Jeni Acterian

Motto: Daca toate curvele din orasul acesta ar fi fluorescente, Bucurestiul ar lumina mai puternic noaptea decat Las Vegasul.

Abia zilele acestea, cu chiu-cu vai, am apucat sa citesc Jurnalul unei fiinte greu de multumit, faimos in anii ’90, mare descoperire post-comunista, cel care sta alaturi de Jurnalul lui M. Sebastian (pe care nu l-am citit) ca doua dintre bucatile biografice exceptionale ascunse sub comunism.

Prim impresia este una de satulie. A fost un adevarat efort de rabdare si asteptare, desi jurnalul se citeste usor, pentru a-l putea termina. La fiecare suta de pagini imi puneam intrebarea cand o sa-l arunc pe geam… Acum sau sa mai astept inca o suta de pagini? Si, uite asa, de sila, de mila, am ajuns la pagina 400, cand orgoliul ma impingea sa zvarlu odata cartea asta pe jos (care, totusi, mi-a consumat timpul pretios pe care l-as fi acordat unui volum valoros: intotdeauna socotesc ca viata mea, oricat as trai, chiar si un secol, e prea scurta pentru a mai avea ragazul necesar sa citesc altceva decat opera de prima marime;  asta e, sunt exigent cu lecturile mele) pentru ca imediat, tot orgoliul sa ma intepe aducandu-mi aminte cat de putin mai am…  Asa ca l-am terminat, sau jurnalul m-a terminat pe mine. De ce a fost atat de anevoioasa lectura? Plictiseala? Suport excelent cartile considerate indeobste plictisitoare. Nu, pur si simplu, monotonia consemnarilor. Fie ca ma aflam in primul sfert sau in ultimul cantitatea de idei este aceiasi: joasa. Impresiile autoarei sunt uimitor de constante. Jeni Acterian, care-si incepe jurnalul la 16 ani, in 1932, si il termina probabil in preajma mortii timpurii din 1958, desi noi avem notitele ei pana in 1947, este atat de conformista cu ea insasi incat ajunge sa te exaspereze de-a dreptul. Toate reflectiile ei despre moarte, micile tribulatii depresive din nimic, luciditatea chinuita si inteligenta sterila cu care se faleste Jeni m-au dus cu gandul la un Cioran diluat.

Ca document istoric, Jurnalul unei… nu comunica cine-stie-ce: realitatea interbelica, cercurile de simpatizanti legionari in care se invartea, prietenia unor Eliade, Ionescu si Cioran, rolul de “studenta” talentata a lui Nae Ionescu, intalnirea cu marele logician, oricat de oportunist comunist o fi fost, Anton Dumitriu, moartea lui Haig Acterian, decesul parintilor, ei bine, fara sa exagerez, toate aceste sunt puternic estompate in mintea lui Jeni, mai mult preocupata de ea insasi, orgolioasa obsedata de moarte si de societate (Jeni e o tipa foarte sociabila, desi ceilalti, cei obisnuiti, apar in culori sinistre: prosti, imbecili chiar, enorm de plati, submediocrii, fara vlaga intr-un Bucuresti care seamana mai mult a targ decat a oras). Nu la Jeni gasesti istoria, aceasta fiind doar una intr-o nota minora. Farmec interbelic? Nu tine la Jeni. Cinematograful – in mare voga atunci, dar cu la fel de multe filme proaste ca cel de astazi – ca narcotic al tristetilor adolescentine nu este fermecator cu nimic. Munca ei de cativa ani la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare) da nastere unui infern cotidian, grijuliu consemnat. Jeni nu suporta comunul si munca de contopist doar pentru bani, dar te calca pe nervi sa vezi ca il indura doar jumatate de zi, restul fiind consumat pe serate si intalniri superficiale, in timp ce cvasimajoritatea europenilor, de dimineata pana seara, se macelareau cu spornicie.

Ca grila de lectura, iarasi, Jeni dezamageste. Desi citeste enorm, si intr-un ritm aiuritor (sute de pagini pe zi), in general sunt numai si numai prostii, dupa cum singura recunoaste. Un Sestov pe aici, un Kierkegaard pe acolo, plus bibliografia obligatorie de la filosofie, sunt exceptii in caruselul autorilor de mana a saptea. Romane politiste, autori la moda, un aer infect de pension strabate multe pagini de la inceput. Remarcabila este iuteala cu care a reusit sa invete engleza, franceza o stia de mica, citind numai beletristica ordinara.

Jeni se da lucida, depresiv de lucida, inteligenta cat se poate, si, totusi, o adiere de sentimentalism ieftin de anii ’30 strabate multe insemnari. Nici dupa criza erotica tarzie, dupa 1945, Jeni nu atrage prin nimic iesit din comun (din comunul jurnalelor de oarece calitate, ma rog), in afara poate de o trufie nemarginita, condescendenta si cruzime. Vitalismul stilului si marota Mortii sunt tot produse otravitoare ale epocii sale.

Cu Acterian mi-am pierdut cateva ore din viata cand as fi putut citi atatea si atatea…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Jeni Acterian

  1. Anca zice:

    Opinii puternice ca in tot ceea ce scrii, insa uiti un lucru, si anume ca Jeni nu si-a scris jurnalul pentru a fi publicat. Nu zic ca nu e loc de critica, sau ca nu ai dreptate, dar nu mi se pare corect sa incerci sa dai vreun verdict cartii. Si mai e un lucru. Eu, personal, apreciez o carte mai ales dupa felul in care reusesc s-o inteleg, respectiv (aici) dupa gradul de indentificare cu personajului, cu gandurile si ideile acestuia. Astfel spus, nu vad cum ai putea tu sa fi impresionat de (da!) banalitatea acestui jurnal.

    🙂

  2. vicuslusorum zice:

    Draga Anca,

    Cum sa fiu impresionat de banalitati (sic!), socotind ca sunt banalitati? Si, nu, nu cred ca o grila valorica solida consta in „identificarea” cu personajul, starea sa interioara si felul in care se rasfrangea lumea din jur in sine. Satisfactia ta estetica nu e tot una cu valoarea unei carti. Imi place cartea, automat e buna. Asa, orice carte proasta isi are un cititor entuziast. Sa o decretam valoroasa pentru atata lucru? Be serious.

    Ce i-am reprosat de fapt jurnalului lui Jeni Acterian sunt scaderile sale in lumina laudelor si omagiilor si suprapretuirii de care s-a bucurat prin anii ’90. Pentru grupul Humanitas, jurnalul „fetei cuminti” era o capodopera de sertar, o descoperire a societatii de mare clasa din interbelic ingropata de grosolania comunistilor. Citeste cronicile de atunci si vei vedea cum a curs cu eulogii peste biata Jeni, din care cei de la Humanitas au ciuntit si au editat anapoda (cauta un articol recent din arhiva Observatorului Cultural si vei vedea!), ca sa nu zic ca varianta pe care o avem in librarii este jumatate din insemnarile ei memorialistice.

    Eu raman la parerea mea: este o carte mediocra si daca doar atat a ramas din „farmecul” feminin al interbelicului romanesc inseamna ca si atunci tot modesti eram in fapt.

  3. laura zice:

    Intre timp ai citit Jurnalul lui M Sebastian?

  4. Vicuslusorum zice:

    Nu, nu am apucat. De ce?

  5. laurapanait zice:

    Eu l-am gasit exceptional.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s