Profesorul Unrat

Familia Mann, cu originile sale hanseatico-braziliene, a dat multi artisti Germaniei. Primul, deasupra celorlalti, impozant si statuar, sta Thomas. Apoi vine Heinrich, pe care nu stiu cati il mai citesc sau il mai iau serios in seama. In timpul vietii, Heinrich a cochetat cu social-democratia, a reusit sa isi vada un roman transformat in film (cu Marlene Dietrich in rolul principal, Der blaue Engel) si a trebuit sa emigreze in State, cel de-al treilea Reich indexandu-i opera la categoria larga a “decadentei”. Si, nu stiu de ce, nazistii au ales excelent cuvantul: “decadentismul” este un curent literar puternic in literatura de limba germana a veacului al XX-lea.

Din Heinrich Mann am pe acasa volumele istorice, doua caramizi late de-o palma, Henric IV si volumul Profesorul Unrat, din 1905. Povestea lui Unrat sta la baza filmului cu Dietrich din interbelic. Romanul, insumand in jur de 200 de pagini pe o hartie medie, m-a atras ca pe o lectura usurica. Nu mica mi-a fost surpriza: Heinrich Mann, desi fara talentul fratelui sau, intr-o maniera ferma si cursiva, laconica si aspra pe alocuri, povesteste excelent, captiveaza, cucereste si socheaza. Mai mult: nu seamana in nimic cu Thomas. Pe Heinrich, desi neamt, l-as circumscrie in marea familie a autorilor austro-ungari: temele, subiectele sunt aceleasi. Profesorul Unrat e un roman cu scene la fel de violente, dar fara lirism, ca cele dintre adolescentii morbizi din Ratacirile elevului Torless a lui Robert Musil, avand ca protagonist pe un nihilist (asemanator lui Esch anarhistul din Somnambulii) corcit cu un nauc (precum Kien din Orbirea lui Canetti), acest Profesor Gunoi, Scarnavie, Unrat in germana.

Desi numele sau real este Raat, in orasul provincial X., generatii intregi, timp de 27 de ani, il numisera pe profesorul de greaca si latina (umanioarele) Unrat. Porecla il indispunea, insa aspectul sau fizic neglijent si murdar, de vaduv in varsta de 57 de ani, o confirma. Acest individ isi tortura zilnic liceeni la scoala. De la pedepse fizice, insulte colosale, rautati uriase pana la pedagogia laxa de astazi – iar H. Mann construieste istorioara pe istoria sociala a Germaniei de la 1900 – vorbim de un drum lung. Profesorul Unrat este realmente un tiran de moda veche, un monstru la catedra. In plus, mintea sa suferea de paranoia puterii (elevul trebuie sa il asculte, pe el, ca profesor, pe primar, ca autoritate a statului, pe politist, ca slujbas al sau, pe burghez, ca stapan al materiei) si de teama ca “puslamalele” sa nu dea ordinea societatii, decenta ipocrita a burgheziei, peste cap. Cursurile sale sunt mostre de clisee, de idiotenie didactica: fraze sforaitoare, idei prefabricate, tineretul german de la inceputul celuilalt secol era indopat cu false cunostinte umaniste, simuland o moralitate mic-burgheza. Unrat, gaunos si emfatic, avea momente de jubilatie interioara cand isi tortura si admonesta elevii slabi. Mai mult, simtea in cerul gurii satisfactia datoriei bine facute, cu fanatismul si intunecarea mintii specifice unui monoman disciplinat, unui mic functionar impecabil dar fara constiinta omeneasca. Heinrich Mann ii construieste portretul din tuse groase si putine cu multa indemanare.

