Un fiasco solenne

Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?

Prin ferestrele inalte, cu ramele lungi si albe ca bratele unei fete moarte, lumina se filtra greoaie, asternandu-se in incaperea tacuta ca firele de praf pe obiecte. Din cand in cand, dusumeau scartia sub greutatea trupurilor si a respiratiilor amutite. La catedra, cu bratul drept sprijnit in suprafata mata a lemnului pe dinauntru putrezit, zacea, intr-o contemplatie numai de ea stiuta, Doamna Weissmann. Pleoapele galbejite ii atarnau peste globii oculari, albastrii si ascunsi pe jumatate sub pleoapa incretita la colturi. Intre buzele rasfrante, carnoase si uscate ca un fruct rascopt, bratul ochelarilor stravezii era molfait cu grija. Statuia din tendoane si muschi aducea cu o imagine a dezolarii.

– Domnule Petrescu, ce vrea sa zica fragmentul acesta? Ce sentiment exprima Ienachita Vacarescu aici?, plesni ca din bici, pe o voce joasa si verala, Doamna Weissmann, mangaind cu asperitatile cavernoase ale timbrului ei vocal fruntea ingusta, acoperita de o claie de par canepiu si in dezordine, a liceanului.

Pe geam se intrezareau streasinele de case vechi, cu acoperisuri putregaite din lemn, acoperita de pielea argintie a tablei ieftine, astazi, din pricina vremii mohorate de afara, luminand inchis, in nuante de gri si maron. Afara puteai simti parfumul de cimitir al toamnei. Soarele palpaia stins. Frunzele erau carate alandala dintr-un loc in altul prin curtile stramte ale caselor batranesti, ridicate acum un veac, de vis-a-vis. Orizontul fusese rand pe rand intepenit de varfurile catorva cladiri mai razlete, blocuri de apartamente incercuind ca intr-o temnita medievala cartierul batranesc. Dincolo de ele nu se ghicea nimic, ca si cum bulevardele si strazile zaceau ingropate sub lopetile de frunze ruginii, in afara de trupul impozant al Foisorului de Foc, pagoda chinezeasca invesmantata in ciment. In sala de clasa, o stare de lancezeala cronica rodea pupitrele.

Elevul Petrescu statea in picioare cu expresia lucioasa pe chip a unei popice inainte de a primi izbitura fatala a bilei. Era limpede pentru toti cei adunati acolo: nu stia nimic. Nici nu avea cum. Nu citise niciodata nimic sau poate tonul inchizitorial al Doamnei Weissmann ii subrezise prea mult increderea in sine pentru a mai putea gandi pe cont propriu. Deschise un pic gura, molfaind sunete inaudibile, cuvinte ce se blocau in beregata inainte de a tasni la suprafata, ca trupul unui copil contorsionat in uter in clipa de dinaintea nasterii.

– Deci… poetul vrea sa comunice un sentiment… mmmmh… un sentiment… sublim.

Apoi respira brusc usurat. Imperceptibile broboane de sudoare ii aparura pe tamplele chinuite. Doamna Weissmann il privea cu mila si compatimire, dar gestica fetei aducea cu cea a unui cioclu inainte de a desprinde sforile ce tin sicriul deasupra gropii umede si a pamantului reavan.

– Mai copii, voi intelegeti ce vrea sa zica colegul Dumneavoastra?, rosti mieros Doamna Weissmann.

