Castorul sau animalul hăituit

Capitolul dedicat lui Henry de Montherlant în lucrarea de căpătâi a feministelor de pretutindeni, Al doilea sex, a rafinatei Simon de Beauvoir (pe care, cu grijă, cineva a postat-o sub primul meu eseu dedicat autorului francez) are rolul unui rechizitoriu, aducând cu examinarea unui procuror pe cât de priceput, pe atât de acru.

Orice cititor bineintenționat trebuie sa recunoască faptul că Beauvoir rezumă cu acuratețe tot ceea ce într-adevăr are de zis Montherlant despre femei în ciclul Fetelor, dar nu numai: mare parte din osatura textului Simonei de Beauvoir provine din eseul final al tetralogiei, alături de cel cuprins la mijlocul primului volum sau varii comentarii presărate alandala în dialogurile dintre Costals și Solange. Restul romanului este o ilustrare pe viu a acestor teze, surprinse bine de Beauvoir.

,,Eroul lui Montherlant are o morală care se crede arogantă şi care nu este decît comodă: nu-i pasă decît de raporturile cu sine însuşi.”

Fără îndoială! Numai despre sinele însuși la genul masculin (cel feminin neființând) avem de-a face în Fetele: dacă știm ceva este fiindcă îl avem pe Costals alături. Adesea la Montherlant autorul se topește în mintea câte unui personaj, apoi se depărtează de el, doar pentru a-l strivi sub o presă. Și totuși nu e o morală comodă, ci autosuficiență. Cu setul de preconcepții date, Costals se descurcă excelent în lumea fictivă a femeilor. E adevărat că toate personajele masculine din tetralogie, bine sau prost conturate, trag spre comoditatea de clan a gândirii lui Costals.

„Ne întrebăm totuşi cu perplexitate de unde poate veni beţia de a lua şi de a satisface dacă femeia posedată şi satisfăcută nu este decît un biet obiect, carne fadă în care palpită un surogat de conştiinţă.”

„… el este singura conştiinţă, o pură prezenţă transparentă şi suverană; dacă pentru conştiinţa lui însăşi plăcerea există, nu ţine seama de ea: ar însemna să o recunoască ca fiind superioară.”

Energia îndreptată spre femei vine din altoiul dintre vanitatea celui superior și puternic și o voință instinctuală de a domina o pradă ușoară, care, odată răpusă, ar trimite senzații puternice de autosatisfacție spre creier. Orgoliul masculin se hrănește din orice auto-plăcere, nu neapărat din mari izbânzi. Costals practică o masturbare trupească pe tot parcursul romanului prin nenumăratele sale aventuri erotice și una intelectuală în scrisorile trimise femeilor. Ce contează insubstanțialitatea obiectului când frăgezimea subiectului e la o atingere distanță? Montherlant a scris o apologie a egoismului absolut. Mila față de femei e stima față de sine. „Ce poate fi mai înduioşător decît blîndeţea neprevăzută a fiinţelor dure?” Nimic după Costals. Prin urmare nu pricep mirarea Castorului în situația în care nu e altceva decât o țintă ușor de vătămat, un om de paie în care tragi ca în fața unui mare dușman. Costals este dezarmant de explicit. Nu-l poți acuza de ceea ce pe față este, incapabil să idolatrizeze ca principiu transcendent până și plăcerea.

„(…) marelui scriitor Costals îi opune o fată bătrînă din provincie, chinuită de pofte sexuale şi de plictis şi o mic-burgheză de extremă dreaptă, stupidă şi interesată; aceasta înseamnă că un individ superior este cîntărit cu nişte măsuri foarte umile: rezultatul acestei prudenţe stîngace este că el ni se pare foarte mic.”