Si, iata ca in acest climat de garnizoana in loc de scoala (aluzia lui Heinrich Mann, in aceasta mare parabola, e clara: educatia generatiilor care au facut razboaiele mondiale a fost una de o ritmicitate mecanica) apare o bresa, o fisura in universul asocial al lui Unrat. Ar trebui adaugat, nota bene, ca acest vaduv batran (vaduvia sa era cauzata de faptul ca, in tineretea sa, traise din banii unei femei mult mai in varsta, pe care a luat-o in casatorie imediat ce a devenit profesor, inainte fiindu-i, in schimbul unui minim material, amant) lucra la o lucrare capitala despre particulele la Homer (sic!). In rest, desi privit cu respect de restul oraselului, Unrat nu avea prieteni si era complet rupt de realitatile cotidiene.

In lumea aceasta inchisa, rau mirositoare, intr-o zi, corectand caietele de lucrare ale elevilor sai, nimereste peste compozitia unui derbedeu, pe numele sau Lohmann, care, desi nu avea habar de subiect (Unrat inventa cerinte imposibile, fara raspuns!) si urma sa ramana repetent, ii redacta profesorului un raspuns ironic, istet ticluit. Lohmann era un adolescent cu firea unui artist boem, lucru pe care tiranul nu-l putea inghite in ruptul capului. Rasfoind caietul “pungasului” si “lepadaturii” dadu fortuit peste un catren, in care ultimul vers lipsea. Strofa parea o obscenitate de duzina, scrisa probabil dupa o noapte de chefuri in compania altor doi “derbedei” cu care era prieten Lohmann, un anume von Ertztum (din familie de mari burghezi) si Kieseleck (un amarstean de rand). Se facea o trimitere, nu prea politicoasa, la artista Rosa Frohlich.

Unrat, dibuind ceva care ar fi putut sa-i infunde pe elevii sai, porneste prin oras in cautarea acestei Frohlich, care era, de altfel, o femeie de o frumusete rara in urbea marunta. Dupa peregrinari pe strazile intunecate, intr-un amurg sinistru, in care domnul profesor plutea ca un strain, dupa ce era sa fie luat la bataie de niste haimanele intr-un birt mizerabil, Unrat, comic si excentric din cale afara, fanatizat si odios pe dinauntru, o descopera pe artista. Acesta lucra intr-un local de noapte, mai bine zis, un stabiliment dubios, in care desfraul si cheful erau la ele acasa. Clientii localului sunt niste canalii mic-burgheze, toti de stanga si extrem de prost educati, iar patronii, un cuplu de proxeneti obezi. Pe multi Unrat ii „avusese” ca elevi “rai” si “ratati”. In fine, Unrat, care inca ii despartea pe toti orasenii in “lepadaturi” si elevi de isprava, o cunoaste pe prostituata Frohlich si anturajul ei hidos, dar, amoral si fanatizat cum era, incepe sa vada in artista (cu recitaluri penibile intre doua partide de tavaleala) o muza a vechii antichitatii. Ridicolul si grotescul sunt extrem de bine proportionate la Mann. Unrat apare cand ca un mostru fioros, cand ca unul induiosator.

Zilele trec, Unrat revine la bordel, descopera ca cei trei “golani” fusesera de multe ori pe acolo (dar nu intelege ca artista Frohlich se distrase cu toti trei “clientii”) si pregateste “razbunarea”. Scopul era demascarea celor trei, in frunte cu Lohmann, expulzarea lor din scoala si ratarea consecutiva in cariera. Profesorasul umil Unrat, resentimentar pana in maduva oaselor, visa, in meschina sa invidie, la o razbunare tarzie pe marii burghezi ai orasului.

Insa lasitatea si meschinaria il fac sa revina la bordel, sa nu ia o decizie finala la ore in legatura cu cei trei pustani, acestia presimtind lasitatea Scarnaviei de a-i denunta (exista pericolul unui autodenunt implicit), cum era poreclit Unrat, dar fiind la fel de lasi la randul lor. Si aici incepe absurdul si comicaria. Dupa multe tevaturi si momente hilare, Unrat afla ca von Ertztum era indragostit de Frau Frohlich. Von Ertztum avea in jur de 17 ani, era brutal si foarte atatat sexual. Si atunci, protejandu-si Muza de clientii sai, devine clar pentru toata lumea (cu exceptia lui Unrat insusi) ca profesorul era la randul sau indragostit si gelos din pricina artistei, cum ziceam, o curva cu voce sparta si minte putina. Ii propune o casatorie, pe care, magulita, Frau Frohlich o accepta. Cei trei liceeni sunt infranti si mustrati metodic de Unrat. Batalia parea castigata. Filistinul triumfa in dauna sa.

