu Costals, care o refuză și o chinuie de fiecare dată când are ocazia (foarte rar adică: îi răspunde din joi în Paști la scrisori, o întâlnește o dată în Paris, unde o cară două ore pe străzi lăturalnice, în ger, dorindu-i o ,,pneumonie”, o jignește dar nu o refuză pe fată), cu o răutate greu de descris. În orice caz, trăsătura principală a Domnișoarei A.H. este dorința de a fi posedată de Costals. Toată sensibilitatea ei clișeistică, plus obsesia căsătoriei, comună femeii epocii, sunt diforme în comparație cu poftă de trup, dar cu inimioare săgetate și amorași de ghips din talcioc. Ca să folosim un limbaj mai apropiat de realitate, Andre, urâtă și trecută de prima tinerețe, se află în călduri cu traspirații reci. Iar Costals este Autorul, fanteziile ei sexuale fiind livrești, dorind să fie străpunsă/pătrunsă de dragostea sublimă, cu tremurături adolescentine și fluturoi în stomac. Idila ,,lor” durează de patru ani prin poștă.

A doua făptură demențială, cea care în Îndurare pentru femei aflăm că ar fi înnebunit de pe urma unei isterii erotice (tocmai la ora 6 după-masă, în timpul slujbei, exact în clipa în care Costals îi trimetea un gând păcătos din alcovul împărțit cu o altă fată) este călugărița superficială, încurcând dragostea de Dumnezeu cu ispita dupa penis, Therese Pantevin. Și ea îl bombardează cu răvășe înamorate pe Autor, care, în clasicul stil bădăran, îi răspunde în doi peri și într-un mod închizitorial. Therese este la rândul ei o provincială, dar care, în comparație cu Andree, pare incultă și instabilă nervos. Soarta ei rămâne un mister în primele două părți.

Ei bine, amanta, gagica, căprioara prostuță pe care Costals o deflorează meșteșugit, în doi timpi și trei mișcări, în Fetele este Solange, o muierușcă cvasi-tâmpă, ștearsă, rece, frumoasa, și, potrivit așteptărilor, în vârstă de 21 de ani. O anume grație neclară stă la pândă în firea ei. Vorbește mereu cu ,,da”, încuviințându-l pe Costals pe diferite tonuri, fiindcă, ce naiba?, îl iubește: în pat, ,,da”-ul ei reverberează în ecou, făcându-l pe Costals să creadă ca în ea se află mai multe creaturi și niciuna, vidul fiind subînțeles. Costals este în sine un versatil ipocrit, însă extrem de sigur pe el, cu câteva piei de cameleon, toate din același registru, dar, fără îndoială, eficiente. Fetele se termină cu criza sexuală a Theresei, blasfemică, având în vedere faptul că se petrece în naosul bisericii la slujba de seară, în vremea în care, într-o cameră de hotel ordinară din Paris, Costals, sportiv ca un toreador, își mai atârnă un himen la cingătoare, himenul lui Solange.

Îndurare pentru femei

Solange Dandillot este prototipul tinerei parizience interbelice, deși Montherlant, care, după cum ne dăm seama, simpatizează cu Costals, o vrea mai mult de atât. Plată, ternă, stupidă, insipidă, plictisitoare și placidă, Solange are resurse mentale și psihice nebănuite. Dacă nu ar fi fost pentru Costals, Solange ar fi intrat într-o mișcare fascistă, fiind o ferventă cititoare a cotidianului de extremă dreapta Action Francaise, de tristă amintire interbelică, patronat de boșorogul Charles Maurras.

Iată o bucată din viața de liceană a lui Solange.

,,La liceul din N… domnea disciplina. În ultima clasă, numai a șasea parte dintre fete avea amanți. Solange nu deprinsese obiceiurile solitare și a ajuns la douăzeci și unu de ani fără ca măcar să știe ce înseamnă asta. Fete care pusesera ochii pe unele dintre colegele lor nu erau decât vreo două-trei, și toate, fără excepție, proveneau din așezăminte religioase. În ziua când, la cincisprezece ani, fusese surprinsă în timp ce o colegă o săruta în neștire, exclamația ei: ,,Bine, Doamnă, dar între fete nu-i nimic rău!”, fusese însăși strigătul nevinovăției ei.” (Îndurare pentru femei, pp. 12-13)

Într-un episod din ,,bucătarie”, ea ascultă în liniște reflecțiile misogine, ce zic?, mizantrope ale lui Costals, neschițând decât un gest mic de candoare (printr-o luare de mână a lui Costals). Scriitorașul se culcă cu ea când poftește, având însă oroare de orice implicație sau de căsătorie (marota căsătoriei la femei este numită ,,Hipogrif”).

Ei bine, Costals o umilește încă o dată pe obsedata Andree, care, pe culmile disperării erotice, apare intempestiv la Paris, unde se întaâlnește în apartamentul de nebunii a lui Costals, altul decât cel unde el crea de obicei, gata să se ofere, Costals refuzând-o și de data acesta (măcar pentru că Solange îi urmărea dintr-un colț). Ulterior, va reveni cu o scrisoare acră și dură, în care Andree, neputând suporta refuzul lui Costals de a nu o ,,mângâia”, se consolează cu gândul că autorul este, printr-un zvon ranchiunos, ,,poponar”, a la Domnul Charlus din Proust. Misiva este o amuzantă operă de paranoia și resentiment bolnav.

Scena simpatică a cărții este vizita la familia Dandillot. Tatal lui Solange era un rentier de 61 de ani, fost adorator al sportului ca hobby, mare iubitor de ,,naturalețe” (pe vremea tinereții, se travestea în zei antici la fiecare chermeză pastorală), și, culmea, împotriva evidenței și a firii (sau a prejudecăților de rând), bolnav în fază terminală de cancer la prostată. Bătrânelul decăzut este, nimic bizar, la finalul vieții obosit de fals și rutină gestică, suferă în vanitatea și egoismul lui firești, semănând al naibii de bine, ca fel de a gândi, cu Costals însuși. Regretă că nu și-a trăit altfel viața. Dar Costals e în putere și căpătase ,,certitudinile” moșului încă de tânăr. Până la urma, cei doi cinici se împrietenesc, lucru care nu-l va scuti pe Costals să-i zvârle în canal scrisorile din tinerețe (și câteva jigniri), nule în conținut, ale bătrânelui, încredințate înainte de moarte, și Domnul Dandillot va muri fără preget, sceleratului scriitor. Doamna Dandillot, în schimb, pare o paiață de cinste, respectabilitate și conformism mic-burghez. Slabă de înger, sub protecția ei, Solange va sfârși ca victimă sigură.

