Ce ne facem?

Nu sunt un statistician, nu elaborez predicții și nu am pretenții științifice. Îmi exprim opiniile într-un mod rațional, argumentându-mi poziția din impresiile personale. Se poate să fi alunecat ceva sau chiar multe erori în analizele mele cu iz sociologic.

Din experiența personală, cunosc ambele sistemele universitare românești, atât cel de stat, cât și el privat. Sunt produsul ambelor într-un fel. După mine, al niciunuia. Ipoteza mea este, de altfel, oricum una pesimistă: din felul în care merg toate ramurile profesionale ale României actuale, sistemul universitar românesc a produs prea puțin profit societății în ansamblu. Nu mă refer doar la ultimii douăzeci de ani, ci și la toate deceniile de dinainte. Părerea aureolată de nostalgie a unora care deplâng lipsa rigidității și standardelor înalte astăzi în comparație cu sistemul universitar comunist, standarde reale sau sperate, mi se pare înălțată pe un fals: nici atunci universitățile românești nu se comparau ca nivel valoric cu cele din Vest, iar absolvenții acelor timpuri, care acum au peste patruzeci și cinci de ani, compun toate profesiunile de astăzi ale României. Cum sunt toți maturi și și-au depășit vârful carierei, intuitiv presupun (rămâne de oferit o demonstrație solidă), uitându-mă la starea de fapt, îmi dau seama că România căzută pe mâinile lor arată jalnic în fiecare compartiment profesional. Starea economică o demonstrează. Nimic din nostalgia lor nu are sens, în afara poate de standardele ridicate de intrare la o facultate de stat înainte de 1989. Se știe că aveam cei mai puțini absolvenți de studii superioare din Europa anului 1990. Nu știu însă la ce ne-a folosit calitativ asta. Faptul că avem medici excelenți care au emigrat în țări occidentale, medici școliți în acea epocă, nu e un motiv de mândrie pentru România. Faptul că avem matematicieni și ingineri care lucrează la MIT mi se pare mai degrabă o pierdere de resurse și nu o utilizare a lor în folosul statului român și a societății actuale. Dimpotrivă: e vorba de risipa materială a unui stat care nu știe să ceară înapoi investiția pe care a făcut-o în cetățenii săi excepționali. Nici unul nu a plecat din România fiindcă aveau de ales: au părăsit țara din simplul motiv că statul nu a știut să le ofere o alternativă viabila și mulțumitoare. Au ieșit din fundătură.

Dar să lăsăm trecutul la o parte: societatea de atunci seamănă prea puțin cu aceasta de acum. Sunt conștient că universitățile s-au democratizat și funcționează în regimul pieței libere. De pildă, universitățile private, aspru criticate pentru lipsa lor de calitate internă și a standardelor joase, sunt singurele adaptate la cerințele societății românești. Oricât de adevăr se ascunde în afirmația că multe lucrează în regim de S.R.L., adevăr pe care l-am testat pe propia piele, universitățile private sunt produsul unei părți din vechea elită academică la stat de dinainte de Revoluție. Nimeni nu răsare peste noapte și, ca de nicăieri, își face o universitate. Conexiunile cadrelor academice ale Vechiului Regim se revarsă în structurile de vârf ale facultăților private. Exemple se pot găsi cu nemiluita. Deci tot sistemul de stat comunist este răspunzător și pentru ciupercăria academică de după 1989.

Partea tristă este că dacă facultățile private nu produc cunoaștere și nici absolvenți capabili și utili în piața muncii, același fenomen are loc și în Universitățile de stat, care, nu știu de ce, pe baza brandului comunist de instituții greu accesibile românului de rând de atunci, încă beneficiază de interesul cremei liceelor din România (e îndoielnic cât va mai dura starea de acum). Dar această cremă se subțiază pe zi ce trece, gândindu-mă la câți tineri privesc facultățile de stat, mai bine conectate în mediul academic internațional, ca trambuline pentru plecări definitive (nu cunosc procentul celor care se întorc în țară după ce capătă o diplomă în țara de adopșie și reușesc să se angajeze acolo) în străinătate. Cei mai valoroși absolvenții ai Universității București, de pildă, indiferent de facultate, nu mai sunt în marea lor majoritate în România (aștept date). E un sistem falimentar de la vârf la bază și când zic bază am în minte uriașa discrepanță de cerințe ale pieței muncii în comparație cu cerințele mediului academic (trimit aici la studiul Starea Calității în Învățământul Superior – 2009). Ceea ce cer profesorii universitari nu caută angajatorul. E un lucru trăit de noi toți atunci când ne integrăm la locul de muncă, unde acuzăm facultățile ca prea teoretice și chiar inutile. Cezura dintre facultate și locul de munca e de regulă mare oriunde (sau mică în anumite domenii restrânse de activitate), dar la noi cezura se substituie unui gol de proporție.

