Fetițele lui Montherlant (2)


Demonul binelui

Dificultatea fundamentală a marilor romane moderne este că aspectul său original și stufos de secol XX rezidă în parodierea romanului clasic din veacul al XIX-lea. Pentru a persifla trebuie să înțelegi bine, iar pentru a ironiza creator e necesar să cunoști profund subiectele tradiției. Montherlant, în felul lui propriu, procedează nu mult diferit în acest sens decât Joyce sau Proust.

Tema celei de a treia părți din tetralogie este obsesia și grija față de ,,hipogrif”, altfel spus căsătoria. Costals nu-și dezminte proasta creștere estetică, grobianismul de salon nici în acest punct al narațiunii. Devotat operei sale, Costals, din subînțeleasă vanitate, este tentat de învingerea ultimului obstacol și marii temeri: Hipogriful. De-ar rămâne el însuși prins în ghearele vieții casnice: suprema victorie de sine a aroganței masculine!

Solange cea frigidă împreună cu maică-sa, Doamna Dandillot, mic-burgheze până în măduva oaselor, pornesc la atac. Schimburile de scrisori ticluiesc adevărul în gestică falsă, dar imprundența lui Costals, dacă poate fi numită astfel, este sinceritatea răscoaptă, bădărană, cinismul translucid. Pe când în cazul văduvei și fiicei sale funcția meschină a căsătoriei se întrepătrunde cu blestemul ontologic al femeii de ,,a se lipi” în întregime de bărbat, tocmai de ingratul demonic Costals. Paginile sunt spumoase la culmi.

Înspăimântat de intențiile previzibile ale celor două femei (zic femei, deși când te căsătorești, după Montherlant, o faci cu tot neamul celuilalt), șovăielnicul zbanghiu Costlas consultă un avocat, pe o anume somitate pariziană Dubouchet (un mincinos înfumurat), pentru a afla care sunt formalitățile legale de a divorța de nevastă fără nici un motiv. În relație cu femeile, bărbații din Fetele, de la răposatul Domn Dandillot până sus-numitul Dubouchet (plus prezența lui Tolstoi prin Jurnal) gândesc cu aceeași oroare resemnată ca artistul Costals.

În urma discuției cu domnul Dubouchet, în absența unei cauze întemeiate rațional, alături de cazuistica judiciară, divorțul nu se putea pronunța de nici una dintre părți în Franța perioadei interbelice – cel puțin, asta se deduce de la Montherlant. Hipogriful amenință!

Este peste măsură de dificil să imit aici ceea ce face tot farmecul lui Montherlant, miniaturile sale cu nuanțe tari, fără a-l reda. Și am să aleg un fragment care mă face să cred că mai puternică decât misoginia lui Costals este greața sa de oameni, mizantropia. Costlas caută un subterfugiu pentru ca, în situația căsătoriei, poarta de scăpare a divorțului să-i aducă la loc libertatea. Adică e iarăși în căutare de sfaturi avocățești:

,,Își aduce aminte de un avocat pe care îl ajutase într-un litigiu literar și care nu-i cunoștea familia. Telefonează. Avocatul e în vacanță. (,,Veșnic cu burta la soare!”, mormăie Costals, care-i în vacanță tot anul.) Dar primul-secretar de avocat îl poate primi. Întâlnire.

Uzanța pretinde ca biroul de notar sau avocat francez să fie un loc plin de praf și murdar, ca și cum în felul ăsta s-ar confirma seriozitatea casei, și ca cei care fecventează așa-zisă cocioabă-sanctuar nu se iau după aparențe. Biroul maestrului S… se conformă acestor uzanțe. Într-un jilț de nuiele, epavă, ai fi zis, a unei pensiuni de familie de categoria a treia, unde generații de funduri de învățătoare l-au desfundat, Costals își așteaptă rândul, strălucind de umilință.