Iată, de curiozitate, un citat (credeți ce vreți!) din dialogul celor doi, între Costals și Domnul Dandillot pe moarte:

,,În timp ce Costals se apropiase de el ca să-l ajute la împachetat, îl întreabă:

– Aș vrea să-mi spui sincer dacă îmi pute gura. De când m-am imbolnavit, m-am schimbat atât de mult. Acum șase luni, fața mea arăta cu totul altfel, să știi. Mi se dădea cincizeci și trei, cincizeci și patru de ani.” (Îndurare pentru femei, p. 164)

Finalul celui de-al doilea roman se termină printr-un schimb de scrisori, de pe urma căruia înțelegem că destrăbălatul Costals pregătește o nouă aventură cu o amantă mai veche, așa, de dragul variației.

(va urma)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Fetițele lui Montherlant

  1. Blabla zice:

    Am gasit eseul „Castorului” despre Montherlant. Enjoy!

    I MONTHERLANT SAU PÎINEA DEZGUSTULUI

    Montherlant se înscrie în lunga tradiţie a bărbaţilor care au reluat pe socoteala lor maniheismul orgolios al lui Pitagora. El crede, după Nietzsche, că numai epocile de slăbiciune au exaltat Eternul Feminin şi că eroul trebuie să se revolte împotriva ideii de Magna Mater. Specialist al eroismului, el se apucă să o detroneze. Femeia este noaptea, dezordinea, imanenţa. „Aceste tenebre convulsive nu sînt nimic mai mult decît femininul în stare pură”1, scrie el despre Sofia Tolstaia. După Montherlant, prostia şi josnicia bărbaţilor din zilele noastre au împrumutat o figură pozitivă deficienţelor feminine: se vorbeşte despre instinctul feminin, despre intuiţia lor, despre puterea lor de divinaţie, cînd ar trebui să fie denunţată lipsa lor de logică, ignoranţa încăpăţînată, incapacitatea lor de a sesiza realitatea; ele nu sînt, de fapt, nici bune observatoare, nici psihologi; misterul lor e o iluzie, insondabilele lor comori au profunzimea neantului; nu au să-i dea nimic bărbatului, nu pot decît să-i fie dăunătoare. Pentru Montherlant, în primul rînd mama este cel mai mare duşman; într-o piesă din tinereţe, înfăţişa o mamă care-l împiedica pe fiul ei să aibă o existenţă angajată; în Exilul, în Campionii olimpici, adolescentul care voia să se consacre unui sport este „împiedicat” de egoismul temător al mamei sale; în Celibatarii, în Fetele, mama este descrisă

    1 Despre femei.

    230

    sub o înfăţişare odioasă. Crima sa este aceea de a voi să-şi păstreze fiul pentru totdeauna închis în adîncimile pîntecelui ei; ea îl mutilează ca să-l poată acapara şi umple astfel vidul steril al fiinţei ei; este cea mai deplorabilă dintre educatoare; ea retează aripile copilului, îl ţine departe de culmile la care aspiră, îl îndobitoceşte şi îl umileşte. Dar prin reproşurile explicite pe care Montherlant i le adresează propriei sale mame, e limpede că el detestă, în ea, propria sa naştere. Se crede zeu, se vrea zeu: pentru că este bărbat, pentru că este un „om superior”, pentru că este Montherlant. Zeii nu sînt născuţi; trupul lor, dacă au unul, este o voinţă turnată în muşchi tari şi ascultători, nu un trup locuit surd de viaţă şi de moarte; el o face răspunzătoare pe mama sa de această carne perisabilă, contingenţă, vulnerabilă, pe care o reneagă. „Singurul loc vulnerabil din trupul lui Ahile era acela de unde îl ţinuse mama sa.”1 Montherlant n-a vrut niciodată să-şi asume condiţia umană; ceea ce numeşte orgoliul său este, încă de la început, o fugă înspăimîntată din faţa riscurilor pe care le presupune o libertate angajată în lume printr-un trup; el pretinde că afirmă libertatea, dar refuză angajarea; fără legături, fără rădăcini, se visează o subiectivitate închisă în sine însăşi în chip suveran; amintirea originii sale trupeşti îi tulbură acest vis, şi atunci recurge la acest procedeu care îi este familiar: în loc să o depăşească, o repudiază.
    În ochii lui Montherlant, iubita este la fel de nefastă ca şi mama; ea îl împiedică pe bărbat să reînvie în el zeul; soarta femeii, declară el, este viaţa în ceea ce are ea imediat; ea se hrăneşte cu senzaţii, se tăvăleşte în imanenţă, are mania fericirii; vrea să-l închidă pe bărbat între aceste limite; nu simte elanul transcendenţei sale, nu are simţul măreţiei; îşi iubeşte amantul datorită slăbiciunii, şi nu forţei sale, datorită tristeţii, şi nu bucuriei sale; îl vrea dezarmat, nefericit, într-atît încît doreşte, împotriva oricărei evidenţe, să-l convingă de nimicnicia lui. El o depăşeşte, şi prin aceasta îi scapă: ea înţelege să-l reducă la propria-i măsură pentru a pune stăpînire pe el. Căci ea are nevoie de el deoarece nu-şi este sieşi suficientă, fiind o fiinţă parazitară. Prin ochii lui Dominique, Montherlant face să apară trecătoarele din Ranelagh „atîrnate de braţul amanţilor lor ca nişte făpturi nevertebrate, semănînd cu nişte mari melci deghizaţi”2; cu excepţia sportivelor, femeile sînt, după el, nişte fiinţe incomplete, predestinate sclaviei; moi şi fără muşchi, nu au nici o priză asupra lumii; de aceea se străduiesc din greu să-şi cîştige un amant sau, mai bine, un soţ. Mitul insectei-călugăriţe nu este, după cîte ştiu, utilizat de Montherlant, dar el îi regăseşte conţinutul; a iubi, pentru femeie, înseamnă a devora; pretinde să se dăruiască, şi nu face decît să ia.
    1 Despre femei. – Visul.