Înspre apărarea femeilor, ar trebui spus că latura de fată mare plictisită e cea mai puțin vizibilă în misivele lui A.H., iar mențiunile privind înclinațiile politice ale Solangei nu apar decât o dată în romane, ca și originea sa socială (mai pregnantă pe chipul Doamnei Dandillot), cu o importanță foarte scăzută în construirea lor ca personaje. Vina principală este feminitatea imuabilă și apriorică a celor două, pe care Costals o detestă, și nu statutul de prăzi ușoare la care face referire Beauvoir, pentru a-l dărâma pe falsul macho Costals (în care nici nu ar trebui să credem: el este un narator necredibil fiindcă multe din imaginile trascrise în romane sunt prelucrări ale propriei sale observații). Costals rămâne un sadic care umilește femeia, testându-și certitudinile misogine cu fiecare ocazie pe care o are. Inegalitatea dintre bărbați și femei este un dat ontologic, cel puțin așa crede Costals.

E greu să nu recunoști că în cazul lui Costals toate defectele femeiești pe care nu le are, fără nici un merit personal, sunt considerate virtuți eroice. „A învăţat de la Nietzsche că „femeia este divertismentul eroului” şi crede că ajunge să se distreze cu femeile pentru a fi consacrat ca erou.” Personajul este, trebuie să o zicem răspicat, un odios spiritual. Jocul său ține de un divertisment morbid. Nu putem rezona pozitiv cu acest personaj care domina narațiunea Fetelor de la un capăt la celălalt, chiar dacă pe alocuri ne amuză. Costals e detestabil, poate singurul cu adevărat detestabil din tot romanul.

La începutul Îndurării pentru femei, Montherlant decupează cu migală un fragment de interviu în care, presupunându-i o oarece onestitate, îi critica pe acei cititori care îl confundă cu personajele sale masculine îndeobște. Condiționați de prezența autonomiei esteticului, Montherlant nu poate fi identificat cu Costals, deși urme ale acestei personalități exagerate găsim în cam toate plăsmuirile literare ale lui Montherlant.

Și totuși, Simon de Beauvoir, subtilă după cum bate vântul, vorbește mereu de Montherlant ca despre Costals scriitorul. Toate defectele, unele poate patologice ale lui Costals, sunt atribuite, cu referințe din întreaga operă, lui Montherlant. Se cunoaște faptul că Pierre Costals este un nihilist dezabuzat de viața politică, de vita activa a grupurilor sociale, un solitar anti-solidar. În pasajul în care povestește cum a luptat cu arma în mană de partea francezilor împotriva răscoalelor benigne ale băștinașilor marocani, Costals mărturisește că a făcut-o doar pentru că știa limba franceză, altfel, de francezi „i se rupe”.

Dar Simon de Beauvoir taie și sfâșie din Montherlant.

„Am spus deja că Montherlant a ales o liberate fără obiect, adică preferă o iluzie de autonomie autenticei libertăţi care se angajează în lume.”

Pentru a fi și noi malițioși, dar fără a o ascunde, ne întrebăm ce fel de „angajare” în lume are în minte Castorul. Angajarea de tip Sartre, adică pro-sovietică și a la Partidul Comunist Francez? Costals cel puțin, și nu Montherlant, disprețuiește tot ce ține de politic, mai ales felul în care se făcea aceasta, de partea stângii sau a dreptei radicale, în perioada interbelică. Personajul Costals urăște gregarul și adora plăcerea în pocaluri de absint. Ce argument împotriva implicării politice mai doriți?

Dar Beauvoir o ține pe a ei: „Toată morala sa justifică şi cheamă războiul şi persecuţiile.” „Valorile, isprăvile pe care ni le propune Montherlant sînt o tristă glumă. Faptele înalte care-l ameţesc nu sînt nici ele decît nişte gesturi, niciodată acţiuni.” Cu abilități retorice de invidiat, Beauvoir jonglează cu rasismul albilor față de negrii din Louisiana și rasismul misogin a lui Montherlant, cu Holocaustul nazist și genocidul de cuvinte al femeilor la Montherlant, cu așa-zisa partizanare în presă a lui Montherlant pe timpul Ocupației în perioada dintre 1940-1945 în Franța, de parcă nu am ști ca după căderea guvernului Vichy tocmai în Franța intelighenția a plătit scump (chiar și cu viața) pentru colaborările sale cu dușmanul german (Eliade a stat ani întregi în exilul francez după 1945 fără un loc stabil de muncă, fiindcă trecutul său legionar nu-i permitea o poziție de asistent sau cercetător în mediul universitar; ce să mai zic de Celine sau Drieu La Rochelle?). Dar, ce să-i faci? Orice apropiere verbală ține de o comparație indusă și de o acuză dură, implacabilă și implicită.

