Ce ne facem?

Nu sunt un statistician, nu elaborez predictii si nu am pretentiii stiintifice. Imi exprim opiniile intr-un mod rational, argumentandu-mi pozitia din impresiile personale. Se poate sa fi alunecat ceva sau chiar multe erori in analizele mele cu iz sociologic.

Din experientea personala, cunosc ambele sistemele universitare romanesti, atat cel de stat, cat si el privat. Sunt produsul ambelor intr-un fel. Dupa mine, al niciunuia. Ipoteza mea este, de altfel, oricum una pesimista: din felul in care merg toate ramurile profesionale ale Romaniei actuale, sistemul universitar romanesc a produs prea putin profit societatii in ansamblu. Nu ma refer doar la ultimii 20 de ani, ci si la toata deceniile de dinainte. Parerea aureolata de nostalgie a unora care deplang lipsa rigiditatii si standardelor inalte astazi in comparatie cu sistemul universitar comunist, standarde reale sau sperate, mi se pare inaltata pe un fals: nici atunci universitatile romanesti nu se comparau ca nivel valoric cu cele din Vest, iar absolventii acelor timpuri, care acum au peste 45 de ani, compun toate profesiunile de astazi ale Romaniei. Cum sunt toti maturi si si-au depasit varful carierei, intuitiv presupun (ramane de oferit o demonstratie solida), uitandu-ma la starea de fapt, imi dau seama ca Romania cazuta pe mainile lor arata jalnic in fiecare compartiment profesional. Starea economica o demonstreaza. Nimic din nostalgia lor nu are sens, in afara poate de standardele ridicate de intrare la o facultate de stat inainte de 1989. Se stie ca aveam cei mai putini absolventi de studii superioare din Europa anului 1990. Nu stiu insa la ce ne-a folosit calitativ asta. Faptul ca avem medici excelenti care au emigrat in tari occidentale, medici scoliti in acea epoca, nu e un motiv de mandrie pentru Romania. Faptul ca avem matematicieni si ingineri care lucreaza la MIT mi se pare mai degraba o pierdere de resurse si nu o utilizare a lor in folosul statului roman si a societatii actuale. Dimpotriva: e vorba de risipa materiala a unui stat care nu stie sa ceara inapoi investitia pe care a facut-o in cetatenii sai exceptionali. Nici unul nu a plecat din Romania fiindca nu avea de ales: au parasit tara din simplul motiv ca statul nu a stiut sa le ofere o alternativa viabila si multumitoare. Au iesit din fundatura.

Dar sa lasam trecutul la o parte: societatea de atunci seamana prea putin ce cea de acum. Sunt constient ca universitatile s-au democratizat si functioneaza in regimul pietei libere. De pilda, universitatile private, aspru criticate pentru lipsa lor de calitate interna si a standardelor joase, sunt singurele adaptate la cerintele societatii romanesti. Oricat de adevar se ascunde in afirmatia ca multe lucreaza in regim de S.R.L., adevar pe care l-am testat pe propia piele, universitatile private sunt produsul a unei parti din vechea elita academica la stat de dinainte de Revolutie. Nimeni nu rasare peste noapte si, ca de nicaieri, isi face o universitate. Conexiunile cadrelor academice ale Vechiului Regim se revarsa in structurile de varf ale facultatilor private. Exemple se pot gasi cu nemiluita. Deci tot sistemul de stat comunist este raspunzator si pentru ciupercaria academica de dupa 1989.

Partea trista este ca daca facultatile private nu produc cunoastere si nici absolventi capabili si utili in piata muncii, acelasi fenomen are loc si in Universitatile de stat, care, nu stiu de ce, pe baza brandului comunist de institutii greu accesibile romanului de rand de atunci, inca beneficiaza de interesul cremei liceelor din Romania. Dar aceasta crema se subtiaza pe zi ce trece, gandindu-ma la cati tineri privesc facultatile de stat, mai bine conectate in mediul academic international, ca trambuline pentru plecari definitive (nu cunosc procentul celor care se intorc in tara dupa ce capata o diploma in tara de adoptie si reusesc sa se angajeze acolo) in strainatate. Absolventii cei mai buni ai Universitatii Bucuresti, de pilda, indiferent de facultate, nu mai sunt in marea lor majoritate in Romania (astept date). E un sistem falimentar la varf si la baza si cand zic la baza am in minte uriasa discrepanta de cerinte ale pietei muncii in comparatie cu cerintele mediului academic (trimit aici la studiul Starea Calitatii in Invatamantul Superior – 2009). Ce cer profesorii universitari nu cauta angajatorul. E un lucru trait de noi toti atunci cand ne integram la locul de munca, unde acuzam facultatile ca prea teoretice si chiar inutile. Cezura dintre facultate si locul de munca e de regula mare oriunde (sau mica in anumite domenii restranse), dar la noi cezura se substituie unui gol de proportii.