    231

    Montherlant citează strigătul Sofiei Tolstaia: „Eu trăiesc prin el, pentru el; cer acelaşi lucru în ceea ce mă priveşte”, denunţă pericolele unei asemenea iubiri furioase şi află un teribil adevăr în cuvintele Ecleziastului: „Un bărbat care-ţi vrea răul e mai bun decît o femeie care-ţi vrea binele”. El invocă experienţa lui Lyautey: „Acela dintre oamenii mei care se însoară este un bărbat redus la jumătate”. Mai ales pentru „bărbatul superior” consideră el că este nefastă căsătoria; este o îmburghezire ridicolă; cum s-ar putea imagina o „doamnă Eschil” sau o propoziţie de genul „Diseară cinez la soţii Dante”? Prestigiul unui mare om este slăbit de căsătorie; şi, mai ales, mariajul sfarmă magnifica solitudine a eroului; acesta „are nevoie să nu fie distras de la sine însuşi”1. Am spus deja că Montherlant a ales o liberate fără obiect, adică preferă o iluzie de autonomie autenticei libertăţi care se angajează în lume; el înţelege să apere această disponibilitate împotriva femeii, care îi este o povară, care-l apasă. „Era, în chip extrem de dur, simbolic faptul că un bărbat nu putea merge drept pentru că femeia pe care o iubea îl ţinea de braţ.”2 „Ardeam, şi ea mă stinge. Mergeam pe ape, şi ea se agaţă de braţul meu, mă face să mă scufund.”3 Cum de are ea atîta putere, cînd este numai absenţă, sărăcie, negativitate, iar magia ei este iluzorie? Montherlant nu explică acest lucru. El spune numai, cu mîndrie, că „Leul pe bună dreptate se teme de ţînţar”4. Dar răspunsul este mai mult decît evident: e uşor să te crezi suveran cînd eşti singur, să te crezi tare cînd refuzi cu grijă să iei asupra ta orice povară. Montherlant a ales facilitatea; pretinde a avea cultul valorilor dificile: dar caută să le atingă fără efort. „Coroanele pe care ni le dăm nouă înşine sînt singurele care merită să fie purtate”, spune regele din Pasiphae. Principiu comod. Montherlant îşi pune o mulţime de lauri pe frunte, se drapează în purpură; dar ar fi de ajuns o privire străină pentru a se dovedi că diademele sale sînt de hîrtie colorată şi că, precum regele din povestea lui Andersen, este gol-goluţ. Să mergi pe ape în vis este mult mai puţin obositor decît să înaintezi în realitate pe cărările pămîntului. Şi de aceea leul Montherlant evită cu teroare ţînţarul feminin: se teme de proba realului.5
    Despre femei.
    – Fetele.

    3 Ibidem.
    4 Ibidem.
    5 Acest proces este cel pe care Adler îl consideră ca fund originea clasică
    a psihozelor. Individul, împărţit între o „voinţă de putere” şi un „..complex de
    inferioritate”, pune între el şi societate cea mai mare distanţă posibilă, pentru a
    nu fi nevoit să înfrunte proba realului. El ştie că aceasta i-ar denunta pretenţiile pe
    care nu şi le poate menţine decît în umbra relei-credinţe.

    232

    Dacă Montherlant ar fi demascat într-adevăr mitul eternului feminin, ar fi trebuit să fie felicitat; prin negarea Femeii, femeile pot fi ajutate să se asume ca fiinţe umane. Dar, precum am văzut, el nu aruncă în aer Idolul, ci îl converteşte în monstru. Şi el crede în această obscură şi ireductibilă esenţă: feminitatea; el crede că, după Aristotel şi Sfîntul Toma, aceasta se defineşte în mod negativ; femeia este femeie pentru că-i lipseşte virilitatea; acesta este destinul pe care fiecare femeie trebuie să-l îndure, fără a-l putea modifica. Cea care pretinde să i se sustragă se situează pe treapta cea mai de jos la scară umană; ea nu reuşeşte să devină bărbat şi renunţă să mai fie femeie; nu mai este decît o derizorie caricatură, o aparenţă înşelătoare; faptul că este un trup şi o conştiinţă nu-i conferă nici un fel de realitate: platonician cînd îi convine, Montherlant pare a considera că numai Ideile de feminitate şi de virilitate posedă fiinţa; individul care nu participă nici la una, nici la cealaltă nu are decît o aparenţă de realitate. El condamnă fără drept de apel aceşti „vîrcolaci” care au îndrăzneala să se afirme ca subiecte autonome, să gîndească, să acţioneze. Şi vrea să dovedească, făcînd portretul Andreei Hacquebaut, că orice femeie care se străduieşte să facă din sine un personaj se preschimbă într-o marionetă care rînjeşte. Bineînţeles că Andree este urîtă, dizgraţioasă, prost îmbrăcată şi chiar murdară, cu unghiile şi antebraţele de o curăţenie îndoielnică: puţina cultură care i se atribuie a fost suficientă pentru a ucide în ea orice feminitate; Costals ne asigură că ea este inteligentă, dar, la fiecare pagină pe care i-o consacră, Montherlant ne convinge de stupiditatea ei. Costals pretinde că simte faţă de ea simpatie; Montherlant o face să ne fie odioasă. Prin această abilă ambiguitate, ni se dovedeşte prostia inteligenţei feminine, se afirmă că o dizgraţie originară perverteşte în femeie toate calităţile virile spre care aspiră.
    Montherlant binevoieşte să facă o excepţie în ceea ce priveşte sportivele; prin exerciţiile autonome ale trupului lor, acestea pot să-şi cîştige un spirit, un suflet; şi totuşi ar fi uşor să fie coborîte de pe aceste înălţimi; Montherlant se îndepărtează cu delicateţe de atleta cîştigătoare în cursa de o mie de metri, căreia îi consacră un imn entuziast; nu se îndoieşte că ar putea-o seduce uşor şi vrea s-o cruţe de această decădere. Dominique nu a reuşit să stea pe culmile pe care o chema Alban; s-a îndrăgostit de el: „Cea care fusese numai spirit şi numai suflet transpira, mirosea urît, tuşea înecîndu-se”1. Indignat, Alban o alungă. O femeie care prin disciplina sportului a ucis în ea trupul poate fi stimată; dar o existenţă autonomă turnată într-un trup de femeie este un scandal odios; trupul feminin este detestabil ime-

    1 Visul.

    233

    diat ce este locuit de o conştiinţă. Femeii i se potriveşte cel mai bine să fie pur şi simplu trup. Montherlant aprobă atitudinea orientală: ca obiect al plăcerii, sexul slab are un loc pe pămînt, umil, fără îndoială, dar valabil; îşi află justificarea numai şi numai în plăcerea pe care i-o oferă bărbatului. Femeia ideală este perfect stupidă şi perfect supusă; este întotdeauna gata să-l primească pe bărbat, şi nu-i cere niciodată nimic. Astfel este Douce, pe care Alban o apreciază, cînd are chef: „Douce, admirabil de proastă şi tot mai rîvnită pe măsură ce este mai proastă… inutilă în afara momentelor dragostei, cînd o evită cu o blîndeţe fermă”1. Astfel este mica arăboaică Radidja, animal liniştit bun pentru făcut dragoste, care acceptă cu docilitate plăcerea şi banii. Astfel ne putem imagina acest „animal feminin”, femeia întîlnită într-un tren spaniol: „Avea un aer atît de abrutizat, încît am început s-o doresc”2 Autorul explică: „Ceea ce este agasant la femei e pretenţia raţiunii; dacă îşi exagerează animalitatea, prefigurează supraomenescul”3.
    Totuşi, Montherlant nu are mentalitatea unui sultan oriental; îi lipseşte mai întîi senzualitatea. Este departe de a se delecta fără nici un gînd ascuns cu „animalele feminine”; ele sînt bolnave, nesănătoase, niciodată cu totul curate”4. Costals ne mărturiseşte că părul băieţilor miroase mai tare şi mai frumos decît acela al femeilor; adesea simte dezgust faţă de Solange, în faţa „acestui miros dulceag, care aproape că-i făcea greaţă, şi a acestui trup fără muşchi, fără nervi, ca un melc alb”5. El visează îmbrăţişări mai demne de el, între egali, în care tandreţea s-ar naşte din forţa învinsă… Orientalul gustă cu voluptate femeia, şi prin aceasta se stabileşte între amanţi o reciprocitate carnală: acest lucru îl arată ardentele invocaţii din Cintarea Cîntârilor, poveştile din O mie şi una de nopţi şi atîtea poezii arabe scrise spre gloria iubitelor; totuşi, există şi femei rele; dar există şi femei savuroase, iar bărbatul senzual se abandonează în braţele lor cu încredere, fără a fi umilit prin asta. În timp ce eroul lui Montherlant este totdeauna în defensivă: „A lua fără să fii luat, singura formulă acceptabilă între bărbatul superior şi femeie”6. El este gata să vorbească despre momentul dorinţei, care i se pare un moment agresiv, viril, şi îl ascunde pe acela al juisării; poate ar risca să descopere că şi el transpiră, gîfîie, „miroase urat”; dar nu: cine ar îndrăzni să-i respire mirosul, să-i simtă umezeala? Carnea sa dezarmată nu există
    1 Visul.
    – Micuţa infantă de Castilia
    3 Fetele.
    4 Ibidem.
    3 Ibidem.
    6 Ibidem.

