Domnului Andrei Murgu

(sursa: https://vicuslusorum.wordpress.com/2009/12/01/care-intelectuali-publici/, ultimul comentariu)

Draga Andrei,

Iti multumesc pentru aprecierile pozitive si, mai cu seama, pentru punctul de vedere, nu numai perfect articulat, dar si cuceritor prin fond.

M-as fi asteptat sa imi demolezi articulatiile logice ale textului meu incepand de acolo de unde trebuie: temelia, destul de fragila daca ma gandesc un pic. Eu am pornit de la axioma, din pacate dezisa de fapte, ca un intelectual public odata ce se incartiruise in forfota politica, prin adeziunea la un partid sau altul, credibilitatea sa intelectuala ar scadea imediat. Cum sa crezi in inclinatiile politice ale unui om care are tot interesul, prin locul si functia sa, sa le aiba? Ai putea fi mare functionar public al statului roman si sa dai lectii prin Evz criticand opozitia? Da, daca opiniile iti sunt sincere. Dar aici sinceritatea este un pariu al cititorului cu autorul, fara o rezolvare imediata. Insa istoria contesta spusele mele: poti sa pui la indoiala prestigiul moral si intelectual al unor Vaclav Havel sau Adam Michnik, amandoi ancorati politic, fie si pentru o clipa? Aici suferea de fapt incercarea mea de a sublinia incompatibilitatea dintre intelectualitate si labirintul sarcinilor publice.

Acum permite-mi sa iti raspund pe larg.

Initial am fost de acord cu tine, fiindca situatia istorica nu-mi permite altfel: da, Romania moderna, Romania ca stat a fost faurita de intelectuali. Ar trebui sa le fim indatorati pentru bruma de civilitate pe care am avut-o in secolul al XIX-lea. Insa toti ei sunt vinovati de neajunsurile noastre, rand pe rand, tot ei ne hranesc si ne bat cu aceiasi palma. Ma gandesc la cartea lui Pompiliu Eliade, Influenta franceza asupra spiritului public in Romania, de pe urma careia nu stii ce sa mai crezi: “Bratienii, Maiorescu, Kogalniceanu, Ghica, Carp, Spiru Haret” de care vorbesti tu, impreuna cu altii, se cam trageau din neamurile de boieri care pe la 1800 se imbracau cu islic si salvari dupa ultima moda turceasca. Ei sunt stranepotii lor care, in loc sa faca studiile in Levant, merg la Paris. De ce oare? Sincer, dupa razboiul dintre Imperiul Rus si cel Otoman din Crimeea (1853-1856, cel la care a participat si contele Tolstoi), Poarta era un muribund in toata regula. Unde sa studieze atunci fetisorii levantinilor provinciali, mereu legati de ombilic? Acolo unde pe atunci conta, in centrul cultural si politic al Europei, Franta cea puternica, piscul culturii europene in acel moment istoric. Oricat de contrafactual ar suna, daca Grecia ar fi fost imperiu in secolul al XIX-lea, acum am fi vorbit ceva ce aduce a greceste. Limba noastra s-ar fi mutilat dupa orice idiom influent de pe atunci.  Deci intelectualii nostri reformatori sunt cam de vita aristocratica mai toti. Promovarea lor in functii de conducere era naturala, ereditara. Printr-un noroc al sortii au studiat la Paris. Poate ca de studiau la Londra am fi avut astazi o tara matura politic, cine stie? Dar nu ma hazardez dincolo de Canalul Manecii. Tot ce faceau ei era calchiat frantuzesc: de la bordel pana la prefectura in mintea generatiei lui Alecsandri si Kogalniceanu rasunau Guizot, Cousin, de Musset, Hugo, Lamartine, Chateaubriand, Nerval si altii. Mai stiau ceva nemteste, dar ce e Germania inainte de 1900? O tara agricola cu un sine descoperit de curand, in 1871, cand déjà Franta dadea semne de gigant stanjenit in propria-i grandoare. Cat priveste intelectualitatea lor, aceasta era de mana a doua, treaba de imprumut, fandoseala din varful buzelor dupa gloriile franceze ale epocii. Probabil ca in saloanele bucurestene de bon ton de pe la sfarsitul secolului al XIX-lea se mirosea de la distanta ultimul vant tras, ultimul cancan azvarlit printr-o gazeta literara de un P. Bourget sau A. France, totul cu niste ifose de nobili de tara paduchiosi. Efectele acestei dependente de francezi, cu bunele si cu relele lor, au continuat si-n interbelic. Uita-te cate articole dedica germanofilul Paul Zarifopol, discipol si apropiat al lui Caragiale, culturii franceze la cumpana veacurilor! Majoritatea lor sunt scrise cu gandul la metropola pariziana.

