Amurgul unui imperiu

Uvertura

,,Pendula ticăia. Muștele bâzâiau. Prefectului îi veni în minte acea zi de vară în care fiul său, Carl Joseph, apăruse în uniformă de sublocotenent de cavalerie. Cât timp să fi trecut din ziua aceea? Câțiva ani. Dar în anii aceștia evenimentele se precipitaseră parcă. Era ca și cum soarele ar fi răsărit și apus de câte două ori pe zi, iar fiecare săptămână ar fi avut două duminici și fiecare lună câte șaizeci de zile. Anii fuseseră și ei dubli. Și domnul von Trotta simțea că trupul îl frustrase întrucâtva, deși îi oferise de două ori mai mult: i se părea că eternitatea îi daruise ani dubli, dar falși, în locul celor simpli, dar veritabili.”

Acum câțiva ani, un prieten de familie, trecut cu un pic de 60 de ani, dar cu o luciditate și o noblețe a caracterului cum rar se mai găsesc într-o singură persoana astăzi, întrebat de chiar cel care scrie aici cum fusese timpul copilăriei sale, ce s-ar fi schimbat în lume cu adevărat, de cand trăia pe pământ, nu a găsit alt răspuns decât acela de-a-mi spune așa: ,,Proporția vicilor și virtuților a rămas neschimbată. Natura umană păcătuiește și se bucură în aceeași măsură. Doar că totul se desfășoară mai repede.”

Am tresărit la aceste vorbe și mi-au trecut brusc prin minte cuvintele lui Baudelaire despre păcatul originar și progresul omenirii. Mă uimea asemănarea și naturalețea tristă a vocii acetui domn în vârstă, sinceritatea privirii sale nostalgice. Nu am găsit să zic altceva în următoarele minute. Între noi se așternuse o tăcere.

Kaiserlich und königlich

Puțini își mai amintesc astăzi că Emil Cioran, de exemplu, s-a născut în Imperiul Austro-Ungar și a murit la Paris, trăind cea mai mică parte a vieții sale în ceea ce se numeste România. Pentru protocronista istoriografie românească, Primul Război Mondial este finalul unui vis milenar, iar dispariția ultimului vestigiu feudal de pe fața Europei un mare prilej de izbândă. De fapt, războiul de la 1914 a fost un dezastru pentru armata română, pentru integritatea teritorială prebelică, și doar în cadrul tratativelor de pace de la finalul cangrenei, Romania a avut, conjunctural și cu noroc, parte de Marea Unire.

Vocile dărâmătorilor imperiali se prefaceau a nu ști că, dincolo de verbiajul anti-medieval, se ascundea o lume formidabilă, de o incredibilă diversitate culturală, un laborator al tuturor nebuniilor care aveau să bântuie secolul trecut.

Câți știu cu siguranță ce încântătoare literatură a dat Europei Imperiul la amurg? Mulți au auzit de modernul, parabolicul Franz Kafka, cu mitologia sa seculară a detenției birocratice și, din nefericire, cam atât. Mai știu probabil că mic-burghezul Hitler din Linz și-a împrumutat fanatismul din mediul colcăitor şi antisemit al Vienei de la 1900. Alții se gândesc la Egon Schiele și Gustav Klimt sau la atmosfera decadentă a supranumitei la belle epoque. Prea puțini îi mai omagiază astăzi pe Rainer Maria Rilke sau Georg Trakl. Epoca s-a stins în fumul tunurilor și în vacarmul ruinelor sinistre ale Primului Război Mondial.

Dar abia atunci când samanta a murit în pământ, ea a știut să dea rod în câteva mari piese de nesfârșită simțire omenească, în simfonii mahleriene din cuvinte.

Dintre toți meșteșugarii cuvântului german, în slujba spirituală a defunctului Imperiu Cezaro-Craiesc, cei care au șlefuit capodopere sunt Robert Musil și Hermann Broch.

Omul fără însușiri, alături de Rătăcirile elevului Torless sau Trei femei, sunt cele trei opere traduse și la noi. Musil este însă un creator de nou roman, cel intitulat epistemologic, iar epoca sa răzbate în fiecare operă, mai ales în Omul…, numai atât când spiritul eterat și contradictoriu al veacului, așa cum îl întrevede Musil, îi permite. Musil abstractizează la cote nebănuite Imperiul (Kakania) în destrămare (Omul… este proiectul infinit al acestui vast univers multifaţetat), tot la fel cum Kafka își transformă universul într-o bucată de planetă din afara timpului istoric, dar implantată în modernitatea-cuşcă de oțel (weberiană).

