Diabolicele

Din tot șirul de dandies ai secolului al XIX-lea, pe când dandysmul se inspira din educația aristocratică, cel mai curat dandy, cel mai apropiat de prototipul dandyului suprem este Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly, un dandy până și în ale scrisului. D’Aurevilly este și cel care a oficializat definitiv termenul de dandy atunci când a redactat biografia primului dandy al Europei, strălucitorul arbitru al modei londoneze pe la 1800, George Bryan Brummell, biografia a cărei traducere se găsește în cartea dedicată dandysmului de Adriana Babeți (cea care ne pune la dispoziție un întreg studiu excelent, cel care compune în mare parte volumul, despre dandysm în genere).

Dandyul nu poate fi confundat cu un snob trăind de pe azi-pe mâine, întâi de toate fiindcă mesajul său către lume merge dincolo de suprafața hainelor și a unor grimase stupide. Haina, față de orice alt purtător de rând al ei, este la dandies o expresie a întregului suflet. Deci despre suflet va trebui în primul rând să vorbim, fiindca nimic nu este pură aparență, capriciu oarecare la acești sublimi filfizoni. O mănușă e mai mult decat un gest de eleganță: e cuta unei trăiri pe o inimă palpitândă. A fi dandy înseamnă a-ți exterioriza sufletul, până când cei din jur să întoarcă fața de sublim sau de oroare atunci când îți aruncă o simplă privire. Acel tremur indicibil al ochilor striviți de o croială maiestuoasă, de un gest cât toate stările de spirit ale lumii, caută să stârnească în ceilalți dandyul. Babeți vorbește de o etică a dandyului, compusă la rândul ei din o latură puternic narcisistă, a vanității și a orgoliului hipertrofiate, o etică a singularității și a singur6atatii (înfumurarea irespirabilă îi condamnă la o solitudine pe care și-o asumă ascetic, dar în continuare cu orgoliul de a fi unici în toate privințele, ca geniile alungate din societate pentru monstruozitatea de neînțeles a facultăților lor) și una a negativității (morala lor este întotdeauna cea opusă oamenilor obișnuiți, binele și răul sunt amestecate în răspăr cu valorile cotidiene; fiind etern solipsişti, viața lor va fi un nesfârșit spectacolul al propriei lor existențe exterioare, spectacol jucat, se presupune cu temei, tot pentru ei înșiși în interioritatea lor).

Punerea zilnică în scenă a unei existențe, care nu poate fi traită fără dramă, implică automat o estetică a dandyismului. Acest ,,animal de stofă ”, cum a mai fost supranumit, e un platonician sadea. El vede Ideile obiectelor acolo noi vedem doar obiecte, iar, în situația sa deosebită, toate obiectele sunt modificate pentru a forța imaginea să exprime la maximum Ideea. Un idealist de salon, i-aş zice eu, cu toată miza desuetă a salonului. Scopul său final este acela de a produce efecte, stări de uluire cum nu au mai fost trăite. Mirarea ocupă un loc central și în metafizica lui Platon, bunăoară. Cinismul, malițiozitatea, mutrele de pe altă lume, răutățile perfect gratuite ale dandyului nu declanșează plăcerea sau satisfacția celorlalți. Cei mai comuni inși îl vor socoti dezagreabil, la limită oribil, un tip înspăimântător, un excentric dus cu pluta. Și tocmai acest lucru îl urmărește la urma urmei dandyul. El nu oferă voluptăți bârfitorilor, ca snobul ordinar, ci, prin violența scenelor sale (citiți: prin forța de sugestie a sufletului său) îngrozește și atrage, șochează și captivează deopotrivă. Plăcerea sa va fi aceea de a-și rumega în taină propriile efecte excelent interpretate, jocul de artificii spirituale regizat de el însuși până în amănunt. Prima sa natură este a doua sa natură, vehiculul artificios care pune în mișcare prima natură. Unghiul îngust din care privește în afară este compensat de unghiul larg deschis al propriului sine, actor și public în același timp.