    234

    pentru nimeni, pentru că nu este nimeni în faţa lui: el este singura conştiinţă, o pură prezenţă transparentă şi suverană; dacă pentru conştiinţa lui însăşi plăcerea există, nu ţine seama de ea: ar însemna să o recunoască ca fiind superioară. Vorbeşte cu complezenţă despre plăcerea pe care o dă, niciodată despre aceea pe care o primeşte; a primi înseamnă dependenţi. „Ceea ce-i cer femeii este să-i fac plăcere”1; căldura vie a voluptăţii ar fi o complicitate, şi el nu admite nici una; preferă singurătatea măreaţă a dominaţiei. Caută alături de femei nu satisfacţii senzuale, ci cerebrale.
    Şi în primul rînd le caută pe acelea al unui orgoliu care doreşte să se exprime, dar fără a risca nimic. În faţa femeii „ai acelaşi sentiment ca în faţa calului sau a taurului pe care trebuie să-l îmblînzeşti: aceeaşi incertitudine şi aceeaşi dorinţă de a-ţi măsura puterea”2. Ar fi foarte îndrăzneţ să-ţi masori puterea cu alţi bărbaţi; ei ar interveni în această încercare; ar impune baremuri neprevăzute, ar da un verdict străin; în faţa unui taur, a unui cal, rămîi propriul tău judecător, ceea ce este infinit mai sigur. Tot astfel, cu o femeie, dacă este bine aleasă, rămîi singur în faţa ei: „în iubirea mea nu este egalitate, pentru că în femeie caut copilul”. Acest adevăr evident nu explică nimic: de ce caută în femeie copilul, şi nu egala sa? Montherlant ar fi mai sincer dacă ar declara că el, Montherlant, nu are egal; şi, mai exact, că nici nu vrea să aibă; semenul său îl înspăimîntă. Pe vremea Campionilor olimpici admira în sport rigoarea competiţiilor ce creează ierarhii cu care nu se poate trişa; dar el însuşi nu a înţeles această lecţie; în tot restul operei şi al vieţii sale, eroii săi, ca şi el, se sustrag oricărei confruntări: ei sînt înconjuraţi de animale, de peisaje, de copii, de femei-copii, niciodată de semenii lor. Altădată îndrăgostit de aspra luciditate a sportului, Montherlant nu acceptă ca iubite decît femei de care orgoliul său temător nu trebuie să se teamă că va fi judecat; le alege „pasive şi vegetale”, infantile, stupide, venale. Va evita sistematic să le atribuie o conştiinţă; dacă descoperă vreo urmă de conştiinţă la ele, se cabrează, le părăseşte; nu este vorba să stabilească nici un raport intersubiectiv cu femeia; ea nu trebuie să fie decît un obiect însufleţit în regatul bărbatului; niciodată nu va fi privită ca subiect; niciodată nu se va ţine cont de punctul ei de vedere. Eroul lui Montherlant are o morală care se crede arogantă şi care nu este decît comodă: nu-i pasă decît de raporturile cu sine însuşi. Se leagă de femeie – sau mai curînd leagă femeia de el – nu pentru a se bucura de ea, ci pentru a se bucura de sine: fiind absolut inferioară, existenţa femeii dezvăluie substanţiala, indestructibila şi esenţiala superioritate a bărbatului, şi aceasta fără nici un risc.
    1 Fetele.
    – Micuţa infantă de Castilia.

    235

    Astfel, prostia lui Douce îi îngăduie lui Alban „să reconstituie într-o oarecare măsură senzaţiile semizeului antic căsătorindu-se cu o Gîscă fabuloasă'”1. Cum o atinge pe Solange, iată-1 pe Costals metamorfozat într-un leu superb: „Abia se aşezaseră unul lîngă altul, şi el puse mîna pe coapsa fetei (peste rochie), apoi o ţinu în mijlocul trupului ei, ca un leu care-şi ţine laba peste halca de carne pe care şi-a cucerit-o…”. Acest gest pe care, în obscuritatea cinematografelor, atîţia bărbaţi îl fac în fiecare zi cu modestie, Costals îl anunţă ca fiind „gestul primitiv al Domnului”?1. Dacă ar avea acelaşi simţ al grandorii, amanţii, soţii care şi-ar îmbrăţişa iubita înainte să o posede ar beneficia la preţ ieftin de aceste metamorfoze senioriale. „Adulmeca vag chipul acestei femei, asemenea unui leu care, sfîşrind carnea pe care o ţine în labe, se opreşte din cînd în cînd ca s-o lingă”4. Acest orgoliu carnivor nu este singura plăcere pe care femela i-o dă masculului; ea este pentru el pretextul de a face, liber şi fără nici un risc, doar de încercare, experienţa propriului său suflet. Într-o noapte, Costals se va amuza să sufere pînă cînd, sătul de gustul durerii sale, îşi înfige dinţii, cu veselie, într-o pulpă de pui. Nu poţi să-ţi permiţi decît rar un asemenea capriciu. Dar există şi alte bucurii mai puternice sau mai subtile De exemplu, condescendenţa: Costals binevoieşte să răspundă unor scrisori de la femei, şi uneori cu grijă: unei ţărăncuţe inspirate îi scrie, la sfîrşitul unei dizertaţii pedante: „Mă îndoiesc că mă poţi înţelege, dar e mai bine decît dacă m-aş fi coborît pînă la tine”, li place uneori să modeleze o femeie după propria-i imagine: „Vreau să fii pentru mine ca un fel de veşmînt… nu te-am ridicat pînă la mine ca să fii altceva decît mine…”6 Se amuză făurindu-i lui Solange cîteva amintiri frumoase. Dar mai ales cînd se culcă cu o femeie îşi simte, îmbătat de bucurie, generozitatea: este cel care aduce bucuria, căldura, pacea, forţa, plăcerea, şi aceste bogăţii pe care le risipeşte îl copleşesc. El nu le datorează nimic iubitelor sale; adesea, pentru a se asigura de acest lucru, le plăteşte; chiar atunci cînd împreunarea este la egalitate, femeia îi rămîne fără reciprocitate obligată; ea nu dă nimic, el este cel care ia. De aceea i se pare absolut normal ca, după ce o deflorează pe Solange, să o trimită la toaletă; chiar dacă o femeie este îndrăgită cu tandreţe, ar fi de mirare ca un bărbat să se jeneze pentru ea; el este masculul de drept divin, ea este prin dreptul divin menită bideului şi irigatorului. Orgoliul lui Costals imită aici atît de
    1 Visul.
    4 Ibid.
    * Ibid. 6 Ibid.