Singurul sub pana căruia Imperiul își dă maiestuos duhul, unicul la care tehnica sau intențiile larger than life ale autorului nu copleșesc realitatea Timpului, scurs pe vecie în clepsidră, este Hermann Broch. Lucrarea sa minunată, orchestrată în trei părţi, Somnambulii îmi pare cel mai strălucitor roman, pe care l-am lecturat în ultimii 5 ani. Citind apoi Moartea lui Vergiliu, am rămas puternic îndrăgostit de lumea crepusculară a Somnambulilor. Din păcate, reeditarea acestui volum întârzie…

Dar mai există și o pleiadă de autori austrieci (fiindcă limba de expresie este în cazul tuturor germana) pe cât de originali, pe atât de minori. Unul ar fi Stefan Zweig, astăzi sec și plictisitor sau Heimito von Doderer, la noi tradus puțin. Freudianul Arthur Schnitzler a beneficiat de ceva atenția din partea unui Kubrick și este un reprezentant de vârf al decadentismului vienez. Apoi avem spațile de coșmar, poveștile expresionist horror și vidate de speranță ale unui Hugo von Hofmannstahl sau romanul înspăimântător Golem al lui Gustav Meyrink. Imaginația fabuloasă, de un pesimism indigest, reușește să curbeze coordonatele spaţio-temporale obișnuite, realitatea devenind un joc de reflexii pe oglinda crăpată în bucăți a realității exterioare, a Imperiului Austro-Ungar la nadir.

Un alt reprezentant de vârf al deceniilor de dinainte colapsului, dar la rândul său, cu o deschidere indirectă asupra Istoriei, este bulgarul Elias Canetti, prin grotesca și sufocanta sa Orbirea.

Dar dintre toți cel pe care îl prefer nespus, pentru magistrala muzică difuză a lentei prăbușiri, de-a lungul a patru decenii, a întregii hardughii imperiale, cel care m-a făcut să cred că am simțit în piept foșnetul timpului înainte de moarte, rămâne autorul Somnambulilor.

Însă aici nu va fi vorba despre Broch, ci despre cel mai apropiat în spirit, dar cu o treaptă mai jos valoric, scriitorul austriac, anonimul Joseph Roth.

Clanul von Trotta

Joseph Roth este autorul a 14 romane, dintre care cele creditate de critică cu rolul de căpătâi sunt, în primul rând, Marșul lui Radetzky și, în al doilea rând, Iov.

Marșul… are și o continuare, redusă ca număr de pagini, intitulată Cripta Habsburgilor. Despre acestea două va fi vorba în rândurile ce urmează.

La noi, Marșul… a fost primul roman tradus din Roth, acum mai bine de 40 de ani, și se deschide cu o elogioasă prefață, recuperatorie, a lui Ion Negoițescu. Precum la Broch în Somnambulii, tot despre trei generații succesive este vorba și acestea sunt surprinse tot la trecerea dintre veacuri, acțiunea terminându-se propriu-zis în clipa în care Arhiducele Franz Ferdinand este ucis pe străzile din Sarajevo în vara anului 1914, cu mențiunea importantă ca la Roth trecerea de la o generație la alta are loc în cadrul aceleași familii, Trotta, originară din satul sloven Silpoje.

Povestea începe pe câmpul de luptă de la Solferino, în anul 1859, bătălie de pe urma căreia un banal sublocotenent de infanterie reușește să-l salveze pe Maiestatea Sa Franz Joseph din calea unui glonț, rănindu-se ușor, pecetluindu-şi prin aceasta izbândă titulatura de ,,eroul de la Solferino” și soarta întregului său neam. Numele său era Joseph Trotta, Joseph, ca după Împărat, fiind numele tuturor bărbaților din spița Trotta. Promovat imediat la rangul de căpitan, Trotta, care se trăgea dintr-un neam de țărani, ajunge chivernisit, se căsătorește, are un copil și viața sa curge de la sine, într-o monotonie previzibilă.

Căpitanul Trotta e un personaj fără adâncime, un fel de soldat devotat până la demență vieții cazone, ordinii, subordonării și disciplinei milităreşti și un neabătut supus al Maiestăţii Sale. Tatăl sau, un umil vagmistru, dar, în fond, țăran pur-sânge, îl va respinge ca om imediat ce fiul său, la o vârstă fragedă și si printr-un act al Providenţei, va ajunge să-l depășească pe scara socială. Prima impresie pe care o ai este că masca mortuară a acestor chipuri abrutizate de viața soldăţească, de însăși tradiția militărească din Imperiu, în scena în care cei doi, tatăl și fiul, nu pot comunica omenește, ci într-un limbaj laconic, direct, cu asperităţi de cazarmă, ca de la un ofițer superior, riguros și aspru, la unul inferior, docil și regulamentar. Este ultima întâlnire dintre tată și fiu, restul reducându-se la un schimb de scrisori reci și politicoase, după cele mai riguroase standarde milităreşti. La început, Roth ne înfățișează câteva uniforme docile și nu niște ființe umane, ambele trăind mistic întru Maiestatea Sa. Senzația de disconfort a cititorului modern este în mod intentionat coordonată de Roth.

Ar trebui spus câte ceva despre stilul scriiturii lui Roth. În fraze adesea scurte, punctate de rare metafore sclipitoare, Joseph Roth aduce a contele Tolstoi, dar fără viociunea celui din urmă, sau te trimite cu gândul la Mihail Bulgakov din Garda albă, deși apropierea de Lev Tolstoi este mai mare. Roth nu pare totuși sa fi împrumutat un stil, ci, eminamente, scrie tolstoian. Doar romanul românesc Rusoaica a lui Gib Mihăescu s-ar putea compara ca spațiu geogafic cu Marșul… mergem înainte cu intriga.