Acum, cat de utili au fost intelectualii ei in forjarea statului roman dupa 1866? Fara apropierea lor vestica, fara sprijinul marilor puteri, nu am fi existat astazi. La datoram totul, sunt vinovati de tot. Ei au asezat drumul de fier al modernitatii. Daca au facut-o prost, tragem ponoasele si acum.

Ca totusi fundamentul pus de ei nu a fost cel mai trainic de pe lume o dovedeste deriva totalitara de dreapta a Romaniei interbelice, deriva naturala, cu iz autohton, si nu adusa pe tancuri de sovietici si apoi importata aici, in Campia Baraganului, cum a fost cea comunista. La noi democratia s-a spulberat in interbelic de slaba ce era: cine o facea asa? Toate pramatiile corupte de atunci, ciumafaiele epocii, dar si intelectuali ca Dobrogeanu-Gherea, care numai liberal si democratic la cap nu era in articolele despre romanitate si alte aberatii, gaz pus pe focul fanaticilor.

Apoi, daca arunci o privire pe Enciclopedia Romaniei din 1938, sau daca te uiti pe succinta introducere in istoria romanilor facuta in primele o suta de pagini de catre Armin Heinen (cel mai lucid istoric, poate si datorita distantei care purifica, al Legiunii Arhaghelului Mihail), observi ca dupa 80 de ani de conducere “intelectuala”, patru cincimi din populatia Romaniei Mari traia ca Moromete, adica ca dracu’. Singura modernizare pe bune au facut-o comunistii in anii ’50 si ’60, dar vezi si tu ce odioasa a fost, ce consecinte criminale are, ce model retrograd a fost la urma urmei, cum i-a barbarizat pe taranii romani, transformandu-i in proprietari de apartament si televizor prin noile cartiere muncitoresti Drumul Taberei, Balta Alba sau Titan etc. si pe nepotii lor in “baietii dupa blocurile gri, unde stam noi, majoritatea.”

Apreciez ca lucrezi cu daruire si profesionalism in administratia noastra publica si ca, helas!, intransigenta mea este a unui om care nu a coborat in cetate si nu stiu rosturile compromisului, dar afla ca ma ocup si eu tot de oameni si mare parte din timp ma lovesc de alt soi de cretini. Doar ca eu zambesc concesiv in fata matrapazlacurilor pe care le fac, deh, banii!, in timp ce in sinea mea stiu ca binele lor momentan aduce mult rau, pe termen lung, altora. Si atunci imi vars furia aici, la adapostul literei, sau ma refugiez, cu timpul meu liber redus sau berechet, in carti clasice, ca sa uit ca ei exista si ca eu sunt neputincios in fata lor. Asta e tot.

Cat despre modernitatea Romaniei, gadeste-te ca din cei 150 de ani ai Romaniei, aproape jumatate i-am trait in negura si incertitudine, in autoritarism, despotism, dictatura militara, comunism etc., iar restul s-au consumat in tentative, in incercari, in tatonari, in tranzitii. Cat priveste asemanarea condiitilor istorice de acum cu cele de la origini, si noi avem o pofta contradictorie – maioresciana – sa luam in fiecare generatie totul de la capat desi continuitatea va fi mai degraba decat rodul stradaniilor noastre, te lasi ghidat de logica celor mai eminente mintii din ultimele decenii: aceea ca si ei sunt cei de la pasopt (din ’89), ca GDS este Junimea si Revista 22 Convorbiri literare, Plesu in locul lui Caragiale, Liiceanu un fel de Maiorescu, Patapievici, un amestec de Conta, Xenopol si Haret, Cartarescu, melanj de Eminescu si Creanga, si, ma rog, Basescu poate tine loc si de Carol I. Nu vezi ce ridicol pare sa reproducem niste modele cu denaturatele lor avataruri, chiar si ipotetic? La noi istoriile intelectuale sunt putine si obtuze (ma gandesc la culegatorul de arhiva Zigu Ornea), chiar daca Marta Petreu mai salveaza onoarea hartanita pe ici-pe colo. Iar despre intelectualii nostri de acum, imi pastrez in continuare rezervele, tocmai pentru ca moral nu au fost niciodata la inaltimea lui Havel cehul si a altora ca el.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Domnului Andrei Murgu

  1. Andrei Murgu zice:

    Draga Joseph,

    Ma gandeam, nestiind numele tau real, sa-ti spun Knecht, dat fiind titlul blogului, insa cuvantul german, ca substantiv comun, are o semnificatie echivoca.