Cateva mutre de femei in devenire, emaciate de un duh al tampeniei specific intru totul adolescentei, se clatinara din nemiscarea lor de manechine dintr-un magazin cu solduri. Cum sa nu? Pricepeau totul cu o limpezime pe care Doamna Profesoara de limba si literatura romana nu si le-ar fi putut imagina vreodata. Pricepeau ca elevul Petrescu, cel ce intra dis-de-dimineata cu un mers pricajit si lopatat ca de gasca in curtea liceului, imbracat in geaca sa de culoarea stearsa a caramizii si prevazuta cu o serie de capse ce pocneau surd atunci cand le deschideai odata ajuns in sala de clasa incalzita, era un adolescent un pic izolat, insingurat in micile sale gesturi clandestine, dosit dupa pupitrul gri: scotea in sila caietele cu marginile ferfenitite, arunca in spatele scaunului ghiozdanul jerpelit pentru ca apoi sa intra in hibernare, patru-cinci ore la rand, traind doar din pauze. Destinul sau de adolescent prindea culoare doar in ragazurile scurte dintre cele patru-cinci ordalii zilnice. Tinerele, ascuzand sub manichiurile ingrijite ghearele unor feline in calduri, stiau mai bine decat orice batran dascal, cu miscarile sale subrezite din degete, ca bietul Petrescu, cioara solitara pe gardurile din fier forjat ce impresurau perimetrul neregulat al liceului ca zabrelele coliviei inima cu ticait rapid a unui perus, nu era propriu-zis, nici mai mult, nici mai putin, decat un adolescent chinuit de aceleasi pofte ca si ele, consumate insa sub moliciunea cearsafurilor noaptea si nu in plina zi in casa unui strain, dupa cum erau ele obisnuite. Ce gretos! Aerul scrobit al elevului Petrescu le dezgusta: nu era nimic viguros la mijloc, ci o flescaiala de muschi si cartilagii asemeni zapezii batuta de o ploaie sacadata. Pur si simplu Petrescu le repugna prin contrast: semana ca o picatura cu chipurile lor neretusate in fata oglinzii, cu mastile naturale, excavate de somn, siluite de oboseala zilei, inaintea unui nopti pierdute in bratele vreunui vlajgan cules de prin cluburi. Si apoi, blestemul timpului se abatuse peste Petrescu, neindurabil ca smaltul cenusiu al soarelui de afara: varsta sa din buletin, ca cei doi galbeni pe care daca nu ii ai nu treci fluviul cel intunecat, nu indica decat lipsa de identitate a celor 15-16 ani, pricini de umilinta masculina in comparatie cu madularele paroase si muschiuloase ale barbatilor tineri, poate de 25 sau 30 de ani, pe care ele, domnisoare in nimic, ii frecventau ca musterii de altadata bordelurile mahalalelor.

Ochii lui Petrescu pluteau in vertij deasupra incaperii largi. Nu gasea blestematul ala de raspuns! Sa-l ia naiba pe acest poet de mana a treia, boier levantin, lepra balcanica. El sigur le incaleca pe aceste diavolite, el stia ce-i si cu dragostea asta, nu ca el, un neica-nimeni in amor, el care nici macar nu fusese in viata lui sarutat de-o fata. Si ele, transpirand in atmosfera inabusita a salii, dandu-i fiori reci pe sira spinarii, il starneau, il ameteau cu insolenta trupurilor incapatoare, cu simplul fapt ca umpleau un spatiu, atat de aproape de el, picarandu-i in ranile purulente dintre coapse fluidul lor otravitor, ispitindu-l cu umezeala protectoare a mlastinilor. In vintre se ascunde o adevarata broscarie si o viermaraie de nedescris.

– Domnule Petrescu, si dupa parerea dumitale, despre ce sentiment ar putea fi vorba?, intreba scurt Doamna Weissmann, vadit plictisita de lentoarea cu care se desfasura conversatia in reverbatiile vesnic intarziate ale clasei.

Suspina tacticos si abia atunci lasa se se vada sanii ofiliti, venele ingrosate de pe palme, unghiile taiate scurt, ca la niste baietandrii imberbi, ba chiar o poticneala in felul de zambi si de a trage aer in piept. Era nu atat batrana, cat satula de aceleasi chinuri naclaioase ale adolescentei, pe care, cu timpul, dupa decenii la rand de infruntari neistovite, ajunsesera sa o dezguste prin forta oarba cu care aceste animale din fata ei isi traiau, doar pentru scurta vreme, ce-i drept, spasmele bolii de a creste si a ajunge, in sfarsit, oameni mari, triste animale de povara. Traia singura si, de cativa ani chiar, ca vaduva. Fiul ii era plecat departe, prin colturi mai luminate ale dezbinatului nostru continent.

–         Il poate ajuta cineva?, zbiera deodata brusc la intreaga adunare de capete ce se intindeau in fata ca valurile marii.