Domnul prim-secretar al biroului notarial S…, cincizeci și opt de ani, cincizeci și patru pentru doamne, era dezgustător din cap până-n tălpi. Să spunem din creștet până în buric, deoarece stând la birou, nu se vedea decât până acolo. Părul era vopsit cu stridență, făcut cu drotul, iar mustața, cănită și ea, avea vârfurile răsucite-n sus, cum se purta pe vremuri. Îndărătul unui lornion încercuit cu oțel și pus strâmb, expresia ochilor lui trecea necurmat de la tirania măruntă la spaimă. Nasul îi era josnic, cu capătul rotund, umflat și răsfrânt. Gura era impudică: buze deformate, lucitoare, pupăcioasă, sugătoare și lingăcioasă: o gură pândită de cancer peste trei ani; o țigară stinsă atârna în ea. Carnea i se revărsa peste gulerul de celuloid, mâncat pe la colțuri. Și gropița, în bărbie, dragă! Un ac era înfipt chiar în nodul cravatei. Purta două veste (în august!). În expresia lui lipsită de amabilitate și vicleană, de om ce nu te poate privi în față, citeai că se face mic pe lângă superiori și că e feroce cu cei mici, că frecventează restaurantele cu meniu de șapte franci, unde îți vîri în buzunar cele două alune rămase, și asta pentru că nimic nu trebuie lăsat, unde pipăi pe ascuns fundul chelnerițelor, chiar dacă sunt în pericol să fie dată afară, daca nu marșează. Avea aerul unui sub-șef de birou într-un minister, dar într-un minister deloc șic.” (Demonul binelui, pp. 72-73).

Doar din întâmplare, dar și din pricina subiectului tetralogiei, Montherlant e misogin. Altfel, fragmentul de mai sus ne trimite la o răutate universală față de orice ține de cosmosul imperfect al lumii noastre, omenești. E adevărat că prin Costals neamul bărbătesc iese cu o treaptă mai sus decât cel femeiesc, dar doar în Infernul lui Dante mai contează ierarhiile!

Interesantă este o curioasă mise en abyme la finalul capitolului citat mai sus. În urma dialogului fără rezultat cu avocatul, Costals îi cere o bucată de hârtie.

,, – Îmi îngăduiți să notez pe loc informatiile pe care mi le-ați dat?

– Desigur. Poftim, aveți aici hârtie și toc.

Costals notă: ,,Dezgustător din creștet până-n tălpi. Cărarea sare-n ochi. Expresia ochilor trece de la tirania măruntă la spaimă. Gura pupăcioasă, lingătoare. Carnea i se revarsă peste gulerul de celuloid. Va pune personajul într-unul dintre romanele lui.” (Ibid., p. 76)

Deodată naratorul, Costals și autorul se topesc în indistincție. Montherlant îi ia locul lui Costals și viceversa. Însă, cum nu vom lăsa să creadă, sunt fraze și întorsături de cuvinte care ne dau de gândit că până și privilegiatul Costals nu este ferit de șarja ironiei atroce.

Urmează o ,,minunată scenă de comedie clasică”, în care vocația dramaturgică a lui Montherlant iese cu agerime la iveală: Costals se maimuțărește, fandând, ca un ginerică răsfățat în fața exasperatei Doamnia Dandillot, cea care îl invitase la o șuetă de după-amiază, care hotărăște tranșant chestiunea căsătoriei odraslei sale cu domnul scriitor în aceeași maniera pragmatică în care o codoașă decide cu clientul ocazional prețul tranzacției. Scena este zguduitor de burgheză, dar absurd-umoristică, și nu am nici un motiv să cred că nu este decupată din realitate. Montherlant dușmănește flaubertian convenția seacă, lanțul ruginit al ideilor luate de-a gata.

Apoi, în urma deambulărilor pe la muzee, prin oraș, aflăm că Solange devine temperamentală: din răceala inițială înflorește o căldură de îndrăgostită. Costals degustă totul, dar cu sentimentul apăsător de a mai fi bătut aceleași cărări cu femeile de dinaintea Solangei.