    Descrierea pe care o faci pasoptistilor si epocii lor este foarte precisa (cu un bemol in privinta aprecierilor la adresa Germaniei pre-1900, unde confunzi, mi se pare, planul politic cu cel cultural – Germania produce modele si mode culturale de anvergura intre 1800 si 1900, cu o pronuntata influenta asupra romantismului romanesc). Incercand sa descriu unui profesor englez ceea ce atat de bine ai surprins in paragraful de mai sus, acesta mi-a raspuns mirat: „But you colonised yourselves !”. Obisnuit cu discursul post-colonial, inca la moda in facultatile vestice, omul a produs o formula inedita: ne-am autocolonizat. Civilizatia romana moderna, de la codul civil la literatura interbelica poate fi inteleasa si ca o pastisa marginala a civilizatiei franceze, preferata altora poate din oportunism, cum spui. Ceea ce insa nu pot nega culturii romane moderne este un anumit farmec, poate provincial, dar indeniabil. Parisul incercat precar si impropriu pe malurile Dambovitei are destula originalitate pentu a-si capata personalitatea distincta. Naucitorul amestec intre ultra-modernism, mahala si arhaism este o constanta singulara a peisajului romanesc. Am in fata chiar acum o carte (S. Ghenciulescu, Bucuresti – orasul transparent, Ed Ion Mincu) care evidentiaza excelent, pornind de la modelul parizian, calitatile si virtualitatile acestui sat care se straduieste de doua veacuri sa devina oras. Pastrand proportiile si cu riscul unei generalizari de prost gust, este situatia celor 150 de ani de incercata modernitate: un popor de tarani care se straduieste sa devina o natiune de cetateni. Nu sunt insa gata sa contemplu aceasta evolutie in nota sumbra pe care se incheie articolul tau.

    P.S. Nu lucrez in administratia publica. Sunt, nomina odiosa, avocat comercial…

  2. Andrei Murgu zice:

    PPS De asemenea am o oarecare retinere cand ma uit la statisticile pe care le preiei din varii surse referitoare la procentul de populatie urbanizata in interbelic. Era in mod cert mai mare de 1/5. Si mi se pare exagerat sa afirmi ca modernizare pe bune au facut doar comunistii, cu toata ingineria lor sociala.

  3. vicuslusorum zice:

    Andrei,

    Din cultura germana au imprumutat acel romantism care facea deja scoala si prin Franta. Cultul romanesc al lui Schopenhauer de pilda a fost premers de cultul francez al aceluiasi autor. Politic si social nu am invatat nimic de la nemti in perioada 1866-1900, cu tot simtul acela de ordine si disciplina pe care poporul il invoca si astazi cand vine vorba de nemti. Si este intr-un fel explicabil, discutand realist: Germania era un stat proaspat, fondat la 1871, care trecea printr-o perioada de industrializare de sus in jos, anormala, cu o populatie mic-burgheza majoritara si cu o burghezie fragila, dominata de Junkerii prusaci, aristocrati militari. Abia dupa 1900, cand deja e o prima forta industriala a lumii, putem zice ca Germania naste antipatii, invidii si aprecieri (trimit aici la Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Empires).

    Acum, recunosc ca sunt foarte sensibil la farmecul local, la acea minunata atmosfera creata din pozitia noastra marginala, de europeni la limita. Nicaieri nu simti mai bine influenta centrului decat la granita, iar atmosfera e coplesitor de pitoresca. Ce ma doare este ca niciodata nu am reusit sa facem din statutul nostru atat de special o capodopera literara care sa mearga la export. Tot ce e autohton, in situatia neminoratului, nu merge la traducere. Cum sa inteleaga strainii minunatul Bucuresti al lui Mateiu Caragiale sau farmecul aceluiasi oras la Cartarescu intr-un mod care sa nu necesite altceva decat evocarea? Eu iubesc farmecul Romaniei adevarate, dar nu-l regasesc nicaieri in stare pura. Trebuie sa-i ghicesc romanitatea vitala in spatele unor texte literare pe care doar consonanta biografica ma indeamna sa le inteleg (imi place poezia lui Ion Pillat fiindca mi-am petrecut copilaria pe dealurile Campulungului). Altfel, pentru alieni, raman opace si vagi sau, mai rau, de duzina. Ma doare sa vad ca nu stim sa numim Romania din noi, ci doar sa trambitam idiotenii suflate de la altii.