Mai rau este grosolania si inchistarea mediului academic de stat. Ma refer la aici la niste fenomene care ar trebui mentionate: calitatea si pozitia internationala a unei Universitati o da cercetarea si reusitele cadrelor profesorale. Studentul cade pe un loc tert sau e chiar prea putin important, indiferent cati ministrii sau bogatani in topul Forbes isi revendica, printre altele, si o universitate la CV. Cata vreme detii un Nobel la o catedra sau un savant care a reinventat o ramura stiintifica in ultimele decenii, Universitatea este propulsata in top. Ivy League e plin de asemenea cercetatori exemplari.

Care e locul ocupat in cercetarea romanesca in concertul international al stiintei? Aproape nul: noi repetam, imitam, nu inovam. Profesorii romani, o spun cu parere de rau, sunt rudele sarace si indepartate ale fratilor lor din Occident. Nu caut cauzele acestui fenomen. Il constat: cei mai buni profesori si cercetatori romani sunt esalonul 3 sau 4 prin State, Franta, Japonia, Germania, Anglia si, de ce nu?, China. Nu reprezentam nimic. Cartile profesorilor romani sunt maculatura sau literatura de specialitate de mana a doua. Nimeni nu citeaza din noi, nimeni nu ne ia in seama. Suntem ocoliti si nebagati in seama. Suntem cu cercetarea mereu in urma. Fireste ca nu insemnam decat mediocritate seaca. Tragic este ca, nefiind familiarizat direct cu mediul academic din Franta sau Germania sau Anglia, profesorii nostri, dupa ce se capatuiesc simbolic cu o diploma de MA sau un doctorat pe la marile universitati europene, care nu se stie ce mega importanta ar avea, vin si se revendica prin Romania cu meritele si geniul lor, iar statul ii primeste ca in secolul al XIX-lea, cand eram la inceputuri si exista o criza de cadre academice in general, adica cu bratele deschise. Ii introduce in sistem, ii plateste si le ofera un spatiu de desfasurare, evident, cu putina finantare de la buget. Ei stiu ca nu au cum sa faca ceva nemaipomenit cu stiinta lor. Dar adevarul este ca nici nu vor asa ceva. Transplantati intr-un sistem anemic, cei mai multi se multumesc cu atat. Incep sa scrie carti doar ca sa creasca cat mai repede in grad. Cartile lor sunt de regula de extractie locala si, in linia obisnuita, nu spun mare lucru in mediul dinamic al cercetarii vestice, in care e greu oricum de patruns. Isi fac repede un CV impresionant de articole anonime, multe si marunte, scot carti si antologii, iar in zece ani sunt deja profesori universitari. Unii dintre ei, pentru a evita orice probleme si orice tentatii comparatistice, scriu doar despre Romania. Si atunci subiectele de interes limitat ii exonereaza de orice competitie internationala, ei luptand doar cu compatriotii lor. Totul revine la bucataria interna.

Si cu gradul maxim luat, baietii si fetele incep sa publice din ce in ce mai putin, cercetarea se subtiaza si se indrepta spre alte zone mai bine remunerate. Isi fac firme, legate tot de expertiza Universitatii, sau intra in administratia publica. Cercetarea se afla la nadir. Scot carti la rastimpuri doar pentru a nu fi eventual criticati de colegii lor pentru inactivitate. Castiga bani. Cu o catedra de 7 ore pe saptamana, profesorul universitar roman se alege cu 1300 de euro. Un fleac fata de tizul lor din Occident, enorm in raport cu romanul obisnuit, inclusiv cu breasla profesorilor in general.

Dar studentul? El este obiect de dispret. Nu-l poti lasa repetent fiindca facultatea primeste fonduri pe cap de student, nu-l ajuti sa progreseze pentru ca nici tu si nici el nu aveti timp (lucrati amandoi de regula), chef sau suficient spirit al datoriei pentru a depasi un nivel mediocru. Nu se sinchisesc si nici nu stiu sa atraga fonduri nebugetare facultatii (taxarea la stat e insuficienta si ridicola administrativ, iar etosul studentului cu plata e acela al unui client care cumpara un produs cu o livrare prelungita de 3-4 ani: diploma trebuie luata, doar a platit-o din timp). E adevarat ca inca mai cititi cartile celor din Occident, articolele lor, dar ceva pare rupt. Sistemul isi autoreproduce dintr-o generatie in alta inutilitatea si superificialitatea viclene. Pana cand insa? Pana cand?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s