Cum stăruința hipogrifului îl încorsetează sufocându-l, însă fără să-i reteze complet gândul căsătoriei, Costals își ia o binemeritată vacanță de creație în Genova, lăsând familia Dandillot cu buza umflată (care, prin doamna Dandillot, se repliază cu agerime: femeia de cincizeci de ani pusese deja ochii pe un ,,inginer” tânăr care le facea vizite anuale cu un anumit scop: Solange). Nu înainte de a le trimite fiecăreia două epistole duios-înfumurate, scrisori de amânare, de prelungire a tensiunii în fața colților Hipogrifului.

Apoi aflăm cu scriitorul prinde aripi, face cuceriri și, evident, amor, își recapătă tonusul, doar pentru că în scurt timp să o invite pe Solange în Italia. Urmează două săptămâni de dulceață și chin: Costals gustă din cupa iubirii depline a Solangei, fiindu-i mila de dragostea și gingașia ei. Între ei sunt momente de răceală și insensibilitate, urmate de clipe tandre și aprinse.

Tot aici descoperim latura supranaturală din Costals: o afinitate și empatie nenaturale pentru copii și animale de companie. Costals acționează cu o eficiență magică în fața minților neformate și a celor lipsiți de minte. Câini și pisicile îl magnetizează brusc pe scriitor.

Iată un pasaj:

,,Din fericire, zeilor, animalelor, copiilor, primitivilor și lui Costals (Enumerarea asta reprezintă o cheie, deși nu pare.) li se potrivește vorba lui Hesiod: ,,Mintea lui Zeus trece cu ușurință de la un gând la altul”. (Ibid., p. 156).

Ce sa presupunem de aici? Unde sunt adulții în cvaiierarhia zoologică din fragment? Sau Costals e sub categoria oamenilor propriu-ziși sau, superior și triumfător, în afara ei? Echivocul primează, ca în orice privindu-l pe Costals.

Pana la urmă, scurta vacanța a Solangei se termină, secătuindu-l pe Costals de sămânță și aducând numai nori gri peste relația lor, blocată și fără finalitate (Costals se scârbește din ce în ce mai mult de nevastă la pânda din Solange). O forțează să-i facă două promisiuni ,,solemne”: să îi scrie o misivă de pe urma căreia el poate profita divorțând legal după voie (în cazul căsătoriei), să avorteze imediat în situația în care rămâne însărcinată (consimțământul ei îi trezește brusc libidoul amorțit între două momente de sex sportiv). În altă circumstanță, Costals va plănui crima perfectă, victima fiind Solange, după cum îi recunoaște într-o scenă de amenințare glumeață. Frica sa paranoică amuză și înspăimântă deopotrivă.

Finalul Demonului binelui subliniază ideea de farsă moralizatoare a romanului, dar cu o doză de seriozitate, de data aceasta parodic.

Costals se închide în încăperea sa mică ca într-un teasc, numai bună de concentrat idei în cuvinte puține, și creează într-un balamuc de hârtii împrăștiate, ca în odaia izolată cu pluta a celui care a scris À l’ombre des jeunes filles en fleur, la tot pasul. Actul scrierii este unul aproape sexual. Costals rămâne în mai nimic îmbrăcat, se acoperă de hârtii ca de niște cearșafuri și pătrunde în opera lui, ,,înfometat de-a binelea”. Subiectul e femeia, o răzbunare livrescă pe Solange. ,,Ah, ai voit să-mi bei sufletul!”, îi strigă neauzit de nimeni Costals.

Apoi, momentul sublim al romanului, Costals citește o carte (a unui scriitor catolic: oare George Bernanos?). Și se izbește de un fragment, intitulat sibilinic și întortocheat IBLIS. Costals se oglindește.

Iisus plânge în mijlocul unui oraș torid. Și Lucifer apare dionisiac, plângând și el. E întristat că deși le-a oferit oamenilor Răul, ei nu sunt fericiți, ponegrindu-l pe el, Diavolul. E trist că arată jalnic după câte nenorociri a inspirat. Slab și nu puternic, Lucifer crede în Dumnezeu, dar oamenii de rând nu-l iubesc nici pe el, nici pe Dumnezeu. Și atunci el, Iblis-Demonul, înfăptuiește binele, din când în când. Dar oamenii tot nu-l iubesc.