    Profesorului englez raspunde-i asa:

    So what if we colonized ourselves? It might at first be an indication of a self-ruling and self-inflicted modernization process, but, whether it a success or not, judging retrospectively, the only merit these state policies had was to clear the way for future developments, which, as sociological data have already proven, did not take place at an unprecedented rate (other developing countries in the region, such as Bulgaria or Greece, have followed the same foot tracks and at the same speed as Romania). Moreover, it is more due to the interest of foreign markets in the domestic affairs of the region which triggered the social and economic changes after 1850 in the Romanian lands. If we consider the situation in the light of, let’s say, Immanuel Wallerstein Marxist paradigm, then what happened in this European corner is nothing but the building up of the first major international trade routes, which were designed at a global scale. If you want it, it is no more than a milder form of imperialism, but imperialism still.

    Acum am sa-ti curm si rezervele. Iata datele istorice:

  4. vicuslusorum zice:

    „Unele date cum ar fi cifra venitului national pe locuitori (intre 60 si 90 de dolari, media europeana in interbelic fiind de 200 de dolari), mortalitatea sugarilor (cu 17,4% ale celor nascuti vii, Romania avea cea mai mare mortalitate infantila din Europa), procentajul analfabetilor (in 1930, 43% dintre cetatentii romani nu stiau sa scrie si sa citeasca), rata celor ocupati in agricultura (numai 22% dintre cei care munceau nu activau in sectorul primar), cota-parte a industriei si agriculturii la nivel national trimit Romania anului 1938 la un nivel comparabil cu situatia unor tari sud-asiatice si latin-americane din jurul anului 1968. (urmeaza un tabel)
    Analogia depaseste datele prezentate si caracterizeaza pe deplin structura sociala, a carei nota definitorie o constituie „eterogenitatea structurala”, adica „existenta mai multor moduri de productie, ordonate ierarhic”.
    2. Unele trimiteri succinte sunt suficiente pentru a explica starea de fond a structurii economiei romanesti.
    De remarcat faptul ca, in perioada interbelica, economia nationala a Romaniei nu forma un intreg unitar interdependent, ci se diviza in trei sfere distincte de activitate economica.
    a) Domenii largi ale agriculturii aveau in mare masura un caracter economic natural, cu o productivitate scazuta. (apud Virgil Madgearu. Intre anii 1935-1939, pe 82% din suprafata agricola s-a cultivat grau. In afara de gradinarit, culturi intensive existau numai la intreprinderile mai mari. Chiar si aici atractia pentru modernizarea exploatarii era mica. Exista destula forta de munca ieftina, puterea de cumparare pentru produsele de mai mare valoare este scazuta, iar capitalul mic. In 1935, in Romania existau doar 4000 de tractoare, la 75 de intreprinderi exista o semanatoare. Dintre gospodariile taranesti sub 3 ha, numai una din 9 poseda un plug, de cele mai multe ori din lemn; o grapa se intalnea numai la 5,68% dintre gospodarii.)
    Doar intreprinderile mai mari puteau produce pentru piata, beneficiind de mana de lucru ieftina, platita adesea in produse naturale (in medie, doar 30% din produsele realizate de catre tarani erau aduse pe piata; schimbul insusi se desfasura inca in produse naturale.)
    Piata interna stagna, iar industrializarea care se profila era o amenintare pentru productia mestesugareasca.
    b) O politica economica protectionista favoriza industria autohtona, care a inlocuit in timp o parte a importurilor industriale. Totusi bunuri manufacturate de valoare ridicata si produse electrotehnice au trebuit importate in continuare. Pe langa puterea de cumparare scazuta a populatiei, preturile ridicate, cauzate de stare de inapoiere economica dar si de politica de monopol, impiedicau un schimb de marfuri mai strans intre oras si sat. Satele nu puteau contribui la intensificarea industrializarii, iar cererea industriei in ceea ce priveste forta de munca si materia prima abia se simtea la tara.
    (…)
    c) Fara legatura cu piata interna romaneasca, industria extractiva constituia campul de actiune al capitalului strain. Petrolul, lemnul si alte materii prime erau exportate fara a fi prelucrate. In ciuda unor schimburi datorate substitutiei importurilor din anii ’30, trasatura de baza a comertului exterior – exportul de produse agrare si bogatii minerale, importul de produse finisate – a persistat de-a lungul intregii perioade.
    Surplusul balantei comerciale nu era suficient pentru a echilibra balanta de plati. De vina era repatrierea profiturilor, plata dobanzii si a taxelor de comision. Venesectia permenenta nu a ramas fara consecinte, impiedicand acumularea de capital in interiorul Romaniei.
    O pondere excesiva in comparatie cu nivelul de dezvoltare economica o avea aparatul de stat. Nu numai ca acesta trebuia sa corespunda necesitatilor unui stat modern (birocratie, armata, justitie), dar el trebuia sa asigure totodata premisele unei dezvoltari ulterioare (sistem educational, de transporturi, masuri de sprijin economic). Desi statul roman putea acoperi un sfert din veniturile sale din exporturile petrolului, in 1936 Romania era tara cu cea mai mare datorie publica fata de strainatate din sud-estul Europei.
    3. Situatia sociala era influentata de realitatea economica. Mai mult de 80% din populatie traia in saracie. Numai jumatate din cei activi in agricultura erau folositi intr-adevar pentru productie. Exista un proletariat rural (in 1930 erau in jur de 600000 pana la 700000 de oameni angajati; nota mea: dintr-un total de 18 milioane), care includea, pe langa cei fara proprietate, multe familii de tarani cu gospodarii foarte mici, care detineau doar 2 ha de pamant si ale caror venituri principale veneau din prestatii in munca.
    Trei sferturi din totalul gospodariilor agricole detineau mai putin de 5 ha. In ciuda tuturor precautiilor, cheltuielile lor depaseau venitul realizat printr-o buna administrare. Erau necesare credite, iar dobanzile erau mari. Preturile produselor agrare, care din 1929 au scazut in mod dramatic, au dus la inglodarea in datorii a micilor gospodarii.” (Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail, Humanitas, 2006, pp. 29-34).