    236

    fidel bădărănia, încît nu se ştie prea bine ce-l deosebeşte de un co-mis-voiajor necioplit.
    Prima datorie a unei femei este să se supună exigenţelor generozităţii sale; cînd presupune că Solange nu-i apreciază mîngîierile, Costals turbează de furie. Dacă o iubeşte pe Radidja, este pentru că faţa ei se iluminează de bucurie imediat cum o pătrunde. Atunci bărbatul este încîntat simţindu-se în acelaşi timp animal de pradă şi prinţ magnific. Ne întrebăm totuşi cu perplexitate de unde poate veni beţia de a lua şi de a satisface dacă femeia posedată şi satisfăcută nu este decît un biet obiect, carne fadă în care palpită un surogat de conştiinţă. Cum de poate Costals să-şi piardă atît de mult timp cu aceste sărmane creaturi? Aceste contradicţii ne oferă măsura unui orgoliu care nu este decît vanitate.
    O delectare mai subtilă a bărbatului puternic şi generos, a stăpî-nului, este mila pentru rasa nefericită. Costals, din cînd în cînd, se emoţionează simţind în inima sa atîta gravitate fraternă, atîta simpatie pentru cei umili, atîta „milă pentru femei”. Ce poate fi mai înduioşător decît blîndeţea neprevăzută a fiinţelor dure? El trezeşte în el însuşi nobile imagini de Epinal cînd se apleacă asupra acestor animale rănite care sînt femeile. Chiar şi pe sportive îi place să le vadă învinse, rănite, hărţuite, lovite; cît despre celelalte, le vrea cît mai dezarmate posibil. Menstruaţia îl dezgustă, şi totuşi Costals ne mărturiseşte că „întotdeauna le preferase pe femei în acele zile în care le ştia atinse de indispoziţia lor lunară…”. I se întîmplă să cedeze acestei mile; merge pînă la a face promisiuni, chiar dacă nu şi le ţine; promite s-o ajute pe Andree, s-o ia de soţie pe Solange. Cînd mila îi părăseşte sufletul, promisiunile mor: oare nu are dreptul să se contrazică? El face regulile jocului pe care-l joacă avîndu-se drept singur partener pe sine însuşi.
    Nu este de ajuns ca femeia să fie inferioară, jalnică: Montherlant vrea ca ea să fie demnă de dispreţ. Uneori pretinde că lupta dintre dorinţă şi dispreţ este o dramă patetică: „Ah! să doreşti ceea ce dispreţuieşti, ce tragedie!… A trebui să atragi şi să respingi aproape cu acelaşi gest, să aprinzi şi să arunci repede, aşa cum faci cu un chibrit, iată tragedia raporturilor noastre cu femeile!”2 De fapt, nu e nici o tragedie, decît, poate, din punctul de vedere – neglijabil – al chibritului. Cît despre cel care-l aprinde, cu grijă să nu-şi ardă degetele, este mai mult decît evident că această gimnastică îl încîntă. Dacă a „dori ceea ce dispreţuieşte” n-ar fi capriciul său, n-ar refuza sistematic să dorească ceea ce preţuieşte: Alban n-ar refuza-o pe Dominique; ar
    1 Fetele
    2 Micuţa infantă de Castilia.

    237

    alege să „iubească în egalitate”; n-ar putea evita să dispreţuiască atît ceea ce doreşte: la urma urmei, nu înţelegem a priori de ce o micuţă dansatoare spaniolă tînără, drăguţă, impetuoasă, simplă, este atît de demnă de dispreţ; oare pentru că este săracă, de origine joasă, fără cultură? Acestea nu sînt, credem noi, într-adevăr nişte tare în ochii lui Montherlant. Ci o dispreţuieşte ca femeie, de la început; el chiar spune că nu misterul feminin trezeşte visele bărbaţilor, ci aceste vise creează misterul; dar şi el proiectează în obiect ceea ce pretinde subiectivitatea lui. Nu le dispreţuieşte pe femei pentru că ar fi demne de dispreţ, ci tocmai pentru că vrea să le dispreţuiască i se par abjecte. Se simte urcat pe culmi cu atît mai mai înalte cu cît între ele şi el distanţa este mai mare; aceasta explică faptul că alege pentru eroii săi nişte îndrăgostite atît de jalnice; marelui scriitor Costals îi opune o fată bătrînă din provincie, chinuită de pofte sexuale şi de plictis şi o mic-burgheză de extremă dreaptă, stupidă şi interesată; aceasta înseamnă că un individ superior este cîntărit cu nişte măsuri foarte umile: rezultatul acestei prudenţe stîngace este că el ni se pare foarte mic. Dar nu contează, Costals se crede măreţ. Cele mai umile slăbiciuni ale femeii ajung pentru a-i hrăni mîndria. Un text din Fetele ni se pare deosebit de semnificativ. Înainte de a se culca cu Costals, Solange îşi face toaleta de noapte. „Ea trebuie să meargă la baie, şi Costals îşi aminteşte de iapa pe care o avusese odată, atît de mîndră, atît de delicată încît niciodată nu urina, nici nu se balega atunci cînd era călare pe ea.” Aici este evidentă ura faţă de trup (gîndul ne poartă la Swift: Celia se caca), voinţa de a asimila femeia unui animal domestic, refuzul de a-i recunoaşte orice autonomie, chiar şi una de ordin urinar; dar mai ales, în timp ce Costals se indignează, uită că şi el are o vezică şi un colon; tot astfel, cînd îi este greaţă de o femeie scăldată în sudoare şi în miros, el îşi aboleşte toate secreţiile personale: este un spirit pur, servit de muşchi, şi un sex de oţel. „Dispreţul este mai nobil decît dorinţa” declară Monthertant în La Fîntînile Dorinţei, iar Alvaro afirmă: „Pîinea mea este dezgustul”1. Ce alibi formidabil este dispreţul cînd se complace în el însuşi! Prin faptul că individul contemplă şi judecă, se simte radical altul decît Celălalt care este condamnat, se spală gratis de tarele de care este acuzat. Cu cîtă îmbatare exaltă Montherlant, toată viaţa lui, dispreţul său faţă de oameni îi ajunge să le denunţe prostia ca să se creadă inteligent, laşitatea, pentru a se crede curajos. La începutul Ocupaţiei, se dedă unei adevărate orgii a dispreţului faţă de contemporanii săi învinşi: el nu este nici francez, nici învins; planează pe deasupra tuturor. Prin întorsătura unei fraze hotărăşte că el, Montherlant, care acuză, nu a
    1 Maestrul Ordinului de Santiago.

