Profesorul Unrat

Familia Mann, cu originile sale hanseatico-braziliene, a dat multi artiști Germaniei. Primul, deasupra celorlalți, impozant și statuar, stă Thomas. Apoi vine Heinrich, pe care nu știu câți îl mai citesc sau îl mai iau serios în seamă. În timpul vieții, Heinrich a cochetat cu social-democrația, a reușit să își vadă un roman transformat în film (cu Marlene Dietrich în rolul principal, Der blaue Engel) și a trebuit să emigreze în State, cel de-al treilea Reich indexându-i opera la categoria largă cât istoria omenirii, a ,,decadenței”. Și, nu știu de ce, naziștii au ales excelent cuvântul: ,,decadentismul” este un curent literar puternic în literatura de limbă germană a veacului al XX-lea.

Din Heinrich Mann am pe acasa volumele istorice, două cărămizi late de-o palmă, Henric IV și volumul Profesorul Unrat, publicat în 1905. Povestea lui Unrat stă la baza filmului cu Dietrich din interbelic. Romanul, însumând în jur de 200 de pagini pe o hârtie de dimensiuni medii, m-a atras ca pe o lectura ușurică. Nu mică mi-a fost surpriză: Heinrich Mann, deși fără talentul fratelui său, scrie într-o manieră fermă și cursivă, laconică și aspră pe alocuri, povestește excelent, captivează, cucerește și șochează. Mai mult: nu seamănă în nimic cu Thomas. Pe Heinrich, deși neamt, l-aș circumscrie în marea familie a autorilor austro-ungari: temele, subiectele sunt aceleași. Profesorul Unrat e un roman cu scene la fel de violente, dar fără lirismul adiacent, ca cele dintre adolescenții morbizi din Rătăcirile elevului Törless a lui Robert Musil, avand ca protagonist pe un nihilist (asemănător lui Esch anarhistul din Somnambulii) corcit cu un năuc (precum Kien din Orbirea lui Canetti), acest Profesor Gunoi, Scârnăvie, Unrat în germană.

Deși numele său real este Raat, în orasul provincial X., generații întregi, timp de 27 de ani, îl numiseră pe profesorul de greaca și latina (umanioarele venerate) Unrat. Porecla îl indispunea, însă aspectul său fizic neglijent și murdar, de văduv în vârstă de 57 de ani, o confirmă. Acest individ își tortura zilnic liceenii la școală. De la pedepse fizice mărunte, insulte colosale, răutăți uriașe până la pedagogia laxă de astăzi – iar H. Mann construiește istorioara pe istoria socială a Germaniei de la 1900 – vorbim de un drum lung. Profesorul Unrat este realmente un tiran de modă veche, un monstru la catedră. În plus, mintea sa suferea de paranoia puterii (elevul trebuie să îl asculte, pe el, ca profesor, pe primar, ca autoritate a statului, pe polițist, ca slujbaș al său, pe burghez, ca stăpân al materiei) și de teama ca ,,pușlamalele” să nu dea ordinea societății, decența ipocrită a burgheziei, peste cap. Cursurile sale sunt mostre de clișee, de idioțenie didactică: fraze sforăitoare, idei prefabricate, tineretul german de la începutul celuilalt secol era îndopat cu false cunoștințe umaniste, simulând o moralitate mic-burgheză. Unrat, găunos și emfatic, avea momente de jubilație interioară când își tortura și admonesta elevii mai slabi. Mai mult, simțea în cerul gurii satisfacția datoriei bine făcute, cu fanatismul și întunecarea minții specifice unui monoman disciplinat, unui mic funcționar impecabil dar fără conștiință omenească. Heinrich Mann îi construiește portretul din tușe groase și puține cu multă îndemânare.