La scoala, dupa casatorie, apar zvonuri, sicane, jigniri. Profesorul Unrat este comparat chiar cu fiul sau, un imoral cu care taica-sau nu pastra nici un fel de legaturi. In sfarsit, dupa ceva vreme, izbucneste un scandal de proportii. Cei trei liceeni fusesera gasiti in afara orasului, langa monumentul stravechi al comunitatii, dedandu-se la orgii cu o anume tanara. In cadrul unui proces public, tanara nu era nimeni alta decat Frau Frohlich, Unrat este stupefiat, atentie, la gandul ca Lohmann si ceilalti doi au stat in preajma artistei! Vinovati pentru incident fusesera gasiti Rosa Frohlich si Kieseleck (ceilalti doi aveau parinti sus-pusi, Mann facand o aluzie la coruptia din epoca lui Wilhelm al II-lea). Curand, profesorul Unrat este concediat!

Trec doi ani in care Unrat isi transforma casa in tripou, rolul prostituatei revenindu-i nevestei sale, Frau Frohlich. Aceasta reuseste sa innebuneasca toate notabilitatile orasului. Tati de familie, fii de cariera pierd averi si petrec nopti la rand in casa rau-famata, dar foarte faimoasa, a domnului Unrat, care se purta de parca nici nu observa ce se intampla in jur.

Dar Unrat vedea doar ce-l interesa si spectacolul ii placea: toate lumea, fosti elevi stupizi si lenesi, cazaturi la greaca si latina, plecau faliti si compromisi din casa sa. Iata si alta razbunare, mai eficienta, decat calificativele proaste! Pana la urma, rezervele sale de decenii se epuizeaza curand in petreceri, pe toaletele luxoase ale nevestei, in vilegiaturi prin statiuni scumpe, casa Unrat ajungand in prag de faliment. Bacanalele, drept urmare, se intetesc. Printre victimele desfranarii, deja foarte populare (avocati, procurori, doctori, fete ale Bisericii), se numarara, spre incantarea tiranului descompunerii universale, si von Ertztum si Kieseleck. Ultimul pe lista ramasese Lohmann, intors din Londra, unde lucra ca ucenic intr-o firma comerciala.

Scena finala este colosala: nimfomana Frohlich, manata de pofta, il atrage in casa, Unrat ii descopera, are loc o incaierare intre fostul profesor si vechiul elev, Lohmann castiga, iar Unrat, intr-un acces de nebunie mic-burgheza, ii fura portmoneul in care acesta avea varate cateva hartii de o mie de marci. Unrat sfarseste ca pungas. Lohmann urla burghez dupa politie, Unrat este insfacat, cotonogit chiar, si aici se trage cortina. Peste intuneric.

Intensitatea jocului, aproape teatral, absurd si comic simultan, il anticipeaza pe Brecht.

Oricum, opera lui Mann poate fi facil alegorizata: Unrat este nimeni altul decat Hitler, cei trei liceeni sunt chipuri expurgate din cel de-al treilea Reich (inalta burghezie, corupta dar democratica, cu fire artistica si amorala, evreiasca), cetatenii orasului (din toate categoriile, dar preponderent mic-burghezi) sunt simpatizantii nebuniei lui Unrat-Hitler, iar Frau Frohlich, curva terfelita de toti dar divinizata de fanaticul Profesor al Poporului, este influenta si bolnava Germanie din prima jumatate a fostului veac. Iar localul La ingerul albastru tine loc de Reichstag.

Profesorul Unrat are geniul unui roman de Orwell.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s