    238

    ficut nimic mai mult decît ceilalţi pentru a preveni înfrîngerea; nici măcar nu a consimţit să fie ofiţer; dar imediat începe din nou să acuze, cu o furie care îl duce foarte departe.1 Dacă afectează că e nefericit din pricina dezgusturilor sale, este pentru a le simţi cu mai multă sinceritate. De fapt, află în ele atîtea înlesniri, încît caută sistematic să o antreneze pe femeie în abjecţie. Se amuză să le ispitească cu bani sau cu bijuterii pe fetele sărace: dacă acestea acceptă cadourile sale răuvoitoare, jubilează de bucurie. Joacă un joc sadic cu Andree pentru plăcerea de a o vedea înjosindu-se, nu pentru plăcerea de a o face să sufere. O îndeamnă pe Solange la infanticid; ea încuviinţează această perspectivă, şi atunci simţurile lui Costals se aprind: într-o exaltare a dispreţului, o posedă pe această ucigaşă virtuală.
    Cheia acestei atitudini, ne-o oferă fabula omizilor; oricare ar fi intenţia ei ascunsă, aceasta este prin sine însăşi destul de semnificativă.2 Urinînd peste nişte omizi, Montherlant se amuză cruţîndu-le pe unele, exterminîndu-le pe altele; le acordă o milă batjocoritoare celor ce se încăpăţînează să trăiască şi le lasă cu generozitate să-şi încerce norocul; acest joc îl încîntă. Fără omizi, jetul urinar n-ar fi fost decît o excreţie; el devine instrumentul vieţii şi al morţii; în faţa larvei tîrîtoare, bărbatul care se uşurează cunoaşte singurătatea despotică a lui Dumnezeu, fără a fi ameninţat de reciprocitate. Astfel, în faţa animalelor feminine, din înaltul piedestalului său, cînd crud, cînd tandru, drept şi capricios rînd pe rînd, dăruieşte, ia înapoi, copleşeşte, se înduioşează, se irită; nu se supune decît capriciului său; este suveran, liber, unic. Dar trebuie ca aceste animale să nu fie decît animale; vor fi alese în acest scop, slăbiciunile lor vor fi flatate, vor fi tratate ca animale cu atîta înverşunare, încît vor sfîrşi prin a-şi accepta condiţia. Tot astfel, albii din Louisiana şi din Georgia sînt încîntaţi de măruntele pungăşii şi de minciunile negrilor: căci se simt confirmaţi în superioritatea pe care le-o conferă culoarea pielii lor; şi dacă vreunul dintre aceşti negri se încăpăţînează să fie cinstit, va fi maltratat şi mai tare. În acest fel se practica sistematic, în lagărele de concentrare, înjosirea oamenilor: rasa Stăpînilor găsea în această abjecţie dovada ca era o rasă supraomenească.
    Această întîlnire nu are nimic întîmplător. Se cunoaşte destul de bine faptul că Montherlant admiră ideologia nazistă. Este încîntat să vadă crucile încîrligate – Roata solară – triumfînd într-una dintre sărbătorile Soarelui. „Victoria Roţii solare nu este numai victoria Soarelui, victorie a păgînismului. Este victoria principiului solar, care face ca totul să se învîrtească… Văd triumfînd în această lumină prin-
    1 Solstiţiul de vară. pag. 301.
    2 Ibidem.

    239

    cipiul de care sînt îmbibat, pe care l-am cîntat, pe care, cu întreaga mea conştiinţă, îl simt guvernîndu-mi viaţa.”1 Se ştie şi cu cît simţ pertinent al măreţiei le-a propus ca exemplu francezilor, în timpul Ocupaţiei, pe germanii care „respiră marele stil al forţei”2. Aceeaşi înclinaţie panicată spre facilitate care îl făcea să fugă din faţa egalilor săi îl determină să se aşeze în genunchi în faţa învingătorilor: prin această îngenunchere, speră identificarea cu ei; iată-l învingător, aşa cum a dorit întotdeauna, în lupta fie cu un taur, fie cu omizile sau cu femeile, fie cu viaţa însăşi şi cu libertatea. E drept să afirmăm că, de dinainte de victorie chiar, îi ridica în slăvi pe „vrăjitorii totalitari”3. Ca şi ei, fusese întotdeauna nihilist, detestase întotdeauna oamenii. „Oamenii nu merită nici măcar să fie conduşi (şi nu este nevoie ca omenirea să-ţi fi făcut ceva ca s-o deteşti într-un asemenea hal)”4; ca şi ei, credea că anumite fiinţe, rase, naţiuni sau el însuşi, Montherlant, deţin un privilegiu absolut care le conferă asupra semenilor lor toate drepturile. Toată morala sa justifică şi cheamă războiul şi persecuţiile. Pentru a ne da seama de atitudinea sa faţă de femei, se cuvine să examinăm această etică îndeaproape. Căci, în sfîrşit, va trebui să ve dem în numele cărei idei sînt ele condamnate.
    Mitologia nazistă avea o structură istorică: nihilismul exprima disperarea germană; cultul eroului servea nişte scopuri pozitive pentru care au murit milioane de soldaţi. Atitudinea lui Montherlant nu are nici o contraparte pozitivă şi nu exprimă decît propria sa alegere existenţială. De fapt, acest erou a ales teama. În orice conştiinţă există o pretenţie la suveranitate: dar ea nu s-ar putea confirma decît riscînd; nici o superioritate nu este dată niciodată, pentru că, redus la subiectivitatea sa, omul nu este nume; ierarhiile se pot stabili numai între actele şi înfăptuirile oamenilor: Montherlant însuşi ştie aceasta. „Nu avem, de drept, decît lucrurile pe care sîntem gata să le riscăm.” Dar el nu a voit niciodată să se rişte în mijlocul semenilor săi. Şi pentru că nu vrea să o înfrunte, aboleşte omenirea. „Obstacolul care te face să turbezi al fiinţelor”, spune regele din Regina moartă. Ele sînt iritante pentru că dezmint „feeria” complezentă pe care vanitosul şi-o creează în jur. El trebuie deci să le nege. Este remarcabil că nici una dintre operele lui Montherlant nu ne descrie un conflict de la bărbat la bărbat; coexistenţa este cea mai mare dramă a lumii vii; el o eludează; eroul lui se ridică întotdeauna singur în faţa animalelor, a copiilor, a femeilor, a peisajelor; este prada propriilor sale dorinţe (ca regina din Pasiphae), sau a propriilor sale exigenţe (ca Maestrul