–         Doamna Profesoara, parerea mea este, rosti cu o voce impiedicata liceanul Petrescu, ca aici este vorba de… de… cum sa-i zic?… un sentiment diferit de tot restul sentimentelor, ceva deosebit.

–         Si care ar fi acela Domnule Petrescu?

Pur si simplu nu-i trecea prin cap. Intrebarea i se parea atat de dificila, nu gasea un raspuns multumitor, din acelea frumos alcatuite cum se gasesc cu duzinele in cartile de comentarii. Ii era rusine, dar banuia ca nici restul colegilor nu aveau habar de raspuns, si oricum, cei ce stiau, insemna ca citisera de undeva si invatasera raspunsul pe de rost. Nu numai ca incepusera sa-l doara picioarele de cand tot statea in picioare in atmosfera sumbra si tacuta, dar il enerva ca nu-i dadea pace cu intrebarile ei stupide. De ce el si nu celelalte? De ce nu Ionascu si Costache, cele doua tocilare eminente, de ce el?

Incaperea larga pulsa din cele treizeci de piepturi ale sale in tandem cu fosnetul neistovit al crengilor ce se zbateau in unduirile senzuale ale vantului aspru si nemilos de toamna. Si parca, deodata, simtind o piscatura in picioarele amortite de prea mult stat in picioare, gambele tepene care se indoiau ca un lemn de alun vechi, i se ivi in minte duminicile matinale, cu orele lungi de stat la fel in Biserica, ascultand mormaitul atemporal al preotului cu barba neagra, rasfirata opulent peste patrafir, si ca de fapt Scoala era o manastire si sala o biserica si ca toata lumea il pacalise intre timp, o Biserica in care in loc de monahi, preoti si diaconi oficiau Bibliotecari zdrentarosi, ducand sub bratele lor slabanoage ceasloave groase, turnate in aur, si care, din cand in cand, se opreau pe la colturi, suierand din ele gutural. Cerul din spatele ferestei, cu cadrul sau laptos, parea invesmantat intr-un pergament de pe care se desprindeau ultimele urme de viata. Petrescu tresari scurt:

–         Chiar asa de slab pregatit esti Domnule Petrescu? Nu ai invatat nici macar atata lucru?

–         Dati-mi voie sa va explic. E vorba aici ca poetul, pardon, eul liric vrea sa spuna ca… traieste o stare de spirit pe care foare rar si putini oameni o traiesc pe lumea asta. In tristetea sa gasim urme de melancolie, dar si bucurie in fata vietii… pentru ca nu trebuie sa disperam intotdeauna: viata rezerva atatea surprize…

Bibliotecarul cel rau, inmormant in trunchiul masiv al catedrei, surase evaziv.

–   As zice ca esti pe aproape Domnule Petrescu, daca te-ai exprima mai elegant, nu asa anapoda. Aduce a betie de cuvinte ce faci matale aici si e trist zau… Literatura e atat de frumoasa. Nu ar trebui sa ne batem joc de ea asa cum faci tu acum.

Chipurile mironositele rezonau impasibil la vajaitul gutural al vocii Doamnei Weissmann.

–         Stie cineva din cei prezenti aici despre ce ar putea fi vorba aici? Ce ne comunica eul liric?

Mutre livide se scoborara peste paginile aprinse ale manualelor. Nimeni nu voia sa cada iarasi victima ritualului umilitor la care fusese supus onanistul de Petrescu. Ce stia el ce inseamna sa-ti ruinezi reputatia in fata colegilor pentru o pauza sau doua? El, de care toate fetele radeau, si nici macar des, ci mai degraba rar, ca si cum atentia lor ar fi fost o mare izbanda in sine, nu avea nimic de aparat. Sedea schimonosit la el in banca, ca un les doborat de o pala rece de vant.

Intre timp, Doamna Weissmann batea plictisita, cu o grimasa de scarba in jurul buzelor ei mari, darabana. Lemnul scrasnea zgariat sub atingerea ei.