Și, iată că în acest climat de garnizoană în loc de școală (aluzia lui Heinrich Mann, în această mare parabolă, e clară: educația generațiilor care au făcut războaiele mondiale a fost una de o ritmicitate mecanică) apare o breșă, o fisura în universul asocial al lui Unrat. Ar trebui adăugat, nota bene, că acest văduv bătrân (văduvia sa era cauzată de faptul că, în tinerețea lui, trăise din banii unei femei mult mai în vârstă decât el, pe care a luat-o în căsătorie imediat ce a devenit profesor, înainte fiindu-i, în schimbul unui minim material, amant) lucra la o lucrare capitala despre particulele la Homer (sic!). În rest, deși privit cu respect de restul orășelului, Unrat nu avea prieteni și era complet rupt de realitățile cotidiene.

În lumea aceasta închisă, rău mirositoare, într-o zi, corectând caietele de lucrare ale elevilor săi, nimerește peste compoziția unui derbedeu, pe numele său Lohmann, care, deși nu avea habar de subiect (Unrat inventa cerințe imposibile, fără răspuns!) și urma să rămână repetent, îi redactă profesorului un răspuns ironic, isteț ticluit. Lohmann era un adolescent cu firea unui artist boem, lucru pe care tiranul nu-l putea înghiți în ruptul capului. Răsfoind caietul ,,pungașului” și ,,lepădăturii” dădu fortuit peste un catren, în care ultimul vers lipsea. Strofa părea o obscenitate de duzină, scrisă probabil după o noapte de chefuri în compania altor doi ,,derbedei” cu care era prieten Lohmann, un anume von Ertztum (din familie de mari burghezi) și Kieseleck (un amărăștean de rând). Se făcea o trimitere, nu prea politicoasă, la artista Rosa Frohlich.

Unrat, dibuind ceva care ar fi putut să-i înfunde pe elevii săi recalcitranți, pornește prin oraș în căutarea acestei Frohlich, care era, de altfel, o femeie de o frumusețe rară în urbea măruntă. După peregrinări pe străzile întunecate, într-un amurg sinistru, în care domnul profesor plutea ca un străin, după ce era să fie luat la bătaie de niște haimanele într-un birt mizerabil, Unrat, comic și excentric din cale afară, fanatizat și odios pe dinauntru, o descoperă pe artistă. Aceasta lucra într-un local de noapte, mai bine zis, un stabiliment dubios, în care desfrâul și cheful erau la ele acasă. Clienții localului sunt niște canalii mic-burgheze, toți de stânga și extrem de prost educați, iar patronii, un cuplu de proxeneți obezi. Pe mulți Unrat îi ,,avusese” ca elevi ,,răi” și ,,ratați”. În fine, Unrat, care încă îi despărțea pe toți orășenii în ,,lepădături” și elevi de ispravă, o cunoaște pe prostituata Frohlich și anturajul ei hidos, dar, amoral și fanatizat cum era, începe să vadă în artistă (cu recitaluri penibile între două partide de tăvăleală) o muză a vechii antichități. Ridicolul și grotescul sunt extrem de bine proporționate la Mann. Unrat apare când ca un monstru fioros, când ca unul înduioșător.

Zilele trec, Unrat revine la bordel, descopera că cei trei ,,golani” fuseseră de multe ori pe acolo (dar nu înțelege că artista Frohlich se distrase cu toți trei ,,clienții”) și pregătește ,,răzbunarea”. Scopul era demascarea celor trei, în frunte cu Lohmann, expulzarea lor din școală și ratarea consecutivă, obligatorie chiar, în carieră. Profesorașul umil Unrat, resentimentar până în măduva oaselor, visa, în meschină sa invidie, la o revanșă târzie pe marii burghezi ai orașului.

Însă lașitatea și meschinăria îl fac să revină la bordel, să nu ia o decizie finală la ore în legătură cu cei trei puștani, aceștia presimțind lașitatea Scârnăviei de a-i denunța (exista pericolul unui autodenunț implicit), cum era poreclit Unrat, dar fiind la fel de lași la rândul lor. Și aici începe absurdul și comicăria. După multe tevaturi și momente hilare, Unrat află că von Ertztum era îndrăgostit de Frau Frohlich. Von Ertztum avea în jur de 17 ani, era brutal și foarte ațâțat sexual. Și atunci, protejându-și Muza de clienții ei, devine clar pentru toată lumea (cu excepția lui Unrat însuși) că profesorul era la rândul lui îndrăgostit și gelos din pricina artistei, cum ziceam, o curvă cu voce spartă și minte puțină. Ajunge să-i propună o căsătorie, pe care, măgulită, Frau Frohlich o acceptă. Cei trei liceeni sunt înfrânți și mustrați metodic de Unrat. Bătălia părea câștigată. Filistinul triumfă în dauna sa.