Iisus îl întreabă de ce nu vrea să urce ispășit în Ceruri. Doar săvârșind răul, Demonul nu simte nici o plăcere. De ce nu face doar binele? Iar Demonul îi răspunde: ,,Nici atunci când săvârșesc binele nu simt plăcere.” Atunci Iisus l-a părăsit.

Și Iblis cutreieră îndurerat lumea nerecunoscătoare, făcând când bine, când rău ,,osândiților cu capete rotunde.”

Demonul binelui, cum s-ar zice.

Sfârșitul părții a treia este o luare peste picior a cosmogoniei din Geneza biblică, o cosmogonie scriitoricească, de secol XX. Observați la tot pasul derizoriul și parodia:

,,Costals a închis cartea, și-a pus degetul pe pleoape, apoi a început din nou să scrie.

Și a scris douăsprezece zile, muncind câte zece ore pe zi, plin de grosolănia și naivitatea creatoare, plin de amuzamentul creator. Iar ceea ce scria era bine scris.

Apoi a scris patru zile, muncind câte paisprezece ore pe zi. Apoi s-a odihnit: a pornit la vânătoare de femei trei zile și a avut două aventuri.

Apoi a scris alte cincisprezece zile, muncind câte douăsprezece ore pe zi. Pe urmă s-a odihnit: a vânat două zile, dar n-a avut nici o aventură.

Apoi a mai scris șase zile, muncind câte nouă-zece ore pe zi. Iar în seara celei de-a șasea zile, suflă greu, ca un bou. Și privind la ceea ce făcuse, a glumit și a zis: ,,Da’ știu că am tras!”. Își răspândise propria substanța, cu toate că aceasta rămânea neatinsă în el: în munca, la fel ca în plăcere, totdeauna era plin de ceea ce se golea.

Apoi a mai scris încă unsprezece zile, muncind câte paisprezece ore pe zi. Iar în dimineața celei de-a douăsprezecea zile, care era a șaptezeci și două zi a creației lui, a simțit că ajunge și s-a întors la Paris.” (Ibid., p. 186)

Leproasele

Mai mult decât în celelalte volume, aici Costals ricanează cu o vivacitate și un entuziasm demn de o sărbătoare (ca pentru a compensa sătulia cititorului deja obișnuit cu schemele și tertipurile sale). Primele 40 de pagini sunt un mic tur de forță. Familia Dandillot trăiește în spiritul (și sucul) său propriu: doamna Dandillot redecorează casa, ca pentru a nu lăsa vreo amintire din hâtrul domn Dandillot, ucigându-l post mortem pentru cei aproape treizeci de ani petrecuți împreună în cavoul căsniciei, iar Solange slăbește, deretică, se tâmpește. În aer, plutește ceva amenințător, grețos. Doamnele vor să se căsătorească. Cu cine? Cu impertinentul de Costals, care, întors la Paris, retușează ultimele pagini din noul său roman, este hipercontactat de lume, invitat chiar de un grup de extremiști juni, de toți ,,Nebunii” Franței, toți fanfaronii intelectuali (de stanga, de dreapta? Nu are a face.) să-și dea cu părerea ,,până la ora 9″ despre Dumnezeu, viață, societate și toate celelalte, minte în scrisori, continuă să ducă viața sa ușuratică și disprețuitoare. Până când, înarmată cu hârtiuța însemnată cu pierderile în greutate ale Solangei din ultima lună, Doamna Dandillot dă atacul final. Costals îi explică, pe un ton condescendent, infernul căsătoriei unui/cu un artist. Mic-burgheza îmbătrânită scoate hârtia. Paloarea punctului culminant luat în derâdere! Privește, fata mea cea neiubită, uite cum se sacrifică! Costals acceptă rece îmbrățișarea rece a Hipogrifului travestit în precupeață.