Speculația mea este că, dacă în secolul al XIX-lea dandyul era un pervers, un efeminat, un misogin, și, adesea, un homosexual sau un pedofil, proferând mizerii sub formă de poante pe unde apucă, o ființă, într-un cuvânt, crepusculară și odioasă, toată purtarea sa imorală era ca o mănușă de plumb aruncată în fața scorțoşeniei burgheze: pioasă, sentimentală, pusă pe făcut bani și copii, adoratoare a femeii ca obiect sexual sau ca sobă în care se coc plozi, burghezia, cu limbajul său utilitarist și epurat de retorica înaltă, este în toate inversul modelului dandy. Femeia amazoană sau târfa de colț de stradă, ostracizate de burghezi, devin fascinante și demne de atenția dandyului. Copilul cu un erotism timpuriu, ca opus copilăriei dulcege și searbăde, inocența cu danteluțe a bughezului tipic, este cel pe care îl caută dandyul. Este homosexual și incestuos fiindcă restul lumii, grosul de mijloc al marilor metropole ale veacului al XIX-lea, este prea heterosexual și filistin. Amoralitatea sa este reversul gloatei. Altfel zis, ambivalența sa este constituțională: unde parizianul de pe stradă vede bine, dandyul ia ca semn al maleficului, și ceea ce pare rău pentru cei mulți va fi implicit valorizat bine la dandy. Jocul acesta de a nega societatea, nicidecum artificial, face farmecul irezistibil și originalitatea de sărbătoare a dandyului, expresia naturală a aristocrației.

Pesemne că în zilele noastre un dandy s-ar îmbrăca extrem de elegant (fiindcă restul lumii se îmbracă, aleasă expresie, ca-n tramvai), ar vorbi inteligent și cu o politețe onorabilă pentru limba sa maternă (și nu molfăind cuvintele și călcând în picioare sintaxa, ca ultimul cititor de tabloide), ar fi un creștin practicant (fiindcă majoritătile electorale nu dau doi bani pe religie), ar fi cult (în mijlocul ignoranței) și de o moralitate care i-ar obliga să se rușineze pe mulți monahi (între atâția destrăbălați cu duiumul). Adica, dandyul contemporan ar semăna prea puțin la exterior cu dandyul de acum două sute de ani. Însă pe dinăuntru, el va continua să fie busola, cu roza vânturilor aranjată invers, a societății celor mai mulți dintre noi.

Dar până și cei mai vestiți dintre dandy păcătuiesc a nu fi întru totul ceea ce chemarea lor le cere.

Cazul d’Aurevilly

La noi, în nordul mucezit al Dunării, d’Aurevilly s-a tradus în timpul comunismului cel proletar și, în acele decenii de restriște, s-a și publicat. Unde credeți? La vreo editură de apartament? Nicidecum. În chiar seria BPT din anii ’70, când Ceaușescu făcea arabescuri chinezești pe stadioane, și la Cartea Românească, o editură, așa, cum să zic?, extrem de destupată la minte pentru epoca sa cenușie. D’Aurevilly venea la pachet la două din cele mai populare edituri ale vremii, doi megaliți de renume. O dată prin volumul Diabolicele (BPT, 1975), socotit capodopera sa, și a doua oară prin Vrăjita și Cavalerul des Touches (CR, 1979), alte două romane reputate ale francezului. Abia de curand, cei de la Humanitas, acești curajoși capitaliști, esteți și rafinați, abia au scos două povestiri (din cele șase care alcătuiesc tot volumul) din Diabolicele, ce-i drept, cele mai reușite din colecția de povestiri. Mai exista și un volum, Împătimiri diabolice, apărut la editura de reputație mondială Allfa prin 1998, evident, foarte rar și uitat de lume, care pare o altă traducere a Diabolicelor.

Pentru a reprezenta temperatura suitei de șase povestiri, unde temperatura ar indica valoarea povestirilor, măsurătoarea ar arăta cam aşa: călăi-căldicel-călduț-fierbinte-foarte cald-cald.