    1 Solstiţiul de vară. pag. 308. ; Ibidem. pag. 199. ■> Echinocsul de toamnă, pag. 57. 4 La fîiuhiile domne,.

    240

    Ordinului de Santiago), dar nu este niciodată nimeni alături de el. Nici Alban, în Visul, nu are prieteni: cînd Prinet este viu, îl dispreţuieşte, nu-l exaltă decît după ce moare. Opera, ca şi viaţa lui Montherlant, nu admite decît o singură conştiinţă.
    Dintr-o dată, orice sentiment dispare din acest univers; nu poate exista nici un efort intersubiectiv dacă nu există decît un subiect. Dragostea este derizorie: dar nu în numele prieteniei este de dispreţuit, căci „prietenia nu are viscere”1. Şi orice solidaritate umană este refuzată cu măreţie. Eroul nu a fost născut, el nu este limitat în spaţiu sau în timp: „Nu văd nici un motiv rezonabil să mă interesez de lucrurile exterioare care-mi sînt contemporane mai mult de acelea din oricare alt timp trecut”.2. Nimic din ceea ce i se întîmplă altcuiva nu contează pentru el: „La drept vorbind, evenimentele n-au contat niciodată prea mult pentru mine. Nu-mi plăceau din ele decît razele pe care le trimiteau în mine, traversîndu-mă… Să fie deci ceea ce vor să fie…”3 Acţiunea este imposibilă: „Să fi avut ardoare, energie, îndrăzneală, şi să nu le fi putut pune la dispoziţia a nimic, din lipsă de credinţă în orice este omenesc!4″ Aceasta echivalează cu a spune că orice transcendenţă este interzisă. Montherlant o recunoaşte. Dragostea şi prietenia sînt fleacuri, dispreţul împiedică acţiunea; nu crede în arta pentru artă, nu crede în Dumnezeu. Nu mai rămîne decît imanenţa plăcerii: „Singura mea ambiţie a fost să-mi folosesc mai bine decît alţii simţurile, scrie el în 1925″5. Şi din nou: „De fapt, ce vreau eu? Posesiunea fiinţelor care-mi plac în seninătate şi în poezie”6. Şi în 1941: „Eu, cel care acuză, ce-am făcut în aceşti douăzeci de ani? N-au fost decît un vis umplut de plăcerea mea. Am trăit în lung şi în lat, îmbătîndu-mă cu ceea ce îmi place: acest bouche a bouche cu viaţa!7″ Fie. Dar nu cumva tocmai pentru că se tăvăleşte în imanenţă este călcată în picioare femeia? Ce scopuri mai înalte, ce intenţii mai grandioase opune Montherlant dragostei posesive a mamei, a amantei? Şi el caută „posesiunea”; cît despre acel „bouche a bouche cu viaţa” multe femei ar putea să-i dea clasă. E adevărat că gustă de unul singur plăcerile insolite; cele pe care le poţi avea cu animalele, cu băieţii, cu fetiţele impubere; se indignează dacă o iubită pasionată nici nu se gîndeşte să-i aducă în pat pe fetiţa ei de doisprezece ani; iată o meschinărie deloc solară. Nu ştie el oare că senzualitatea femeilor nu
    1 Lafîmînile dorinţei.
    ^ Posesiunea de sine, pag. 13.
    3 Solstiţiul de vară, pag. 316.
    4 La flntînile dorinţei.
    5 Ibidem.
    6 Ibidem.
    7 Solstiţiul de vară, pag. 301.

    241

    este mai puţin chinuită decît aceea a bărbaţilor? Dacă ierarhia sexelor ar fi stabilită în funcţie de acest criteriu, probabil că femeile ar învinge. La drept vorbind, incoerenţele lui Montherlant sînt aici monstruoase, în numele „alternanţei”, declară că, de vreme ce nimic nu contează, totul contează la fel de mult; el acceptă totul, vrea să cuprindă totul şi îi place ca largheţea spiritului său să le înspăimînte pe mamele de familie; totuşi, el este acela care reclama, pe vremea Ocupaţiei, o „inchiziţie”1 care ar cenzura filmele şi ziarele; coapsele fetelor americane îl scîrbesc, sexul strălucitor al taurului îi produce exaltare; fiecare cu gustul lui; fiecare recreează în felul său „feeria”; în numele căror valori marele destrăbălat scuipă cu dezgust peste orgiile altora? Pentru că nu sînt ale sale? Deci toată morala consistă în a fi Montherlant?
    Ar răspunde, evident, că a juisa nu este totul: contează felul în care o faci. Trebuie ca plăcerea să fie inversul renunţării şi ca voluptuosul să se simtă croit dintr-o stofă de erou sau de sfînt. Dar multe femei sînt experte în a-şi concilia plăcerile cu înalta imagine pe care şi-o fac despre ele însele. De ce am crede că visurile narcisiste ale lui Montherlant au mai mult preţ decît altele?
    Căci, de fapt, despre vise este vorba. Pentru că le refuză orice conţinut obiectiv, cuvintele cu care jonglează Montherlant: grandoare, sfinţenie, eroism, nu sînt decît fleacuri. Lui Montherlant i-a fost teamă să-şi rişte superioritatea printre bărbaţi; pentru a se îmbăta cu acest vin exaltant, s-a retras în ceruri: cel Unic este, în mod cert, suveran. Se închide într-o cameră a mirajelor; oglinzile îi multiplică la infinit imaginea şi el crede că este de ajuns pentru a popula pămîntul; dar nu este decît un captiv, prizonier al lui însuşi. Se crede liber; dar şi-a alienat libertatea spre profitul eului său; modelează statuia lui Montherlant după norme împrumutate din imageria de Epinal Alban respingînd-o pe Dominique pentru că a văzut uitîndu-se în oglindă o figură de prostănac ilustrează această sclavie: nu eşti prostănac decît văzut de ochii altuia. Orgoliosul Alban îşi supune sufletul acestei conştiinţe colective pe care o dispreţuieşte. Libertatea lui Montherlant este o atitudine, nu o realitate. Acţiunea fiindu-i, în lipsa unui scop, imposibilă, se consolează cu gesturi: este un mim. Femeile îi sînt nişte parteneri comozi care-i dau replica, el este cel care acaparează rolul principal, se încinge cu lauri şi se drapează în purpură; dar totul se petrece pe scena sa privată; aruncat pe piaţa publică, în lumină adevărată, sub un cer adevărat, actorul nu mai vede bine, se

    1 „…Cerem un organism care să aibă putere discreţionară pentru a opri tot ceea ce crede că poate dăuna calităţii umane franceze. Un soi de Inchiziţie în numele calităţii umane franceze.” (Solstiţiul de vară, pag. 270.)