Între timp, A.H., care în a treia parte se volatilizase ca un damf, apare din nou, cu zeci de scrisori, dezamăgită de viața sa artificială, de durerea și inumanitatea de a fi până la capăt ,,intelectual”, desprins de viața, dar dorind să trăiești. Aflam că nu știe să facă nimic practic (de pildă, nu știe să meargă nici pe bicicletă), că habar nu are să trezească un sentiment cald în ceilalți. Scrisorile ei sunt reflecții existențialiste (adevărate note de subsol la propriu, subterana fiind sublimă pentru ea), iar A.H., în decăderea ei conștientă, se salvează în oarecare măsură în ochii cititorului. Deznădejdea îi estompează voința sexuală travestită în sentimentalism ieftin, idiot. Și cum reacționează Costals la toate aceste presiuni răbufnite? Lasă scrisorile necitite, nu înainte de a le clasa cu perfidie.

Urmează pagini incendiare de-a dreptul (plimbarea alertă în căutarea unui cinematograf ca lumea, dar fără imbecilele ,,filme americane” e o farsă a derutei), în care, până la încheierea primei părți din Leproasele, Costals negociază cu ,,calul de jandarmerie” (Doamna Dandillot) și simte o răceală față de domnișoara bolnavă de ,,furuncule” (Solange). Evident că nu se vor căsători. Totul se suspendă. Costals detesta placiditatea Hipogrifului, teluricul comformismului sau. Si evadeza in exil. Departe de familia Dandillot.

Citez câteva învățături, ca pentru fiul său Brunet (sau orice alt bărbățel):

,,Împotriva donjuanismului ni se spune: ,,Ah, o singură femeie, dar care să fie aprofundată, din care să scoți acorduri din ce în ce mai minunate!” Tentant, într-adevăr, cu condiția să ni se indice rețeta ca să găsim o femeie în care să fie ceva de aprofundat și din care să scoți acordurile astea uimitoare. Căci, decât o singură femeie care întruchipează golul… mai bine o mie trei, goale. – Cea de față se cramponează de mine, deși nu mă iubește nici pe mine, nici munca mea, nici dragostea. Ce-o fi făcut, ca să mi se adapteze mie? Nu poți iubi pe cineva dacă nu-ți modifici propria viață, adăugând sau eliminând ceva din cauza acestei ființe. Mă mânjesc obligându-mă să mă hrănesc, chipurile, ca un gurmand, nu țin la felul ăsta de a mă hrăni și-l osândesc, mă duce în locuri din ce în ce mai luxoase unde nu mă simt bine și pe care le osândesc, iar ca s-o spun pe șleau, îmi fac sila. Latura asta de cocotă pe care o au din belșug aproape toate femeile, până și cele mai bune (ca atunci când Solange fredonează în taxi). Să mănânce și iar să mănânce. Să se lăfâie în fotolii ore întregi. Vrea să facă din mine un clapon franțuz, burghezul cu burtică sau cu aperitivul, coniacul fin, țigara de foi, mașina, ,,viața plăcută”. Fiindcă e rece, vrea să mă jugănească, din gelozie. Fiindcă e amorțită, vrea să mă amorțească și pe mine. Pe urmă mai sunt și magazinele, cumpăratul de fel de fel de lucruri inutile, cinematograful, teatrul, orice, numai idiot să fie, căci de data asta nu-i vorba decât să mă îndobitocească, așa cum mai înainte era vorba să mă jugănească. Și totul învăluit în prudență, pentru a nu fi văzută, deoarece e în doliu și-l calcă-n picioare vesel pe scumpul ei tătic; civilizația făcută de femei: fiecare stă cu fața spre ceilalți, pus în mișcare de ceilalți, inspirat de teama de ce vor crede ceilalți. Și întotdeauna să hăpăi. Iat-o luând serios în posesie, sugând. Femeile spun mereu despre ele că dăruiesc, în vreme ce nu fac decât să înghită. A se vedea și poziția lor în timpul actului (altminteri atât de ridicolă: o poziție de broască). Vede în mine o ființă anume făcută pentru ea (visul oricărei femei!), hărăzită s-o facă fericită, să-i aducă, dimpreună cu o ,,situație” și securitatea materială, un element de a-și pierde timpul și de a se distra; însărcinat de Providența s-o împiedic să se plictisească. Această femeie, fostă simplă sau prefăcându-se a fi simplă, cât mi-a mai înghițit până acum din forța, substanța, timp, bani. Înghițirea de către vai. Femeia-vale. Vale în îmbrățișarea ei, vale în organele ei, vale în esența ei, departe de lume, nevăzând decât ceea ce-i la îndemână, împresurată, mărginită de ziduri care uneori reprezintă iubirea ei, iar alteori nici măcar atât. Și clima anemiată a văilor.” (Leproasele, pp. 57-58).