D’Aurevilly scrie pe cât de excelent sub raportul stilului, pe atât de păgubos în ceea ce privește intriga. E cel mai prost constructor de acțiune pe care îl cunosc. Bolovănos, repetitiv și prost inspirat mereu, intriga celor șase povestiri poate fi redusă la două-trei fraze, exagerând chiar, tot farmecul stând în narare, în vocea celui ce povestește. Dar ce șarm! Ce cucerire de sine să te lași în voia lui d’Aurevilly comentatorul.

Dar chiar și aici, cele mai multe fraze ajung să te plictisească. Excentricul d’Aurevilly, mare dandy din când în când, o dă în bară prin ceea ce împrumută de la generația post-romantică: fraze lungi, unduioase, ca moda Empire, mii de detalii redundante, fir epic greoi, aspectul încleiat ce ținea la un loc textul unui romancier de duzină din Franța anilor 1850-1860.

Alături de asta, irită prețuirea de epigon pentru bizareriile lordului Byron, luat ca sursă de referință de câteva ori în povestiri. În plus, d’Aurevilly scrie doar în cadrul istoric al perioadei monarhiei restaurate de la 1815-1830 și doar cu gândul la gloriile aristocratice ale secolului precedent.

Toate personajele sale sunt aristocrați de carieră militară, toți provin din neamuri franceze imemoriale aflate la apus, dar de foarte bună calitate, acțiunea are loc de regulă undeva în provincie, eventual Normandia, Parisul nefiind cine-ştie-ce favorizat. Fiecare narațiune are același cadru: un personaj sau mai multe (cu rol de auditoriu activ) și un narator-martor prinse într-un dialog care este de fapt povestire, ca în celebrele povestiri în ramă, ceea ce mă face să-l bănuiesc pe d’Aurevilly de simpatii medievale, după Boccaccio de pildă.

Temele și motivele sunt cam aceleași: dispreț față de masă, ură mocnită pentru republică și democrația egalitară, îndoieli față de revoluția industrială și, prin contrast, prețuire pentru nobilime, oricât de scăpătată ar fi (dar nu e), pentru bărbații dandy, desfranați și experți ai viciului. Nu există personaj reprezentativ care să nu înjure clerul de câteva ori, nu există femeie (și fiecare poveste are în centru o femelă) care să nu aibă ceva diabolic (deși, de foarte puține ori, aflăm și ceea ce este diabolic în ele, nu doar ceea ce este numit astfel), nu avem poveste care să nu abundă în expresii tari și momente tenebroase, intenționat grotești.

Fiindca nu stăpânește arta tramei, d’Aurivilly compensează prin a indica, uneori enervant, cititorului ce istorioară, citez, ,,realistă” va urma (și urmează una neverosimilă), ce personaje ,,realiste” ne va înfățișa (și vine potretul unui conte dandy care are șapte amante simultan și care după douăsprezece căni de rachiu nu dă semne de beție) sau cu ce treabă imprevizibilă ne va da pe spate (și, fără drept de apel, ce se bănuiește la pagina întâi se împlinește peste alte 60). Tot exagerând în această direcție, ,,efectele” intenționate produc reacții contrare: în loc de intrigă avem plictiseală, în loc de stări de spaimă a la E.A. Poe ne confruntăm cu o ridicularizare spontană a groazei. Fără să exagerez, d’Aurevilly e spumos și comic, într-un mod involuntar, mai mult decât și-ar fi putut imagina, ceea ce îi asigură parte din farmec.

Să trecem în fugă peste primele trei povești.

Prima, Perdeaua stacojie, este povestea vicontelui de Brassard, bătrân satir, spusă într-o diligență naratorului, staționată într-o poștă, pentru reparații pe timp de noapte, chiar sub fereastra unde vicontele își trăise prima poveste de amor pe când avea 17 ani. Iată povestea: tânăr virgin într-o garnizoană provincială, fără un oraș lângă care să îi liniștească umorile, vicontele se plictisește toată ziua în casa unor burghezi cumsecade, adică șterși. Într-o oarecare zi, fata lor absolvă pensionul și vine acasă. Deși rece ca gheața inițial, trufașă și mută, tânăra se iubește șase luni la rând, pe furiş, cu vicontele în camera sa de la etaj. Într-o noapte însă, fata în moare goală în brațe, în timp ce o poseda. O lasă jos și o șterge la garnizoană, unde după o lună de stat ascuns iese la suprafață și cu asta basta. Toata povestea e o rememorare a unui episod groaznic. Dar la d’Aurevilly episodul pare bombastic mai mult decât fioros. Rezultatul este unul nereușit.