După ce trec câțiva ani, timp în care băiatul căpitanului Trotta ajunge la şcoala primară, are loc un eveniment penibil, dar nu neapărat ironic. Roth nu este un ironist și aproape niciodată nu are umor, motivul fiind lirismul adânc melancolic al romanului său. Se face că într-o zi, repetând lecțiile cu fiu-său, căpitanul Trotta să descopere într-un manual de școală primară povestea pentru cei mici a propriei sale isprăvi eroice de la Solferino. Doar ca în manual Trotta devenise un cavalerist care cu spada, într-un acces eroic, și-a aparat demn Împăratul de o puzderie de dușmani. Căpitanul este șocat și umilit de minciuna istorică, de revizionismul imperial al povestirii încât revolta sa, tradusă prin cereri la instanțele superioare, sfârșește într-o întrevedere personală cu Divinul Împărat. Îndrăgostit de regele sau, Trotta i se confesează invocând vina de a minți. Minciuna este mai mult o dezonoare ofiţerească decât un păcat creștin. Maiestatea sa, galant și cu tact, îi raspunde că nu era de competența sa să verifice ce face Ministrul Învățământului, dar că, în definitiv, aceasta era situația, justificabilă pedagogic. Satisfacut de răspuns, Trotta pleacă acasă, doar ca să descopere curând că fusese înnobilat cu titlul de baron și că istorioara fusese ștearsă din manualele școlare pentru totdeauna, rămânând mai mult în mintea unor funcționari destoinici ai Imperiului decât în cea a populației civile.

Ultima parte a vieții baronului von Trotta se petrece în liniștea proprietății sale, unde baronul, cu duritatea sa tradițională, se ocupă de grădinărit, are grijă de creșterea unicii sale progenituri, care va ajunge un funcționar de stat respectabil și de vază. Tot aici o întâlnim pe sluga, servitoarea devotată, omul simplu și nu aristocratul Imperiului, numit tot Joseph, dar poreclit Jacques de către stăpânul său, deşi nu are nimic din personajul picaresc al lui Diderot. Sfârșitul eroului de la Solferino este simplu și rece, ca al unui soldat devotat Coroanei și mai puțin ca al unui nobil sceptic și nonconformist. Ultima scenă vie din viața sa este cea în care fiul său, un alt Joseph von Trotta, pe timpul vacanței de vară, își invită un coleg, Moser, să stea câteva zile cu el la țară, în reședința baronului. Cu ocazia, Moser se dovedește un frivol și un boem: pictează. Ba chiar îi face portretul în ulei bătrânului erou, spre încântarea acestuia din urmă, care îl va atârna în camera principală, ca pe o ofrandă a devotamentului său impecabil. Potretul, din ce în ce mai întunecat cu trecerea timpului, va ține loc de conștiință neamului Trotta.

După cum se vede, nu există prezență maternă în roman. Ceea ce este adevărat, femeile ocupă un rol accidental și scurt, întotdeauna demonic, în viața bărbaților. Membrii familiei von Trotta sunt crescuți într-un spirit al supunerii față de autoritatea masculină, hieratizată de tradiția statului sau a armatei.

Raporturile de putere se vor perpetua si la ultima generație a familiei Trotta. Domnul Joseph von Trotta, ajuns prefect în regiunea W., are grijă, de data asta mai mult cu îndemânare birocratică decât cu răceală spartană, de educația singurului său fiu, Carl Joseph von Trotta. Cel mai mare chin pentru micul Carl erau mesele duminicale alături de tatăl său, care reușise să-și transforme prânzul copios și rafinat, cu mușchi împănat de Brazilia și găluști umplute cu prune (Roth vede opulenţa administrativă a Imperiului în preferințele culinare ale domnului prefect), într-un ritual morbid, descărnat de viață, în care fiecare îmbucătură era calculată până la ultima zvâcnire a bunei-creşteri. Carl își va striga părintele cu apelativul papa, atunci când relația dintre ei va fi una determinată de codul onoarei, și rareori tată, atunci când se va afla într-un bucluc sau când va simți nevoia unei călduri umane. Sentimentele sunt îngropate sub gestică mortuară la Roth.

Carl Joseph este eroul real al acestor pagini, bolnav sufletește ca întregul Imperiu. Mai sensibil și mai impresionabil decât străbunii săi, Carl Joseph urmează, fără voia sa, cariera armelor, fiind un om lipsit de orice calitate notabilă. Într-un cuvânt, un mediocru. Fără ambiție, modest, supus, von Trotta iubește chipul Împăratului (atârnat în orice instituție a K.u.k.-ului, de la bordel până la primărie) și popularul imn al popoarelor, Marșul lui Radetzky, cântat peste tot indiferent de ocazie, mai cu seamă în garnizoane și cazărmi.