  5. Andrei Murgu zice:

    Draga Joseph,

    M-ai convins cu extrasul din cartea lui Heinen nu numai sa cumpar si eu lucrarea ci si sa cobor spranceana ridicata in dubiu in comentariul precedent. Nu m-ai convins insa in legatura cu influenta culturii germane asupra romanticilor nostri. Marturisesc ca nu am o cunoastere de prima mana a surselor referitoare la secolul XIX, insa tin minte din scoala reactia lui Hasdeu (parca) „Unde-i marul putred” precum si faptul ca Eminescu cel putin in etapa formativa nu stia o iota franceza. Oarece incercari stinghere de a invata aceasta limba, risipite prin caietele de maturitate l-au facut pe Calinescu sa conchida ca, in esenta, Eminescu nu a invatat niciodata franceza dincolo de nivelul bazic.

    Cat despre profesorul englez, daca nu-l vei pierde pe drum cu frazele lungi, neobisnuite in sintaxa limbii engleze :), iti va raspunde asa (mai ales daca e vreun student indian sau african in clasa):

    „Your analysis looks right, off the top of my head. It doesn’t make things clear though. It’s probably about you continentals simply not being comfortable with simple things. First you come up with this jolly fellow -Mr Karl Marx, and his entire lot of French and German followers, who all seem to say imperialism is bad. Man is on the verge of feeling sorry for the Raj and for the countless scars we inflicted on other colorful cultures. But here you step in with your account of how you suppressed your own culture in order to have Mr. Napoleon’s ideas into practice. And you’re seemingly upset for not having „imperialized” yourselves all the way up to being…French. Which is a comfortable position I might say, when I think about the wine.”

  6. vicuslusorum zice:

    Andrei,

    Nu sunt Joseph Knecht. Nu sunt sluga nimanui pe acet blog. Zi-mi Mr. Neumann. Imi place mai mult asa.
    And tell your Professor that I pretty much appreciate his position. Perhaps next time I’ll manage to write shorter and read more Anglo-Saxon brilliant, clear-minded things as for simple men.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s