A doua, Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan, este povestea unui craidon bătrân, care este invitat la o masă, dată în cinstea sa, de 12 dintre amantele sale, astăzi bătrâne și ele, aristocrate foarte bogate și prețioase. Întrebat fiind în toiul petrecerii care a fost cea mai frumoasă poveste de amor din viața sa, craiul își aduce aminte cum, tânăr fiind, sedusese o superbă doamnă din înalta societate, prezentă la masă, cu care, ca amant, trăise minunate nopți și zile de amor. Doamna avea o fiică, o bigotă pe rit spaniol vechi, adică o fanatică de nici 13 ani. Puştoaica îl privea cu ură și gelozie pe crai, până ce într-o zi i se confesează preotului că este însărcinată. Mama apoi intervine ca să afle cine e vinovatul. Evident, amantul ei. Poanta e abia la final, ca într-un banc reușit: fata recunoaște cum a rămas însărcinată: după ce, într-o seară, domnul Ravila părăsise încăperea în care avusese loc conversația, fătuca se așezase pe scaunul său, rămânând, după părerea ei, grea. Ha, ha, ha, iată dovada dragostei ascunse! D’Aurevilly amuză. Și cam atât.

A treia, intitulată dandy Fericirea prin crimă, e povestea unui doctor, redată naratorului, în urma unei expoziții de animale sălbatice, panterele orientale, când cei doi protagoniști deja amintiți observă un cuplu încântător, trecut de 40 de ani, încârligați asemeni celor mai vulcanici armăsari, dar în realitate, soț și soție, cuplul fericit, căsătoria perfectă. Doctorul lor curant începe să le depene firul vieții. Ea, o amazoană, fiica unui celebru profesor de scrimă, el, un aristocrat pursânge. Ea, îndrăgostită de el și transformată cu ani în urmă în amantă și, în scurt timp după aceea, refugiată sub şorțul de cameristă la castelul său, pe vremea când prima sa nevastă, o nobilă flegmaticâ de sorginte veche încă mai trăia, el, un mincinos și un adulterin de geniu. Doctorul le devoalează crima oribilă de la temelia căsniciei divine din prezent: ea îi otrăvise nevasta, bolnavă de ceva vreme, cu ,,cerneala dublă”. Doctorul constată actul criminal, dar, noblesse oblige, muribunda îi interzice să dea în vileag crima, care i-ar fi dezonorat blazonul familiei, medicul conformându-se. Finalul intrigii este extrem de ușor de anticipat, deși d’Aurevilly e mereu sub impresia naivă că ne surprinde. Problema morala e următoarea: cum se poate înălța o căsnicie ideală pe o mârșăvie abominabilă? Cutremurător…