Partea a doua e o rupere de zăgazuri, dar și o evadare din Parisul civilizației, tocmai în îndepărtatul Maroc, unde, în mijlocul prafului deșertului (care te pătrunde peste tot), îl așteaptă floarea apatiei musulmane, ușuratică și bolnavă de lepră, calină și smerita adolescență, dezvirginată la 12 ani de Costals, acum în vârsta de 16 și cu o reputație de femeie de pripas, femeia oricărui european mai temerar (în primul rând cu sine însuși: domnița, în ciuda virtuților ei, colcăie de boli venerice), ce mai tura-vura, arăboaica Rhadidja. Firește că, din vanitatea care îți spune că pericolul leprei nu te poate atinge, Costals o posedă din prima zi. Ea, tăcută ca o baltă verzuie, acceptă, nu fără satisfacție.

,,N-o iubea, dar Rhadidja era preferata inimii lui, așa cum snaga din el o preferă.

Și creierul lui. Rhadidja îi dăruia lui Costals ceea ce le cerea el femeilor: plăcere pentru amândoi, înveșmântată în indiferență și absență. De aceea în legătura dintre ei există ceva pur, aproape imposibil de obținut cu o europeancă. Nu actul sexual e impur și vulgar, ci tot ceea ce-l înconjoară. Există mai puțină prostie în prohabul unui bărbat decât în creierul și-n inima lui.” (Ibid., p. 97)

Cu toată frăgezimea senzațiilor de plăcere inițiale, materialistul, blasfemicul, barbarul, omul fara națiune Costals plătește sufletește. Într-o zi descoperă o pată vineție pe braț. Semn de lepră. Urmează un consult în Marakesch la doctorul Lobel, cel căruia o lasă în grijă în tratament pe mica ibovnică marocană. Ceva se petrece în Costals: căință, regrete, ispășire? Nici vorbă: vanitatea bolii, intrarea în noul rol, obligatoriu pozitiv, de victimă aleasă a morbului. Dar vanitatea e soră vitregă a egoismului, iar de spaimă șederea în Maroc se transformă într-o corvoadă. Iar cum ne-am obișnuit deja, Costals se închină propriei plăceri mai mult decât operei sale scriitoricești. Cu inima cât un purice, crezând în moartea lentă, în desfigurarea propriului trup, chiar dacă procesul se va amâna ani de-a lungul, Pierre se întoarce la Paris. Răcit, iritat, lepros. Se revede cu Solange, visează să reînoadă relația cu fiul său aflat la studii din Marea Britanie (printre rânduri, aflăm că ar mai exista un fiu din flori, dar neluat vreodată în seamă, condamnat la indiferența paternă). La întâlnire o întreabă pe domnișoara Dandillot, dornică să-l aibă ca amant de soț nu se poate, cum va suporta faptul că el suferă de lepră și dacă îl mai vrea de ginere. Solange, prostuță și îndrăgostită, răspunde cu fidelitate că da. Prea târziu: Costals luase deja decizia fatală. Povestea cu ea este încheiată definitiv (spre nefericirea Doamnei Dandillot, îngândurată pe vecie de ghinionul feței ei, deși pe lângă inginerul pretendent, aflăm că ar exista și-un crescător de porci, provincial, care îi ceruse vag mâna Solangei).