Prima ispravă notabilă din viața lui Carl Joseph este aventura sa cu doamna Slama, soția vagmistrului care slujea la ușa cabinetului tatălui său. Doamna Slama trimite cu gândul la femeile din tablourile lui Edvard Munch. Posesivă s2i diabolică, la fiecare două zile, doamna Slama îl va poseda ca o caracatiță pe tânărul sublocotent, prea slab spre a se opune. Carl Joseph pare întruparea vlăguirii, a abuliei și a unei plictiseli triumfale. Doar rămășițele de viață ale trecutului îi cresc tonusul. Un sfârșit și un ratat, s-ar putea zice. Nici atunci când află că ibovnica sa își va da duhul din cauza unei sarcini nedusă la capăt, Carl Joseph nu se va trezi din somnul său conştient. În schimb, în momentul în care îi va transmite condoleanțe vagmistrului, care în servilismul său nu bănuia nimic, Carl va tremura în sinea sa ca un laș, arătând câtă viață se ascundea în curajul armatei austro-ungare pe la 1900.

După aceasta întâmplare neplăcută, von Trotta tânărul cere transferul la alt regiment, transfer pe care îl obține. Urmează pagini de o melancolie de sfârșit de lume, cu episoade dezlânate și relevante prin curgerea lor: viața banală de la popota, mediocritatea incalificabilă a ofițerilor, letargia soldatului inactiv, obișnuit mai mult să joace cărți, să bea și să meargă la bordel. Singurul lucru notabil pentru Carl Joseph este întâlnirea sa cu medicul regimentului, un anume evreu de vârstă sa, Max Demant, un alt ins cu inima zdrobită și aflat în armată, fiindcă în civilie își ratase cariera din cauza originii sale semite. Este prima oară când Roth face aluzie la antisemitismul înrădăcinat în Imperiu, care își scoate colții și mușcă. Max Demant se împrietenește imediat, ca printr-o afinitate de dincolo de viață, cu sublocotenetul Carl Joseph și fac chiar plimbări prin cimitirul regimentului, locul unde medicul se simțea cel mai bine. Nimic nu ar fi ieșit din comun dacă nevasta doctorului, Eva, alături de tatăl ei, un fanfaron bătrân, nu ar fi produs suferințe. Eva îl înșela pe doctor cu orice soldăţoi mai apuca. Într-o zi, glumele ofițerilor matoliţi se transformă într-o jignire la adresa medicului, insultat că nu știe să-și țină femeia acasă și înjurat de asemenea pentru evreitatea sa. Max Demant ripostează și, culmea ridicolului într-o armata șomeră și fără onoare, îl provoacă la un duel, evident, conform uzanțelor, acceptat. Având în vedere că insulta făcea trimitere la o posibilă relație de amor între Carl Joseph și Eva, Roth ne ține în suspens câteva pagini, făcându-ne să credem că vom asista la un duel între doi prieteni. Noapte dinaintea înfruntării va fi albă, Carl implorându-l pe Max miopul să nu participe, dar acesta insistă, se duce.

,,După-amiază, subofițerii de serviciu citiră în fața trupei un ordin de zi prin care colonelul Kovacs comunică știrea că atât căpitanul Tattenbach, cât și medicul regimentului, doctorul Demant, și-au aflat o moarte ostăşească pentru onoarea regimentului.”

După această tărășenie dramatică, Carl Joseph cere concediu două săptămâni, se mută din regiment, și tot aici se termină și prima parte a romanului.

Tristețea ne învăluie atunci când Carl Joseph ajunge într-o garnizoană obscură de la marginea Imperiului cu întinderile nesfârșite ale stepei rusești, sătuc prăfos și pierdut în nemărginire. Aici sublocotentul se prăbușește complet, ca în mlaștinile orientale care se învecinau cu garnizoana: se apucă de băut rachiu ,,de nouăzeci de grade”, ajungând un alcoolic (ca Roth, de altfel) și, încet-încet, mai mult fără voia sa, un datornic la sala de joc cu ruleta din orășelul alăturat care îi sărăcea pe soldați.

Singurul fascinant din acest deșert sufletesc este nobilul de țară, parlamentar, polonezul Chojnicki, bogat și asiatic în gesturi.

,,Nu ținuse niciodată o cuvântare, nu cerea cuvântul și nici nu întrerupea pe oratori. Sceptic, ironic, temerar și impulsiv, Chojnicki obișnuia să spună că împăratul e un moșneag fără minte, guvernul o adunătură de imbecili, parlamentul o ceată de idioți creduli și patetici, autoritățile de stat corupte, laşe și trândave. Germanii austrieci sunt dansatori de vals și cântăreți de chef cu turburel, ungurii put, cehii sunt niște lustragii înnăscuţi, rutenii sunt ruși camuflaţi și trădători, croații și slovenii – cărora le zicea ,,crovoţi” și ,,slavani” – perieri și vânzători de castane prăjite, iar polonezii, cărora le aparținea el însuși, curtezani, coafori și fotografi ai jurnalelor sociale. De câte ori se întorcea de la Viena sau de prin alte părți ale lumii, obișnuia să țină un discurs pesimist care sună cam așa:

<Acest imperiu trebuie să se prăbușească. De cum va închide împăratul ochii, ne vom fărâmița în sute de ţăndări. Balcanul va fi mai puternic decât noi. Toate popoarele își vor întemeia micile lor state murdare și până și evreii își vor proclama un rege în Palestina. La Viena se și simte duhoarea năduselii democraților, de nici nu o mai poți suporta pe bulevarde. Muncitorii au drapele roșii și nu mai vor sa muncească. Primarul Vienei e un pastor evlavios. Popii merg de pe-acum cu poporul și țin în biserici predici în limba cehă. La Burgtheater se joacă porcarii ovreieşti și în fiecare săptămână este ridicat la rangul de baron câte un ungur fabricant de closete. Ascultați ce vă spun, domnilor: dacă nu se trage de pe acum cu pușca, ne-am dus pe copcă. O să vedeți!> »