–         Bine, e clar cu voi. Nu merge nimic. Nu cititi nimic, traiti ca niste ereti si nici nu o stiti. In fine, literatura… Nu cred ca o voi scoate vreodata la capat cu voi… e aproape imposibil… Hai sa mergem mai departe… Petrescule, ai un 3 la mine in carnet, sa stii.

Fireste ca nota nu va fi niciodata trecuta in marele catalog fiindca, altfel, la ce ar mai fi folosit carnetele daca nu la neaplicarea pedepsei, scutind de cate ori ai ocazia, la adevarata sa gravitate? Insa Petrescu se ascundea zdrobit in banca, sub maldarul de hartii si carti proaste, de maculatura didactica, constient ca umilinta sa fusese coplesitoare ca o lenta tortura sfarsita intr-o eterna si nemiloasa gratiere. Sau poate amanarea unui sfarsit implacabil.

De undeva de pe hol se auzi un tarait ce rupse vraja salii devenite lugubra. In sfarsit, pauza. Zeci de piepturi respirara usurate, nu atat de bucuria de a se fi descotorosit de pericolul notei mici, care, in fond, nici nu exista, cat de satisfactia de a se putea desparti inca o data de Doamna Weissmann.

Profesoara se ridica, tremurand din toate incheieturile ca un pachebot acostand cu greutate, si se strecura nevazuta pe coridoarele prelungi ale liceului. Ora de romana se incheiase.

***

In curtea liceului, adierile racoroase te patrundeau pana la oase. Inghesuiti unii in altii, liceenii isi sorbeau gratios din filtrele tigarilor fumegande. Fete cu jachete in ocru, cu fulare pestrite petrecute de gat, formau palcuri separate de cele ale baietilor. Din toata partile se auzeau susoteli ce se izbeau de urletele de la rastimpuri, scoase de vreun badaran voios.

Mihaela Costache ii zambi gales Andreei Ionascu si o trase intr-un colt mai ferit, undeva in latura din dreapta, nici prea ascunsa, nici prea in public, a salii de sport, maghernita de dimensiuni considerabile care se incalzea iarna mai mult de fierbinteala trupurilor decat de cea a caloriferelor.

–         Da, fata, am fost la el acasa. Are o vila misto in Baneasa. Si o masina super. Patru ori patru, iti jur. Tipu’ e stilat, am fost cu el inainte la Fratelli.

–         Casatorit?

–         Ce intrebarea e asta? Evident ca nu. Doar il iubesc.

–         Aha… bravo tie ! Si cum e ?, intreba cu un glas ceva mai moale.

–         Suntem impreuna de sase luni, dar am facut-o din prima. Pai, cum sa fie? Tandru, atent, stii tu! Super…

–         Aha… si ai tai stiu ?

–         Hai fata… Ma doare pe mine undeva de ei. Ce treaba au ei cu ce fac eu? Asa, si am fost la un concert cu el… Super… El m-a invitat… A platit totul, ca are lovele… ca un adevarat barbat. Cum iti ziceam, il iubesc… Am atatia fluturasi in stomac…

–         Super fain… Cunosc senzatia aia tare… Asa e la inceput…

–         Cu noi e si acum asa… e super nebun tipu’… ii plac sporturile astea extreme… face sky-nautic la Mamaia si snowboarding pe Valea Prahovei… Si are niste haine… mega firma fata…. Numai adidadii ii fac 300 de euro fata…

–         Aha…

–         Si are un jacuzzi… Oh my God!! As sta acolo doua saptamani… Ne-am si tras-o o data acolo, asa, off the record…

–         Aha… poate imi faci si mie cunostinta cu el…

–         Cum sa nu! Dar stai sa vad, ca acum nu am timp… M-am apucat deja de meditatiile alea la arhitectura si am programul full… Sunt zile in care nici nu apucam sa ne vedem…

Apoi, aparent stanjenite, Mihaela si Andreea schimbara subiectul.

–         Diseara am bilete la concert… E o trupa underground, punk cu elemente gipsy, Coco Queens, foarte tari fata… Si solistul e atat de bestial… Are patru cercei si doua piercinguri in limba… O bomboana de baiat…

–         Mai sunt bilete?

–         Nope… s-au dat toate. Auzi, fata, dar tu ce mai faci cu Nico ?