Mai rele sunt grosolănia și închistarea mediului academic de stat. Mă refer aici la niște fenomene care ar trebui menționate: calitatea și poziția internațională a unei Universități o dau cercetarea și reușitele cadrelor profesorale. Studentul cade pe un loc terț sau e chiar prea puțin important, indiferent câți miniștrii sau bogătani în topul Forbes își revendică, printre altele, și o universitate la CV. Câtă vreme deții un Nobel la o catedră sau un savant care a reinventat o ramură științifică în ultimele decenii, Universitatea este propulsată în top. Ivy League e plină de asemenea cercetători exemplari.

Care e locul ocupat de cercetarea românescă în concertul internațional al științei? Aproape nul: noi repetăm, imităm, nu inovăm. Profesorii români, o spun cu părere de rău, sunt rudele sărace și îndepărtate ale fraților lor din Occident. Nu caut cauzele acestui fenomen. Îl constat: cei mai buni profesori și cercetători români sunt eșalonul trei sau patru prin State Unite, Franța, Japonia, Germania, Anglia și, de ce nu?, China. Nu reprezentăm nimic de vază. Cărțile profesorilor români sunt maculatură sau literatură de specialitate de mâna a doua. Nimeni nu citează din noi, nimeni nu ne ia în seamă în afară de noi înșine. Suntem ocoliți și nebăgați în seamă. Suntem cu cercetarea mereu în urmă. Firește că nu însemnăm decât mediocritate seacă. Tragic este că, nefiind familiarizat direct cu mediul academic din Franța sau Germania sau Anglia, profesorii noștri, după ce se căpătuiesc simbolic cu o diplomă de MA sau un doctorat pe la marile universități europene, care nu se știe ce mega importanță ar avea, vin și se revendică prin România cu meritele și geniul lor, iar statul îi primește tot ca în secolul al XIX-lea, când eram la începuturi și exista o criză de cadre academice în general, altfel spus, cu brațele deschise. Îi introduce în sistem, îi plătește și le oferă un spațiu de desfășurare, evident, cu puțină finanțare de la buget. Ei știu că nu au cum să faca ceva nemaipomenit cu știința lor aici. Dar adevărul este că nici nu vor așa ceva. Transplantați într-un sistem anemic, cei mai mulți se mulțumesc cu atât, nombrilist. Încep să scrie cărți doar ca să crească cât mai repede în grad. Cărțile lor sunt, de regulă, de extracție locală și, în linia obișnuită, nu spun mare lucru în mediul dinamic al cercetării vestice, în care e greu oricum de pătruns. Își încropesc rapid un CV impresionant de articole anonime, multe și mărunte, scot cărți și antologii, iar în zece ani sunt deja profesori universitari. Unii dintre ei, pentru a evita orice probleme și orice tentații comparatistice, scriu doar despre România. Și atunci subiectele de interes limitat îi exonerează de orice competiție internațională, ei luptând doar cu compatrioții lor. Totul revine circular la bucătaria internă.

Și cu gradul maxim luat, băieții și fetele încep să publice din ce în ce mai puțin, cercetarea se diluează și se îndreaptă spre alte zone mai bine remunerate. Își fac firme, legate tot de expertiza Universității, sau intră în administrația publică. Cercetarea lor se află la nadir. Scot cărți la răstimpuri doar pentru a nu fi eventual criticați de colegii lor pentru inactivitate. Câștigă bani. Cu o catedră de șapte ore pe săptămână, profesorul universitar român se alege cu 1300 de euro în mână la nivelul anului 2010. Un fleac față de tizul lor din Occident, enorm în raport cu românul obișnuit, inclusiv cu breasla profesorilor în general.

Dar studentul? El este obiect de dispreț. Nu-l poți lăsa repetent fiindcă facultatea primește fonduri pe cap de student, nu-l ajuți să progreseze pentru că nici tu și nici el nu aveți timp (lucrați amândoi de regulă), chef sau suficient spirit al datoriei pentru a depăși un nivel mediocru. Nu se sinchisesc și nici nu știu să atragă fonduri nebugetare facultății (taxarea la stat e insuficientă și ridicolă administrativ, iar etosul studentului cu plata e acela al unui client care cumpără un produs cu o livrare prelungită de trei-patru ani: diploma trebuie luată, doar a plătit-o din timp). E adevărat că încă mai citesc cărțile celor din Occident, articolele lor, dar ceva pare rupt. Sistemul își autoreproduce dintr-o generație în alta inutilitatea și superficialitatea viclene, the sow that eats its farrow. Până când însă? Până când?

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s