Urmează scena dureroasă, eroică, a morții servitorului Jacques, un vlăstar al secolului imperial pe vremea strălucirii sale. Domnul von Trotta, deranjat în programul său zilnic, aceleași tipicuri de decenii, de boala servitorului și de moarta sa succesivă, are impresia bruscă a învecinării sufletești, aproape că își îngroapă a doua oară tatăl. Jacques, fericit cu numele de împrumut pe care îl căpătase de la primul său stăpân, nu moare înainte de a-i privi cu încântare pentru ultima oară tabloul înnegrit din salon.

Între timp, în garnizoana de la graniță cu Imperiul Țarist, Carl Joseph împrumută banii pe care nu îi are unui amic ofițer, un cartofor detestabil, pe care Roth îl studiază doar pentru a-l lăsa să se sinucidă la sfârșit. Sublocotetentul von Trotta ajunge datoric cu 7250 de coroane, sumă imensă având în vedere solda de nici o sută de coroane pe lună pe care o avea. Carl ajunge iarăși amantul unei femei căsătorite, îmbătrânit von Taussig, o bătrână damă de companie, cu care cheltuie averea altora. La capătul părții a doua, Carl Joseph își comandă subalternii în înăbuşirea unor elemente revoluționare, dușmani ai statului, muncitorii unei fabrici de perii din regiune care protestau împotriva stăpânirii pentru existența mizeră pe care o duceau. Ranit de razmerita, ucigas din datorie, Carl Joseph zace în spital, timp în care cazul său este rezolvat pozitiv de către Curtea Imperială. Ultimele pagini din aceasta a doua parte îl surprinde pe Măria Sa Franz Joseph, îmbătrânit, înțelegând profund destrămarea lumii sale, deznădejdea Imperiului prăbușit pe dinăuntru, dar mulțumit să știe că va muri înaintea Marelui Final.

Clipele se scurg cu repeziciune, până și fidelul prefect presimte decăderea din aer, care, după ce îi făcuse o vizită la capătul Imperiului fiului său, realiza pe zi ce trece groapa de veci în care se scufundau cu toții. Crepusculul se apropia, singurul prieten al domnului von Trotta, deja îmbătrânit și aducând la chip cu însuși Împăratul, pe care neamul von Trotta îl salvase, era un medic rezervist de aceeași vârstă cu care își petrecea după-amiezile insipide jucând şah. Când află de datoria imensă pe care o acumulase Carl Joseph, gustul dezonoarei neamului său îl trezi la realitate și, după multe sforțări, ajunge la Viena, bate anticamerele Puterii, pe cale de a pierde definitiv contactul cu Istoria, și obține o întrevedere personală la Împărat, care, cu eticheta tradiției pe chip, asemenea prefectului (un frate mai mic al împăratului), îl scutește pe tânărul dezabuzat Carl Joseph de cele câteva mii de coroane. Aici ar fi de amintit sluga Onufrei, cel care îl servea pe sublocotent, care, cu mărinimia sa slavă, vinde, în ultimul moment înaintea returnării sumei datorate, tot ce deține (casa familiei, ajunsă din această pricină pe drumuri), vrând să-l scoată din datorii pe stăpân. Acesta refuza din pricini de regulament, dar și dintr-o conștiință a patetismului slav al episodului, iar Onufrei, un alt Jacques, rămâne cu cele 2000 de coroane agonisite din greu.

Dar Carl Joseph, cuprins de spasmele care anticipau dezastrul, vrea să părăsească armata pentru totdeauna, lucru pe care îl va face. Domnul prefect va consimți resemnat schimbarea. Transformat în țăran, ca străbunicul său vagmistru, făcând trebuşoare mărunte la Castelul polonezului Chojnicki, Carl Joseph revine la viață, lăsând scheletul uniformei în cavoul dulapului. Însă e prea târziu: Franz Ferdinand este împușcat în Bosnia, războiul începe, armata e împărțită în prea multe naționalități pentru a funcționa unitar, Carl Joseph îmbracă lințoliul morții. Este ucis de câțiva rusnaci în timp ce încearcă să aducă apa de la o fântână. Nepotul eroului de la Solferino moare cu două găleți pline în mâini. Tatăl este zdrobit. Curând se va stinge și Împăratul la Schonbrunn, pe când, în aceleași clipe, slujbaşul său devotat, prefectul von Trotta, va muri îndurerat în propriul său pat căptușit cu melancolie. Saga familiei Trotta se încheie aici, pe surpăturile profilate în orizontul sângeriu al Imperiului.