–         Aoleu, un idiot, nici nu vreau sa vorbesc despre asta.

–         De ce ?

–         Stii ca ma mutasem cu el. Ii faceam mancare, dormeam la el, ai mei fusesera de acord sa locuim impreuna, pana cand, intr-o zi, cand el era plecat in cantonament cu baietii, am dat intamplator peste actele lui.

–         Si?

–         Boul nu avea nici 25 cum mi-a spus initial, si nici 30 fata, cum m-a mintit dupa. Avea 38. Ce handicapat! Si o stii p’aia de care ti-am zis, aia care ii facea curat in casa? Aia era o panarama, sa mor eu. Si-o tragea cu ea de ani buni si a vrut sa bage strambe intre noi de cand suntem impreuna. Proasta voia sa-l ia de sot! Ce idioata!

–         Si tu ce ai facut?

–         I-am zis sa aleaga: ori pe mine, ori pe proasta aia. Si a ales. Logic, pe mine.

–         Tare

–         Da, ce sa zic?… Hai sa mergem ca s-a sunat, si strivi sub talpa bocancului suprafata deja zdrelita de atata supt a chistocului arzand ca un taciune in razele degerate ale soarelui somnambul.

Intrarea din spate a liceului, un fel de cutie de chibrituri de dimensiuni largi, construit in cea mai curata arhitectura comunista a anilor ’70, anii prefabricatelor utilizate pe scara larga datorita laturii lor economicoase si mai putin confortabile, fu curand aglomerata de pasii marunti ai liceenilor. Din loc in loc se mai vedeau ultimele fumuri trase. Fete purtand hanorace cu gluga mergeau cot la cot lipite de fapturile nitel mai inalte ale baietilor, la randul lor drapati in nuante cenusii si purtand pe spate gluga ce clampanea in aerul din ce in ce mai rece, un aer taios care te ardea pe la incheieturile dezgolite. Andreea si Mihaela nu se dezlipeau de multimea amorfa, parand infatisiri oarecare in buluceala ce nu dura mai mult de un minut.

Clopotelul zbarnaiase deja de mult, in clase se revarsasera cei multi invatacei, toaletele se intorsesera in tacerea lor mortuara. In mijlocul cladirii, construita ca un “o” rectangular, un crampei de curte adapostea cativa pomisori, doua alei scurte ce se uneau la mijloc intr-o cruce, si cateva parcele acoperite de smocuri cenusii de iarba. Toamna de noiembrie devastase ultimele firicele verzulii.

Pe hol, grabindu-se spre clasa, cu un mers impleticit si bodoganit, elevul Petrescu zorea spre sala de clasa. Intarziase. In fuga sa chiauna, dupa ce isi flutura intr-o zvacnire pantalonii largi pe treptele scarii interioare, pe care o urcase dintr-o rasuflare, fu cat pe ce sa se izbeasca de o masa de carne neagra, cat el de inalta, pe care nu o recunoscu initial. Cu mersul sau greoi, tinand sub bratul drept placa dreptunghiulara si purpurie a catalogului, pasea un pic aplecata in spate, ca atarnand de un punct invizibil din aer, trupul matahalos al Doamnei Weissmann.

–         Domnule, ce faci? Nu esti deloc atent? Daca te impiedicai de mine si alunecam pe scari. Ce ar fi fost de tine daca m-ai fi omorat din greseala, tembelule?

–         Ma scuzati Doamna Profesoara, spuse spasit Petrescu si, imediat dupa ce o pierdu din vedere, se intreba ca pentru sine: ”Si daca te-as fi ucis din greseala, ce mare scofala ar fi fost si asta?”.

Apoi dadu buzna in clasa cu usa de mult timp trasa, ultimul om din acel liceu central al capitalei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Bucurestenii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Un fiasco solenne

  1. laurapanait zice:

    Mi-a placut mult prima parte, scena ”ascultarii” elevului la ora de romana. Asa de viu sunt descrise emotiile incat mi-a venit sa surad, la noapte am sa visez ca ma asculta la romana si iar nu stiu sa insir cuvintele acelea fara sens din manual

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s