Abia în cea de-a patra nuvelă, cea mai reușită din întregul volum, piesa literară magistral scrisă, ba chiar cu un fir epic relativ palpitant, Dedesubtul cărților unor partide de vist, D’Aurevilly își dă măsura talentului. Este, alături de ce-a de a cincea povestire, cea care salvează Diabolicele de la mediocritate. Începutul este un recviem al nobilimii franceze, prezența naratorului în salonul baroanei de Mascranny. În atmosfera teatrală, rece, în care îngăimarea de ,,monosilabe” reprezenta culmea dialogului studiat al micii societăți de bună calitate, naratorul, după tipic, spune o poveste, spre a rupe năduful placid și lentoarea din încăpere. La D’Aurevilly, plictiseala omnipotentă naște nevoia relatării. Crescut într-un orășel de provincie, care adună la un moment dat crema vechii aristocrații franceze, povestitorul își aduce aminte de opulența caleştilor, de splendoarea barocă a heraldicii încă vie, totul cândva pe la 1820 și ceva, când în micul orășel plutea nemişcarea: nu baluri, nu distracții, nimic de viață, cum se zice în lumea mare, tineretul topindu-se de căscături, dând chiar în damblaua gravității religioase, bătrânele aristocrate tresărind singurele în marele cimitir rural de o vigoare tomnatecă. Singurul lucru care mai atâță pasiunile era jocul de cărți, ,,ultima mare pasiune a inimilor tocite.” Trebuie adăugat că aceste vlăstare hodorogite ale Vechiului Regim se însoțeau, din când în când, cu câteva familii din marea nobilime engleză, la d’Aurevilly aristocratul englez fiind chintesența sângelui albastru de pretutindeni. Printre aceste neamuri de remarcat era cartoforul feroce, cel care se concentra neabătut de dimineața până seara la masa de vist, scoțianul Marmor de Karkoel.

Iată un pasaj al jocului încins de cărți:

,,Avea acea atenție profundă, chibzuită, ce se adâncește în combinații la fiecare întâlnire cu surprizele jocului, și şi-o păstra învăluită într-o splendidă nepăsare. Pe lângă el, sfincşii ghemuiți pe lava de bazalt a soclului lor ar fi părut statuile unor Genii ai încrederii și exuberanței. Juca de parcă trei perechi de mâini i-ar fi ținut cărțile, fără să se întrebe nicicum ale cui erau aceste mâini. Ultima boare a înserării de august se revarsă în unde de adieri și miresme asupra celor treizeci de capete cârlionțate ale fețelor și venea apoi, încărcat cu noi arome și parfumuri feciorelnice, culese de pe pajiștea de bucle luminoase, să se frângă de fruntea lui arămie, lată și joasă, stânca de marmură omenească, pe care nu stârnea nici măcar o cută. Karkoel nu lua seama la ea. Sensibilitatea lui era mută. În clipele acelea, trebuie s-o marturisesc, își purta bine numele de Marmor! Nu mai e nevoie să vă spun că a câștigat.”

În abundența aceasta de detalii se scaldă stilul lui d’Aurevilly, însă toate sunt lucrate cu finețe de bijutier. Din loc în loc ne lovim de metafore copleșitor de reușite, unele, cum ar fi aceea care pune în acord anumite stări sufletești cu mișcarea unei napolitane într-o cupă de înghețată, repetându-se chiar în două-trei povestiri. O altă particularitate stilistică este gluma tăioasă, cinismul și duritatea de băcănie a anumitor întorsături de frază. Voi da mai încolo câteva exemple, când se va ivi cazul.

Tiza lui Marmor la masa de joc, ființa de o glacialitate a la Lady Macbeth în gesturi și priviri, este contesa de Trembley de Stasseville, al cărei specific era acela de a împunge, cu cele mai amare zeflemisiri, în cine apucă la jocul de vist, mereu la lucru. Trecută de 40 de ani, cu un chip de moartă, fără o tresărire de suflet pe chip, contesa văduvă, poreclită Doamna de Sloi, avea o fiică adolescentă, la fel de ascunsă și polară precum mama ei.

Nimeni nu ar fi putut ghici vreo legătură între contesă și cartoforul scoțian, care, în tinerețea lui, fusese ofițer prin India, unde, între alte exotisme, căpătase harul de a secreta, în taina propriei încropeli de laborator alchimic, cele mai periculoase otrăvuri care se găseau în Orientul îndepărtat. Naratorul recunoaște de a-l fi suprins, într-o dimineață, cum turna o licoare rubinie, o otravă năucitoare prin simpla inhalare, în montura unui inel, sub piatra prețioasă.