Continuarea, Cripta Habsburgilor, este povestea vărului primar al lui Carl Joseph de mai sus, un tânăr bogat și desfrânat numit, cum altfel?, Franz Ferdinand. Îndrăgostit de traiul de la țară, dar viețuind ca un decadent, F.F. prinde și el războiul, pe care îl vede în aceleași nuanțe cadaverice ca vârul său mort. În micul roman mai apare un birjar evreu și un alt văr nomad și sărac, negustor de nimicuri, al lui Franz Ferdinand von Trotta. Atmosfera este ceva mai lirică, frazele ceva mai tăioase. Dar unitatea perspectivei captivează:

,,Veselia pestriță a orașului imperial, capitala și reședință, se alimenta în mod vădit – tatăl meu o spusese adesea – de pe urma dragostei tragice a țărilor coroanei pentru Austria: tragică pentru că rămânea veșnică fără un răspuns. Țiganii din pusta ungară, huțulii din regiunile subcarpatice, birjarii evrei din Galiția, propriile mele rude, slovenii, negustorii de castane coapte din Sipolje, cultivatorii de tutun şvabi din Backsa, cresc3atorii de cai din stepă, osmanlîi din Bosnia și Herțegovina, geambaşii din Hanakei, în Moravia, țesătorii din Munții Metalici, morarii și negustorii de coral din Podolia: ei toți hraneau cu generozitate Austria, cu cât erau mai săraci cu atât se dovedeau mai mărinimoşi. De atâta durere, de atâta suferință, oferită de bunăvoie, ca un lucru de la sine înțeles, fusese nevoie pentru ca centrul monarhiei să treacă în lume drept patria grației, a voioșiei și genialităţii. Harul nostru creștea și înflorea, dar câmpul lui era îngrășat cu suferință și tristețe.”

Franz Ferdinand, cum ziceam, pornește la război, nu înainte de a se căsători, căsătoria căpătând sens în apropierea probabilei morți, cu o anume Elisabetha, fata unui bogat producător de pălării pe timp de pace și de caschete din fier, pe timp de război. Noaptea nunții nu se consumă fiindcă servitorul lui F.F. (un anume, de necrezut, Jacques!) moare în aceeași zi la vârsta venerabilă de 78 de ani. O durere nostalgică, dar implacabilă, se transmite ca un curent electric prin narațiunea la persoana I a Criptei Habsburgilor. În sfârșit, F.F., alături de birjarul iudeu și acel văr îndepărtat, vag și boem, ajung prizonieri la ruşi, unde își petrec anii războiului, în Siberia, pentru ca apoi, în 1918, să fie eliberați și să ajungă teferi acasă.

La întoarcere, mama lui Franz Ferdinand, un alt chip al vechii monarhii, severă, lucidă, stăpână pe sine ca secolul al XIX-lea de care ținea, îl întâmpină cu o dragoste greu ascunsă sub comportamentul cuviincios.

,,I-am sărutat mâna, ea m-a sărutat pe frunte. Da, asta era mama mea. Era ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu m-aș fi întors tocmai acum din război, ca și cum lumea nu ar fi fost distrusă, ca și cum monarhia nu ar fi fost nimicită, vechea noastra patrie cu legile, moravurile, obiceiurile, preferințele, obisnuitele, virtutile si viciile sale multiple și de neînțeles, dar de neclintit, ar mai fi existat. În casa mamei mele te sculai la șapte, deși n-ai dormit patru nopți. Sosisem către miezul nopții. Acum ceasul de pe cămin, înfățișând un chip gingaș și obosit de fată, bătea ora trei. Trei ore de tandrețe i-au ajuns mamei. I-au ajuns oare? Nu și-a îngăduit, în orice caz, nici un sfert de ora în plus, mama mea avea dreptate; am adormit curând cu conștiința mângăietoare că sunt acasă, în mijlocul unei patrii distruse, am adormit într-o citadelă. Bătrâna mea mama îndepărta cu vechiul ei baston negru dezordinea.”

F.F. își revede nevasta, pe Elisabeth, metamorfozată într-o modista trăind din banii tatălui său, într-o oarecare măsură falit de război, dar în căutare de afaceri prospere. Franz Ferdinand descoperă că, după moartea Imperiului, trebuia să se angajeze pentru a se întreține, dar, ca orice bun aristocrat, nu se pricepea la nimic. Viitorul lucea a sărăcie. Însă Elisabeth, pasionată de arta sălbaticilor africani, din care făcea inele, cercei, coliere, se ataşase noilor vremuri: era lesbiană. Nicidecum șocat, mai curând siderat, F.F. caută să-și pună ordine în viață, nu înainte de a petrece o noapte de amor cu nevastă-sa.

Iată episodul:

,,- I-am spus Jolanthei că tata este e bolnav, a început. Și ochii i s-au umplut de lacrimi.

A inceput să plângă cu sughițuri. Da, deși sub blana deschisă se ivea un guler bărbătesc cu cravată. I-am luat cu grijă mâna și i-am sărutat-o. Elisabeth nu mai era deloc în dispoziția să-mi apese în jos brațul. A venit chelnerul, obosit de nesomn. Numai ardeau decât două lampi cu carbid. Mi-am imaginat că va comanda un lichior. Dar și-a dorit cârnăciori cu hrean. Femeile care plâng au poftă de mâncare, m-am gândit. În afară de asta, hreanul justifică lacrimile. Pofta ei de mâncare m-a mișcat. M-a cuprins duioșia, duioșia masculină trădătoare, fatală. I-am pus brațul în jurul umerilor. S-a aplecat pe spate, muind cu o mână cârnăciorii în hrean. Lacrimile îi mai curgeau, dar aveau tot atât de puțină importanță ca fulgii care se mai topeau încă pe blana ei de biber.