Poate fără furia mocnită și precipitată, Beauvoir ar fi lovit mai puternic decât a făcut-o.

În loc de concluzii

Lăsând bătăliile ideologice la o parte, judecând doar critic, ultima scrisoare demnă de apreciere trimisă de A.H., ridicolă cum poate părea, conține unde ale autoironiei narative. Costals este o singura dată văzut din afară: prin ochii lui Andree H.

„Ma simt dinainte obosită. Mi-am tocit în povestea asta prea mult din curajul și încrederea ce le aveam în mine. Să te văd ar însemna dezumflarea balonului prodigios pe care l-am umflat în absența dumitale. Chiar și-așa, scrisoarea dumitale a trezit în mine un soi de fiară dureroasă care picotea și care trebuia lăsată să doarmă. Să dau iarăși peste atmosfera aceea irespirabilă de uscăciune în care m-ai făcut să trăiesc vreme de șase ani, ca într-o pădure cuprinsă de îngheț, când pământul e tare și crăpat? Și toată acea atmosferă de odinioară, de tachinare și grosolănie îngemănate, de insolență mângâietoare și de compătimire iritabilă – din care scrisoarea ta îmi dă o mustrare? Și faimoasa dumitale luciditate, care nu caută altceva decât să jignească ceea ce o persoană onestă socoate drept sfânt, căci ce preț are viziunea unui om care refuză valorile normale?” (Leproasele, p. 213).

Întreaga desfășurare de forțe, spectacolul mișcărilor și tensiunea narației, ține, până în acest punct, de tăria imaginației lui Pierre Costals. Practic, vinovată de Fetele este conștiința unui bărbat, cea a lui Pierre Costals, cel care ne înșală în a crede ceea ce vede doar el, ceea ce vedem și noi. Abia aici A.H. vorbește din afară despre Costals, dar una-peste alta, „balonul prodigios” rămâne de partea lui Pierre. Din păcate.

Ca în orice roman modern ambianța evenimentelor contează, diegesis-ul fiind steril în sine. Iar ambianța este Costals.

Și, totuși, tetralogia este un joc de măști. Poate că specia Costals este rodul unor „rele grave ale Occidentului modern”, după cum, din nefericire, fetele lui Montherlant sunt victimele unei educații sociale burgheze, așa cum se practica acum un veac.

Că nimic nu e cu adevărat serios, ține, în definitiv, de trecerea timpului. Acum, la 80 de ani de când Montherlant radiografia societățile occidentale în prag de colaps mondial, fetele nu mai cred nici în supunere față de bărbat, nici nu adoră instituția căsătoriei, au renunțat chiar să mai fie sentimentale, pot trăi fără compania zilnică a unui mascul (sau în fiece zi a altuia) și, mai ales, nu se oferă toate virgine unui tip precum Costals. Și poate mai bine, dacă ceea ce a luat locul se poate numi „bine”. Costals ar fi astăzi un ratat sau un bădăran grosolan pentru a avea succes. Cel mai curând, n-ar mai exista. Iar Montherlant ar scrie altfel de cărți sau niciuna.

Până la urmă, să nu uităm că tinerii parizieni de la 1968 i-au dat o asemenea mamă de bătaie încât l-au lăsat orb pe jumătate. Iar cu celălalt ochi rămăsese în interbelic, bietul Academician.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Castorul sau animalul hăituit

  1. Anca zice:

    Ti-am citit ultimele posturi, cele despre opera lui Montherlant, si nu stiu daca un singur termen ar putea sa descrie uimirea si fascinarea mea. Analiza ta (daca este vorba despre asa ceva) este cea mai complexa pe care am intalnit-o vreodata, si gandindu-ma la cele cateva recenzii si abordari ale unor carti pe care le-am facut, mi-am dat seama de mediocritatea mea.