Și, acum, punctul culminant: în mijlocul unei partide pasionate, d’Aurevilly crescând tensiunea așteptării la extrem, un inel strălucește, inundând încăperea cu o raza puternică purpurie, lăsându-i pe toți cu gura căscată. Inelul îi aparținea contesei, care, alături de fiica sa, aveau să moară în scurtă vreme, răpuse de o intempestivă și misterioasă boală de piept. Se pare că cele două se certau ore întregi în spatele ușilor, ferite de slujitoare, înainte de a se stinge una după alta. ,,Zeul şlemului”, cum era supranumit Marmor jucătorul, dispăru curând înapoi în Indii, unde își pierdu definitiv urma.

Însă un amănunt important transformă finalul în groază: contesa purta, în ultima parte a vieții, un lanț de rozete în jurul taliei, rozete care creșteau într-o glastră din casa doamnei de Stasseville. Pe fundul glastrei s-a găsit, după moartea celor două, un avorton înghesuit. Aici se termină istorioara, lăsând audiență speechless, suprimată de ,,efectul” cutremurător. Nu voi încerca să dezleg intriga. O las după judecata fiecăruia, aşa cum, discret, a procedat și d’Aurevilly.

A cincea povestire, Un ospăț între atei, cuprinde o întâmplare din orașul provincial V., unde un anume Mesnilgrand se află într-o catedrală, când este surprins de-un prieten și suduit pentru prezența sa acolo. Scena slujbei de după-amiază, somptuoasa cavernă a bisericii sunt descrise cuceritor de d’Aurevilly. Ei bine, domnul Mesnilgrand este fiul unui bătrân bogat și zgârcit, mare amator de chiolhanuri drăcești, care, de ani buni, crea rumoare în orășel din pricina unor ospețe risipitoare unde invita numai bărbați de vază, dar toți desfrânați și atei, fructele putregăite ale Imperiului de la începutul veacului. Bătrânețea nu le mai îngăduia destrăbălarea, dar se spunea că la masa acelor păcătoși se auzeau cele mai blasfematoare lucruri cu putință. Și noi suntem invitați la o asemenea bacanală. Glumele indivizilor adunati sunt grobiene, presărate cu directe jigniri la adresa Bisericii și a religiei creștine. Ba chiar se discuta pe larg despre o fetişcană credincioasă care purta pe sub haine, în zonele intime, sfinte ostii, motiv ca mârlanii să facă tot felul de apropouri extrem de actuale.

Un schimb de replici. Vă rog să urmăriți umorul:

,,- În ce mă privește, spuse Selune tacticos și cu îngâmfarea unui bătrân nărăvit care nu socotește că e cazul să se emoționeze de un fleac, în ce mă privește, am văzut într-o zi optzeci de călugărițe aruncate una peste alta, pe jumătate moarte, într-un puț, după ce în prealabil fuseseră violate cu de-amănuntul fiecare de câte două escadroane.

– Brutalitate de soldați de rând! spuse Mesnilgrand cu răceală; iată însă un exemplu de rafinament ofițeresc.”

Și aici, tânărul Mesnilgrand, constrâns să se justifice pentru prezența sa în biserică, unde fusese surprins, povestește o întâmplare din vremea campaniei lui Napoleon în Spania. Se făcea că în tabăra militară cel mai chipeș și dandy ofițer era maiorul Ydow. Amanta sa era o anumită Rosalba, o mesalină în toată regula, curva regimentului și cea mai mare dintre târfe. Numai că la d’Aurevilly nimic nu e lăsat fără un contrast pe măsură: pe cât de ușuratică era Rosalba, pe atât de împurpurați de rușine sunt obrajii ei, emanând Pudoare, în fața trupurilor goale ale soldaților. Iar Pudoarea feminină dă iluzia neprihănirii. Rosalba era cea mai curtată târâtură din regiment. După multe descrieri deocheate, Mesnilgrand tânărul, care îi ținuse loc de amant, surprinde un episod sinistru: stând în dulapul cu boarfele Rosalbei, după ce trebuise să se ascundă de teama maiorului, cei doi se înfățișează ca soți, încep să se certe în fața lui, până când ea îi recunoaște maiorului că acel copil pe care îl avuseseră împreună (mort între timp) era conceput cu domnul dosit în dulap, prezentându-i apoi pe larg toți amanții ei din armată. Lista era nesfârșită: Ydow se înfurie, o bate, și, într-o clipă de nebunie, ia de pe masă lumânarea aprinsă și o cauterizează în locul păcatului pe nevastă-sa. Mesnilgrand iese brusc din dulap și îl ucide pe maior dintr-o lovitură de sabie. Suspansul este scântâietor, mai ales că aflăm cum într-o casetă Ydow ținea inima copilului, ca pe o relicvă a durerii sale după fiul său pierdut, inima pasată de la un soț la altul, cu o furie de tenismeni dezlănțuiți, înaintea crimei. Cutia cu inima copilului a trecut ulterior în posesia lui Mesnilgrand, care se hotărâse chiar în săptămâna respectivă, cea în care a fost descoperit în Biserică, să o lase în grija unui părinte. Sfârșitul povestii, care, în punctul său culminant, aducea cu o știre caldă de la ora cinci după-masă.