– Doar sunt soția ta, a oftat.

Dar suna ca un chiot.

– Firește, i-am răspuns.

Brusc s-a așezat din nou drept. A mai comandat încă o pereche de cârnăciori cu hrean și bere.

Deoarece și penultima lampă cu carbid fusese stinsă, trebuia să ne gândim să părăsim localul.

– Jolanth mă așteaptă, a spus Elisabeth în fața ușii cafenelei.

– Te voi însoți, am replicat.

Am mers în tăcere unul lângă altul. Cădea o zăpadă moale, parcă intrată în putrefacție. Felinarele abia ardeau, și ele leneșe. Zgârcite și dușmănoase, mai păstrau doar un grăunte mic de lumină în carapacea lor de sticlă. Nu luminau străzile, le întunecau.

Când am ajuns la casa doamnei Jolanth Szatmary, Elisabeth a spus:

– Aici e, la revedere!

Mi-am luat rămas bun. Am întrebat când pot să vin. Eram gata să plec. Deodată Elisabeth mi-a întins ambele mâini.

– Nu ma lăsa, te rog. Merg cu tine.

Ei bine, am luat-o cu mine. Nu puteam intra cu Elisabeth în vreuna din acele case în care mai eram poate cunoscut din timpuri vechi. În acel oraș mare, părăsit, întunecat, rătăceam ca doi copii orfani. Elisabeth se ținea strâns de brațul meu. Prin blană îi simțeam inima zvâcnind. Câteodată ne opream sub unul din puținele felinare și atunci îi vedeam fața umedă. Nu știam dacă din cauza lacrimilor sau a zăpezii.

Aproape fără să îmi dau seama am ajuns pe Franz-Josephs-Kai. Fără să ne dam seama, am trecut peste podul Augarten. Mai ningea încă, leneş și urât, și noi nu scoteam o vorbă. O luminiță cât o steluță ne întâmpina de la o casă din Unterer Augartenstrasse. Știam amândoi ce voia să anunțe steluța. Ne-am dus în direcția ei.

Tapetele erau de un verde ca otrava, ca de obicei. Nu exista instalație de iluminat. Portarul a aprins o lumânare, a lăsat să se topească câteva picături și a lipit-o de noptieră. Deasupra ligheanului atârna un prosop. Avea brodate cu fir roșu ca sângele, în mijlocul unei coroane rotunde și verzi, cuvintele: <Binecuvântat fie Domnul!>

În această cameră, în această noapte am iubit-o pe Elisabeth.

– Sunt prizonieră, mi-a spus. Jolanth m-a luat prizonieră. N-ar fi trebuit să plec de la Baden, atunci când a murit Jacques.

– Nu ești prizonieră, am răspuns. Ești cu mine, ești soția mea.

Am căutat să explorez toate tainele trupului ei și trupul Elisabethei avea destule taine. O ambiție tinerească – o consideram atunci una bărbătească – mi-a poruncit să șterg toate urmele pe care ar fi putut să le lase Jolanth. Era ambiție? Era gelozie?

Încet, dimineața de iarna se târa peste tapetele verzi ca otrava. Elisabeth m-a trezit. Arata străină, cum se uita așa la mine. Spaimă în ochi și reproș; da, și reproș era în ochii ei. Cravata ei severă, gri-argintie, atârna ca o mică sabie peste spătarul scaunului. M-a sărutat domol pe ochi, a sărit deodata în sus și a strigat:

– Jolanth!

Ne-am îmbrăcat în grabă, într-o jenă inexprimabilă prin cuvinte. Dimineața timpurie era înfiorătoare. Ploua cu grindină. Aveam un drum lung. Tramvaiele nu circulau încă. Am mers timp de o oră împotriva ploii cu grindină, până la casa Elisabethei. Și-a scos mănușa. Mâna îi era rece.

– La revedere! am strigat în urma ei.

Nu și-a întors capul.”

Firește, socrul, nevasta, profesoara din Budapesta și un neamț vulgar nou apărut îl iau pe Trotta parteneri la afacerea lor dubioasă cu decorațiuni africane. Acesta își ipotechează casa. La fel de firesc, afacerea dă faliment și F.F. rămâne cu o groaza de datorii. Socrul se îndreaptă spre gazetărie, germană ca soi (Deutschland trimite cu gândul la un galantar ordinar), lesbiana unguroaică dispare împreună cu neamțul de mai sus, fiind niște escroci, iar Trotta își închiriază camerele din casă. Elisabeth se mută cu el, ii face un copil, Joseph Eugen Trotta, iar Trotta se transforma într-un pensionar care trăiește din chirii, făcând insa o contabilitate precară și costisitoare. Mama îi surzeşte de-a binelea, bătrâna murind semiparalizată, după ani de decădere, în anul 1934, când Hitler terorizează pentru întâia oară Germania. Nevasta îl părăsește a doua oară pentru cariera de ,,actriță” de cinematograf în compania aceleași unguroaice șarlatane. Trotta rămâne cu un pustiu în inimă. Vinde casa, trăiește din pensie și îl trimite pe ultimul vlăstar al neamului Trotta la Paris, unde va fi crescut de un prieten.