La școală, după căsătorie, apar zvonuri, șicane, jigniri. Profesorul Unrat este comparat chiar cu fiul său, un imoral cu care taică-său nu păstra nici un fel de legături de lung timp. În sfârșit, după ceva vreme de așteptare, de ,,coacere”, izbucnește un scandal de proporții. Cei trei liceeni fuseseră găsiți în afara orașului, lângă monumentul străvechi al comunității, dedându-se la orgii cu o anume tânără. În cadrul unui proces public, tânăra nu era nimeni alta decât Frau Frohlich, iar Unrat este stupefiat, atenție, la gândul că Lohmann și ceilalți doi au ,,stat” în preajma artistei! Vinovați pentru incident au fost găsiți Rosa Frohlich și Kieseleck (ceilalți doi aveau părinți sus-puși, Mann făcând o aluzie la corupția din epoca lui Wilhelm al II-lea). Curând, profesorul Unrat este concediat!

Trec doi ani în fugă, în care Unrat își transformă casa în tripou, rolul prostituatei – deloc greu de ghicit – revenindu-i nevestei sale, Frau Frohlich. Aceasta reușește să înnebunească toate notabilitățile orașului. Tați de familie, fii de carieră pierd averi și petrec nopți la rând în casa rău-famată, dar foarte faimoasă, a domnului Unrat, care se purta de parca nici nu observa ce se întâmpla în jur.

Dar Unrat vedea doar ce-l interesa și spectacolul îi plăcea: toate lumea, foști elevi stupizi și leneși, căzături la greacă și latină, spirite anticlasice, plecau faliți și compromiși din casa sa. Iată și altă răzbunare, mai eficientă, decât calificativele proaste! Până la urmă, rezervele sale de decenii se epuizează curând în petreceri deșănțate, pe toaletele luxoase ale nevestei, în vilegiaturi prin stațiuni scumpe, casa Unrat ajungând în prag de faliment. Bacanalele, drept urmare, se întețesc. Printre victimele desfrânării, deja foarte populare (avocați, procurori, doctori, fete ale Bisericii), se numărară, spre încântarea tiranului descompunerii universale, și von Ertztum și Kieseleck. Ultimul pe lista rămăsese Lohmann, întors din Londra, unde lucra ca ucenic într-o firmă comercială.

Scena finală este colosală: nimfomana Frohlich, mânată de poftă, îl atrage în casă, Unrat îi descoperă, are loc o încăierare între fostul profesor și vechiul elev, Lohmann câștigă, iar Unrat, într-un acces de nebunie mic-burgheză, îi fură portmoneul în care acesta avea vârâte câteva hârtii de o mie de mărci. Unrat sfârșește ca pungaș. Lohmann urlă burghez după poliție, Unrat este înșfăcat, cotonogit chiar, și aici se trage cortina. Peste întuneric.

Intensitatea jocului, aproape teatral, absurd și comic simultan, îl anticipează pe Brecht.

Oricum, opera lui Mann poate fi facil alegorizată: Unrat este nimeni altul decât Hitler, cei trei liceeni sunt chipuri expurgate din cel de-al treilea Reich (înalta burghezie, coruptă dar democratică, cu fire artistică și amorală, evreiască), cetățenii orașului (din toate categoriile, dar preponderent mic-burghezi) sunt simpatizanții nebuniei lui Unrat-Hitler, iar Frau Frohlich, regina partuzelor, terfelită de toți dar divinizată de fanaticul Profesor al Poporului, este influentă și bolnavă Germanie din prima jumătate a fostului veac. Iar localul La îngerul albastru ține loc de Reichstag.

Profesorul Unrat are geniul unui roman de Orwell.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s