Ultima povestire duce rafinamentul decăderii la paroxism. Se cheamă Răzbunarea unei femei. Începutul este mai mult haituiala la apus după o curvă a unui gentilom, domnul Tressignies, pe o stradă lăturalnică, desfundată și arătând sinistru, a unui mare bulevard parizian. Doamna respectivă era înveșmântată grațios și nu miroase a prostituata de cinci franci. Domnul june o ajunge din urmă, ea îl invită într-o casă cu o înfățișare odioasă, o magherniță scoasă din iad, urcă amândoi în odaia ei și se lasă imediat în voia voluptăților. Doamna se oferea cu o pasiune nebunească, atipică pentru categoria de cocote frecventate de Tressignies. D’Aurivelly nu ne scutește de detalii picante, dar fără porcozități. În fine, individa, intrigată de curiozitatea pe care i-o arată înciudatul Tressignies¸ se deconspiră și își povestește viața. Se chema Ducesa de Arcos de Sierra-Leone, soția celui mai vestit nobil spaniol, dintr-o stirpe ce se întindea până prin veacul al XII-lea, un soi de aristocrat orgolios și înghețat. După ce se lasă în voia unui alt nobil care o curta, devenindu-i amantă, deși își sfătuise soțul să-l îndepărteze pe curtenitor, povestea lor de dragoste se sfârșește barbar: gelos, aristocratul hispanic angajează doi sclavi negri, care, în fața soaței, și cu el alături, îl sfârtecă literalmente în bucăți pe amant. Ea, nu știm după ce logică, căci ne scapă, se consideră jignită de trufia acelui nobil tiran și dorește să-l pedepsească, terfelindu-i numele. Merge la Paris, unde se prostituează pe nimic, la mâna oricărui trecător îndrăzneț. Răzbunarea ei constă din a spune crunta întâmplare oricărui client binevoitor să o asculte și din a-și lipi pe ușa stabilimentului o tăblie cu numele ei complet de ducesă. Perplex, Tressignies părăsește cămăruța, pentru că, la distanța de câteva luni, să afle că doamna de Arcos murise în groaznice suferințe, lovită de cele mai crunte boli venerice, până și pe piatra de mormânt întipărindu-şi titlul și ultima meserie. Revenge dincolo de moarte!

Aici se încheie ciclul Diabolicelor, scrise de pana unui curtean, cu vocație de dandy, cât se poate de autentic pe de-o parte, prea mult asemenea altor robotitori ai cernelii pe de alta. Un autor obligatoriu de citit, măcar pentru ghiduşiile sale și scurtele horror scenes pe care ni le oferă din belșug.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Diabolicele

  1. laura zice:

    Imi lipseste ceva de tot caut printre articolele tale. Vreau sa gasesc un text cu tonus diferit. Nu se poate ca toate starile tale sa fie mereu lava aprinsa si cenusa. Trebuie sa fi fost tu vreodata in beatitudine! Cum arata un text scris in stare de fericire? Nu gasesc asa ceva si uite bat tara-n lung si-n lat. Arata-mi tu unul. La nevoie scoate-l de la naftalina, rogu-te. Trebuie sa fi scris si acum trei ani. Vreau sa vad unde si cat se simte schimbarea. Chiar si in recenzia unei carti trebuie sa se simta ceva, un fir ce tradeaza o stare de bine personala. Nu spun, doamne fereste, ca aici nu impartasesti placeri estetice sau ca nu ma faci sa doresc sa citesc si eu autorul la care te referi. Sau ( si mai rau !) ca-mi doresc sa-ti castrezi cu ceva spiritul critic admirabil, si-mi place cateodata cand esti subiectiv pana la absurditate. Am insa o senzatie de lipsa, inexplicabila. Poate nejustificat….

  2. Vicuslusorum zice:

    Da, Laura, am avut si clipe de fericire, dar le voi povesti cand voi fi batran. Dar in general sunt trist si manhnit de suferinta celorlalti si a lumii. Suna ca de la tribuna, bombastic de-a dreptul, dar pe langa spiritul critic, sunt un om sensibil (nu stiu daca ti-ai dat seama de asta din anumite fraze si intorsaturi de cuvinte). Esti cam curioasa legata de mine ca om (asa mi se pare) si asta ma intimideaza.

  3. laurapanait zice:

    Iar n-am fost clara. Nu vreau povestile fericirii tale, adica nu ca nu le vreau, ca mor de curiozitate, dar nu le-am cerut. Am cerut un text oarecare scris acum trei ani ca sa-mi dau seama daca s-a schimbat ceva in stil. Incepi in septembrie 2009. Si inainte? Poate ca viata personala n-are nici o influenta asupra scrisului. Dar de ce sa nu verificam daca tot ne-a lovit ideea ?! Chestiunea sensibilitatii e indubitabila ! Mai ales ca am avut ocazia sa citesc texte de o violenta dezgustatoare raportate la femei.
    Curiozitatea mea este poate explicabila prin faptul ca iti dezvalui tu public gandurile (destul de ) intime si asta ma face sa simt ca te cunosc, nu scrii impersonal. Prin urmare, daca tot te destainui lumii ( si ador asta la tine) trebuie sa-ti asumi si riscurile subsecvente.

  4. Vicuslusorum zice:

    Uite, citeste nuvela lunga din categoria Bucurestenii. Am scris-o acum 5 ani in vara. Atunci aveam 22 de ani neimpliniti. Acela este nivelul de la inceputuri. Am umplut caiete si mi-am facut notite inca din adolescenta, inconjurat de carti. Imi pare rau ca iti las impresia ca nu as fi evoluat substantial (sau deloc) in ultimii 3 ani.

  5. laurapanait zice:

    Nivelul la care ai ajuns dumneata, draga domnule, ma depaseste oricum, vezi bine. Prin urmare sa lasam izmenelile…..ce sa apreciez eu ? Tu oricum te referi cu obstinatie la ceea ce te intereseaza – la stilul literar, eu ma uitam dupa sentimente sau naiba stie ce…

  6. Vicuslusorum zice:

    Ma intrigi si ma enervezi un pic de tot, aproape deloc. Sunt sentimente suficiente in ce scriu. Aprecierea ta este importanta pentru mine ca autor, chiar daca esti o idioata (si nefiind astfel sunt cu atat mai dornic sa o aud). Naiba stie ce cauti. Si, iarasi, „violenta dezgustatoare” cu care le impung pe femei: chestie de gust, pana la urma. Oricum, nu consider ca gresesc cu nimic cand abordez subiectul respectiv… cu brutalitate si insistenta. Mai mult descriu fara sa dau nume si fara sa deconspir fapte ceea ce eu si altii in cercul meu au trait sau chiar traiesc. Si sunt luminusuri de bucurie in ce scriu, dar intr-adevar rare.

    Si hai sa-ti fac o concesie (nu stiu cati citesc comentarile de la post publicat cu ani in urma): nu sunt orgolios si vanitos din fire (mandru, da), dar cred ca am cel mai autentic si mai profund blog cu teme culturale din Romania. Si asa ceva ma obliga la multe. La mult mai multe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s