Polonezul Chojnicki, din prima parte, se află acum, după Apocalipsa Imperiului, la spitalul de nebuni, îngrijit de departe de fratele sau, bun prieten cu F.F. Cu vocea de Cassandră risipită, polonezul lunatic profetizează dezastrul celui de-al doilea război mondial. Roth însuși avea să moară în 1939, prin glasul lui Chojnicki vorbind mai degrabă chemarea Istoriei.

Birjarul ovrei din tinerețea sa își vede copilul, un talentat muzician, mort în stradă în urma unei încăierări cu autoritățile. Era comunist, ca cei mai mulți tineri care visau să schimbe lumea. Iar vârul negustor, boemul, nu mai comercializa castane prin Imperiu, ci mere stricate, având nevoie de permis la fiecare graniță pe care înainte vreme nici nu o observa. Suntem înaintea ultimei răsuflări. Singur și deja mort stă prăbușit într-un birt, alături de prietenii săi, vestigii ale unor timpuri imemoriale, când se anunță Anschlussul. Birtul se închide târziu, singurii rămași fiind muşteriul Trotta și proprietarul său, un evreu la fel de mort și de trist ca el. Între neamul Trotta și evreime se stabilesc legături foarte apropiate, subreptice: ambii sunt excluși din cetate, din Istorie. În mijlocul a două lumânări, albe și aprinse, în întunericul de criptă al tavernei, Franz Ferdinand vrea să se întoarcă acasă. Și unde să se ducă decât în Cavoul Habsburgilor, unde mormântul împăratului său zăcea de secole în tăcere? Tristețea ultimei pagini este indicibilă: morții stau în compania celor morți. Ultimul von Trotta se scurge în noapte.

,,M-am trezit deci singur, la masa, în fața celor două lumânări. Erau lipite de imitația de marmură și-mi aduceau aminte de niște viermi albi, drepți, aprinși. Mă așteptam din clipă în clipă să se îndoaie, cum se cuvine de fapt unor viermi.

Deoarece începea să-mi fie frică, am strigat:

– Franz, plata! ca în orice seară.

Dar n-a venit oberţalul Franz, ci câinele de pază care se numea tot Franz și pe care de fapt nu-l putusem suferi niciodată. Era galben ca nisipiul și avea ochi urduroşi și bot bălos. Nu iubesc animalele și încă mai puțin pe acei oameni care iubesc animalele. Am avut impresia o viață întreagă că oamenii care iubesc animalele sustrag o parte din dragostea cuvenită oamenilor, și impresia mea mi s-a părut deosebit de justificată, când am aflat că nemții din cel de al treilea Reich iubesc câinii lup, câinii ciobănești germani. <Bietele oi!> mi-am zis atunci.

Acum însă a venit la mine câinele Franz. Deși eram dușmanul său, și-a frecat capul de genunchiul meu și și-a cerut parcă iertare. Și lumânările ardeau, lumânările de mort, lumânările mele de mort! ŞI de la biserica Sfântul Petru nu se auzeau bătăile clopotelor. Și eu nu am niciodată ceas la mine, și nu știam cât e ceasul.

– Franz, plata! am spus câinelui și el s-a urcat pe genunchii mei.

Am apucat o bucățică de zahar și i-am întins-o.

Nu a luat-o. A scheunat doar. Şi apoi mi-a lins mâna din care n-a vrut să primească darul.

Am stins o lumânare. Cealaltă am desprins-o de pe imitația de marmură, m-am dus la ușă și am împins în sus cu drugul oblonul pe dinăuntru.

De fapt voiam să scap de câine și dragostea sa.

Când am ieșit în stradă cu drugul în mână, ca să trag iar oblonul, am văzut ca animalul nu mă părăsise. Mă urma. Nu putea rămâne. Era un câine batran. Slujise la Cafeneau Lindenhammer cel puțin timp de zece ani, așa cum eu îl slujisem pe împăratul Franz Joseph; și acum nu mai putea. Acum amândoi nu mai puteam.

– Plata, Franz! am spus câinelui.

El mi-a răspuns cu un scheunat.

Dimineața se ridică cenușie asupra crucilor încarligate cu totul străine. Adică un vânt ușor, care clătina felinarele bătrâne ce nu se stinseseră inca, in noaptea asta nu se stinsesera încă. Am mers pe străzi goale cu un câine străin. Era hotărât să mă urmeze. Unde? O știam atât de puțin ca și el.

Cripta Habsburgilor, unde se aflau împărații mei, îngropați în sicrie de piatră, este închisă. Călugărul capucin mi-a ieșit în întâmpinare și m-a întrebat:

– Ce doriți?

– Vreau să vizitez sicriul împăratului meu, Franz Joseph, am răspuns.

– Dumnezeu să vă binecuvânteze! a spus călugărul, și a făcut semnul crucii asupra mea.

– Doamne apără-l! am strigat.

– Pst! a spus fratele.

Unde să mă duc acum, eu, un Trotta?”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Amurgul unui imperiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s