Apoi urmează consultațiile amănunțite. Bineînțeles: lepra e nebunia de moment a unui ipohondru patetic, narcisist. Costals e sănătos ca un taur. Suficient ca Pierre să-și reia viața de vânător de noapte și scriitor de zi. Parisul i se deschide la picioare în amurgul sângeriu cu ușurinta unei femei de stradă ridicându-și poalele.

,,Gorila latină, maimuța pariziană, incendiatoarea cu față vineție, sanchilotul cu gura ca un găoz și cu vocea de fată, toți oamenii aceștia cenușii înclinați să facă rău – să înșele, să fure, să f…, să șmecherească, să se fofileze -, toți deșucheații iudeo-latini (la exterior) care-l îngrozesc și-l atrag pe decentul nordic, pentru că stau mărturie a deșucherii lăuntrice, făgăduind că totul aici este cu putință -, tot gunoiul ăsta bătut de soare (gunoi trupesc și sufletesc) cu el își îngrașă Costals pământul, cu el îl făcea să încolțească atât de vârtos.” (Ibid., p. 185).

Reintrat pentru o clipă în circuitul vieții sale dintotdeauna, Costals este agresat de insistența Solangei, care nu poate recunoaște înfrângerea, statutul de ,,poveste încheiată”. Solange nu-l lasă în pace: îl sună cât se poate de des, îl vizitează la vernisaje, îi dă întâlnire la anumiți librari fără să-l înștiințeze, ce mai, Costals o refuză dur și îi închide telefonul în nas doar pentru a conchide: ,,Solange se metamorfoza în Andree Hacquebat. (…) A.H. era Femeia.” (pp. 198-199).

După ce am fost însoțiți pe larg în anii 1927 și 1928 de povestea scriitorului-devorator de dame Costals, sfârșitul tetralogiei vine valvârtej, în șipote.

În 1930 Solange Dandillot, spre încântarea Doamnei Dandillot, se căsătorește cu domnul inginer Gaston Pregorier, inginer. Costals nu participă. În 1931, aceeași Solange, profitând de o delegație de câteva săptămâni a soțului său în provincie, un tip de soiul Domnului Dandillot din câte ne dă de înțeles Solange, îl invită pe Costals la ea acasă. Intențiile sunt vădite, scrisoarea e redactată mieros. Costals taie nodul gordian spunându-i, pentru ultima oară în viața sa, cât de milă i-a fost de ea, cât de puțin a iubit-o, cât de femeie este, cu toate implicațiile naturale.

Cât o privește pe Domnișoara fata mare A.H., în toamna lui 1928, Costals îi răspunde în sfârșit la misive, făcând-o pentru ultima oara pilaf, dar recunoscându-i o oarece simpatie față de intelectul ei cultivat, nepotrivit cu celalte laturi din ea. Nu uita să o invite la Paris. Domnișoara îi răspunde cu luciditate, dur și direct, bărbătește, refuzându-i invitația, pentru ca apoi să pornească la Paris, să-i trimită o scrisoare de retractare, să se milogească și, într-un final, protejați de Destin, Demonul Binelui, pe seama unor confuzii și încurcături prozaice vizând locul întâlnirii, să nu o mai vadă niciodată în viața lui pe Femeia Andree.

Romanul se termină cu Costals întins în brațele unei alte amante și citindu-i testamentul său de o misoginie curată. Neîndoios ea nu știe ce să înțeleagă din eseu. Costals surâde înțelept, ca un profesor ce-și înțeapă cu asprime elevii doar fiindcă sunt elevi, fără răutatea și parti-pris-uri. Sprijinindu-se în Nietzsche, Adler, Amiel și Biblie, Costals înșiră defectele inerente și indelebile ale neamului femeiesc, defectele civilizației Occidentale târzii, traumele unei societăți emasculate: lipsa de realism, dolorismul (cultul suferinței nobile), dorința de-a plăcea, gregarismul și sentimentalismul.

Montherlant trage cortina peste cea mai reușită bufonerie tragică citită vreodată.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Fetițele lui Montherlant (2)

  1. Pingback: Fetițele lui Montherlant | Vicuslusorum's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s