    P.S. Nu-mi pot tine in frau curiozitatea de a te intreba cu ce te ocupi.

  2. vicuslusorum zice:

    Anca,

    Henry de Montherlant este unul dintre cei mai mari scriitori francezi ai secolului XX. Poate nu de prima marime, precum Proust de pilda, dar sigur in valoare imediat dupa el. Motivul pentru care la scoala nu ai auzit de el este fiindca nici de ceilalti nu se mai vorbeste cine-stie-ce. Habar nu am daca se mai face Literatura universala in liceu. Eu stiu ca nu am facut, iar liceul l-am terminat acum 5 ani, deci relativ recent. Iar la facultatea de litere mai aud ceva de el cei de la franceza, dar, crede-ma, generatiile sunt atat de superficiale incat nici nu-l baga in seama. Cum nu-i baga in seama pe multi altii, mai vechi sau mai noi. Problema nu e numai lenea si mediocritatea, ci si faptul ca profesorii refuza contactul nemijlocit cu studentii. Si atunci, dupa ce ca sunt victimele societatii de consum, pe sfert OTV-izati chiar si cei mai buni dintre ei, nu stiu ce sa citeasca. E o criza a ierarhiilor la care ma refer: tineri bine intentionati care citesc in acelasi timp o idiotenie cu pretentii simandicoase ca Dan Brown si, stiu eu?, Thomas Pynchon. In capul lor e o brambureala si fiind prost educati de acasa, de la TV, nici nu vor putea discerne intre calitate si jeg, chiar daca au cele mai bune intentii. Le va placea ce le seamana si vor respinge ce e diferit de ei. Culmea obtuzitatii la unii care pretind a fi destupati la minte!
    Tu ma uimesti. Observatiile tale sunt corecte (de fapt, scuza-ma, chiar banale), dar de necrezut la o tanara de varsta ta. In fine, poate ca am o parere uneori de-a dreptul proasta despre tinerii de acum.
    Orice om cultivat, in sensul clasic al cuvantului, citeste si ceva din Montherlant. Pe langa multi altii. Nu vreau sa ii numesc aici pentru ca nu sunt snob.
    Cat despre recenzia mea, tin sa precizez ca nu e profunda, ci dimpotriva: un pic scolareasca. Ca nu o citeste aproape nimeni, lucru pe care il vad la multe posturi ale mele, e normal. Ar fi culmea sa ma citeasca multi. Ar insemna ca tara asta nu e plina de prostanaci si ignoranti, ceea ce, dupa cum vezi, nu e cazul.
    Nu stiu ce sa-ti spun. Daca vrei sa crezi sa scrii „recenzii” bune, iti recomand sa-ti arzi manualele scolare si sa uiti toate aiurelile stupide pe care le debiteaza profesorul de romana din liceu. Nu valoreaza nimic. Te ajuta sa iei nota mare la proba aferenta de la bacalaureat, dar de fapt habar nu ai ce e aia literatura. Eu am simtit lucrul asta pe tot parcursul liceului. Una citeam si intelegeam in particular, alte tampenii debitam la scoala. O faceam pentru nota, tampenii din astea, nimic serios.
    Daca vrei in schimb sa aflii cum se scrie critica literara la un mare nivel, asa cum foarte putini profesori universitari din Romania au facut-o (acum nu o mai face nimeni, crede-ma), daca tii sa aflii ce inseamna o intelegere profunda a literaturii, ceva care pe langa ce scriu eu este sublim si la ani lumina distanta, iti recomand o lectura obligatorie pentru studentii de la Litere (evident ca nu o fac): Mimesis de Erich Auerbach. E o excelenta introducere in ce inseamna Critica Literara. E o capodopera a Criticii Literare din secolul trecut. Daca rezisti sa o citesti, ai primit botezul Marii Interpretari.
    Pe Montherlant il iubesc. De aceea am scris despre el. Atat cat m-a dus mintea. Mai mult inima, cred.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s