    242

    clatină, nu se mai ţine pe picioare, cade. Într-un acces de luciditate, Costals strigă: „în fond, ce glumă sînt şi «victoriile» astea asupra femeilor!”1 Intr-adevăr. Valorile, isprăvile pe care ni le propune Montherlant sînt o tristă glumă. Faptele înalte care-l ameţesc nu sînt nici ele decît nişte gesturi, niciodată acţiuni: îl tulbură sinuciderea lui Peregrinus, îndrăzneala lui Pasiphae, eleganţa japonezului care l-a adăpostit sub umbrelă pe adversarul său înainte de al spinteca în duel. Dar declară că „persoana adversarului şi ideile pe care este de aşteptat să le reprezinte nu au deci atîta importanţă”. Această declaraţie sună ciudat în 1941. Orice război este frumos, zice el, oricare ar fi sfirşitul; forţa este întotdeauna admirabilă, la orice ar folosi ea. „Lupta fără credinţă este formula la care ajungem în mod necesar dacă vrem să menţinem singura idee acceptabilă despre bărbat: aceea în care el este în acelaşi timp eroul şi înţeleptul.” Dar este curios că nobila indiferenţă a lui Montherlant faţă de toate cauzele a înclinat nu către Rezistenţă, ci spre Revoluţia naţională, că suverana sa libertate a ales supunerea, şi că secretul înţelepciunii eroice l-a căutat nu în opoziţie, ci la învingători. Nici acesta nu este un accident. La asemenea mistificări ajunge pseudosublimul din Regina moartă sau din Maestrul Ordinului de Santiago. În aceste drame cu atît mai semnificative cu cît au mai multe pretenţii, vedem doi bărbaţi imperioşi care sacrifică orgoliului lor deşert nişte femei vinovate doar de a fi nişte fiinţe omeneşti; ele doresc dragostea şi fericirea terestră: pentru a le pedepsi, uneia i se ia viaţa, celeilalte, sufletul. Încă o dată, ne întrebăm: pentru ce? Autorul răspunde cu dispreţ: pentru nimic. El n-a vrut ca regele să o ucidă pe Ines din motive prea întemeiate; acest omor n-ar fi fost atunci decît o banală crimă politică. „De ce o ucid? Există fără îndoială un motiv, dar eu nu-l disting prea bine”, spune el. Motivul este acela că trebuie ca principiul solar să triumfe asupra banalităţii vieţii; dar acest principiu nu luminează, după cum am văzut, nici un scop; cere distrugerea doar, nimic mai mult. Cît despre Alvaro, Montherlant ne spune într-o prefaţă că îl interesează, la anumiţi oameni ai vremii, „credinţa lor tranşantă, dispreţul lor pentru realitatea exterioară, gustul lor pentru ruină, furia lor de a distruge”. Acestei furii, maestrul Ordinului de Santiago îi sacrifică propria sa fiică. Va fi împodobit cu apelativul strălucitor de mistic. Nu este oare o dovadă de platitudine să preferi fericirea misticii? De fapt, sacrificiile şi renunţările nu au sens decît în perspectiva unui ţel, a unui scop uman; şi scopurile care depăşesc dragostea singulară, fericirea personală, nu pot apărea decît într-o lume care recunoaşte preţul
    1 Fetele.

    243

    iubirii şi al fericirii; „morala midinetelor” este mai autentică decît feeriile vidului, pentru că îşi are rădăcinile în viaţă şi în realitate; iar de aici pot ţîşni aspiraţiile cele mai vaste. Ne-o imaginăm uşor pe Ines de Castro la Buchenwald, iar pe rege, grăbindu-se la ambasada Germaniei pentru raţiuni de Stat. Multe midinete au meritat, în timpul Ocupaţiei, un respect pe care nu i-l acordăm lui Montherlant. Cuvintele găunoase cu care se îndoapă sînt periculoase prin însuşi vidul lor: mistica supraomenească autorizează toate devastările temporale. Fapt este că, în dramele despre care vorbim, ea se afirmă prin două crime, una fizică şi cealaltă morală; Alvaro nu are prea mult pînă să devină – sălbatic, solitar, necunoscut – un mare inchizitor; nici regele, neînţeles, renegat, pînă să se transforme în Himmler. Sînt ucise femeile, sînt ucişi evreii, bărbaţii efeminaţi şi creştinii care au trecut de partea evreilor, este ucis tot ceea ce stîrneşte interesul sau plăcerea de a ucide în numele acestor idei. Numai prin negaţii pot fi afirmate misticile negative. Adevărata depăşire este un marş pozitiv înspre viitor, viitorul oamenilor. Falsul erou, pentru a se convinge că a ajuns departe, că planează în înălţimi, priveşte întotdeauna în jos, la picioarele sale; dispreţuieşte, acuză, oprimă, persecută, torturează, masacrează. Prin răul pe care-l face aproapelui său se crede superior acestuia. Acestea sînt culmile pe care Montherlant ni le arată mîndru cu degetul cînd îşi întrerupe acel „bouche a bouche cu viaţa” despre care am pomenit.
    „Precum măgarul legat de acele norias* arabe, mă învîrt, mă învîrt, orb şi călcînd fără încetare pe propriile-mi urme. Numai că nu scot nici un strop de apă rece.” Puţine lucruri am mai putea adăuga acestei mărturisiri pe care o semna în 1927 Montherlant. Apa rece nu a ţîşnit niciodată. Poate că Montherlant ar fi trebuit să aprindă rugul lui Peregrinus: ar fi fost soluţia cea mai logică. A preferat însă să se refugieze în propriul său cult. În loc să se dăruiască acestei lumi pe care nu ştia s-o fertilizeze, sa mulţumit să se oglindească în ea; şi şi-a organizat întreaga viaţă în interesul acestui miraj pe care nu-l vedea decît el. „Prinţii se simt bine în toate împrejurările, chiar şi în înfrîngere”, scrie el; şi pentru că se complace în înfrîngere, se crede rege. A învăţat de la Nietzsche că „femeia este divertismentul eroului” şi crede că ajunge să se distreze cu femeile pentru a fi consacrat ca erou. Restul este pe măsură. Cum spune Costals: „în fond, ce glumă!”

    * Din spaniolul nona. cuvînt provenit din arabă – instalaţie hidraulică pentru scos apa din adîncurile pămîntului (n. tr.).

    244

  2. alina zice:

    am descoperit si eu de curand intr-o biblioteca o carte a acestui autor ” un asasin mi-e stapan” … titlul mi-a atras atentia si am decis sa citesc cartea… am ramas putin dezamagita pentru ca nu am gasit printre personajele cartii niciun asasin adevarat care ucide cu sange rege, asa cum ma asteptam, insa stilul acestui autor m-a facut sa catalogez cartea sa drept una dintre favoritele mele.. am decis sa citesc si tetralogia „fetele”… va recomand acest autor cu draga inima…

  3. NOmartha zice:

    As vrea si eu sa fac rost de eseurile lui Montherlant…stie cineva unde as putea sa le gasesc?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s