Pe holul de asteptare…

In logica birocratica a lumii inchise din romanele lui Kafka, functionarul aduce cu o zabrea dintr-o cusca. Gesturile sale mecanice, tinuta rigida, privirea inexpresiva il transforma pe birocratul austro-ungar intr-un fel de robot crud intr-un mare cimitir. Nimic de mirare! Spiritul teuton a culminat, in toate regiunile unde limba administratiei era germana, in principiul functionalitatii impersonale. Sistemul se autoperpetua exemplar, rigid, implacabil, inuman. Kafka a constat un fenomen pe care Max Weber l-a socotit ca o achizitie de lunga durata a modernitatii.

In Romania nici astazi nu a ajuns birocratia asta tehnologizata. Noi suferim de o precaritate birocratica si nu de excesul sau. Situatia poate fi la limita amuzanta. Functionarul roman se rasteste, suspina, iti arunca priviri fioroase, iti bate joc de tine, te pune sa astepti la cozi, mananca in fata ta, e obosit, sictirit, fara chef, oricum, nicidecum robotizat. Nici limba sa nu este functionareasca: in loc sa fie de lemn, limba functionarului roman este din plastilina, cu o pojghita groasa de mizerie de mahala sub unghii. Putini mai stiu ca intre 1718-1739, provincia romaneasca Oltenia s-a aflat sub administratie habsburgica. Din pacate, habsburgii nu au avut ce sa faca cu un astfel de teritoriu, asa ca l-au dat curand inapoi: cu o populatie saraca si indobitocita de tarani, cu sate intregi ce se furisau in padure cand trecea perceptorul habsburg cu hartiile sale sub brat, Imperiul a hotarat ca provincia era unmanageable si neprofitabila. Din vechime, romanul a avut alergie la birocratie.

Am sa redau o intamplare traita de mine, recenta dar olteneasca in substanta (nu stiu de ce simt nevoia sa scriu aici “sentimentul oltenesc al fiintei”). Aveam nevoie de o adverinta de masterand. Suntem in data de luni, 15 martie 2010. Merg la facultatea de care tin. Adeverinta respectiva imi trebuia pentru alta facultate, a aceleiasi universitati de stat. Cum s-ar zice, facultati inrudite, dar, vezi Doamne!, autonome. Nu pricep rostul carnetului si legitimatiei semnate si stampilate la zi daca trebuie sa dovedesc mereu statutul de masterand printr-o adeverinta. Dar, in fine, daca le-am falsificat acasa pe calculatorul personal? De ce as face asta? Nici eu, nici ei nu stiu.

Dar, ma rog, sa continuu. Intru frumos in secretariat. O sticlire din ochii plictisiti:

“Buna ziua”.

“Buna ziua.”

“As dori si eu o adverinta de student. Imi trebuie la …”

“Aveti cererea?”

“O scriu acum.”

“Nu, trebuie sa fie de pe internet. O completati pe cea de acolo.”

“Dar o scriu acum.”

“Nu acceptam de mana. Nu mai e ca acum 3 ani.”

Bine, inghit in sec. La naiba. Vin a doua zi cu cererea completata. 16 martie 2010.

“Buna ziua.”

“Buna ziua.”

“Iata cererea.”

“Ihi… Bun, pai reveniti.”

“Pai, cum? Nu mi-o dati pe loc.”

“Ce crezi domne? Ca aici se rezolva de pe zi pe alta? (sic!). Ce scrie aici jos?”

« Se primeste in termen de 24 de ore de la semnatura. »

« E clar?”

“Da, deci maine la ora asta vin sa iau adeverinta. Am si semnat-o…”

“Domnule, cititi Regulamentul de pe site. De la 24 de ore de la semnatura Decanului.”

Eu, siderat:

“Pai si cand o semneaza Domnul Decan?”

“In zilele de semnatura, daca se afla la Institut.”

“Cand adica?”

“Nu stim. Veniti si va interesati. Cititi Regulamentul.”

Bun, revin. A doua zi.

“Buna ziua”.

“Buna ziua.”

“Am venit dupa o adeverinta.”

Scurt si la obiect:

“Nu a fost la Institut zilele acestea.”

Mama ei…, zic in sinea mea. Maine e joi. Vineri nu pot eu. Are program cu publicul intre 10 si 12. O las pe luni. La naiba!

Luni, 22 martie.

“Buna ziua.”

“Buna ziua.”

“Am venit pentru o adeverinta. Stiti, am fost si saptamana trecuta….”

“A, da, da, da. Mi-a aduc aminte (cu o voce de pe alta lume). Iat-o. Insa nu are stampila. Noi mergem o data pe saptamana la sediul de pe strada X pentru stampila. Noi nu avem stampila aici. Reveniti miercuri.”

“Cand aveti ziua de stampilare?”

“Maine…”

“Dati-mi mie hartia si poate ajung la celalalt sediu, o gasesc pe doamna secretara si imi pune ia stampila.”

“Bine, atunci grabiti-va. E deja ora 16.”

La 17:05 sunt in celalalt secretariat, dupa un slalom de o ora prin traficul bucurestean. Nadusit, dau buzna in secretariat.

“Buna ziua.”

“Buna ziua.”

“Doamna secretara?”

“Stiti, abia a plecat.”

“Se poate sa o las la Dvs. si vin maine sa o iau stampilata?”

“Da, cum sa nu!?”

23 martie.

“Buna ziua.”

“Buna ziua.”

“Am venit dupa o adeverinta. Am lasat-o la Dvs. ieri.”

“A, da. Mi-aduc aminte. E in drum spre Institut.”

Imi pica fata.

“La revedere.”

Miercuri, 24 martie, dupa-amiaza.

“Buna ziua.”

“Buna ziua.”

“Am si eu…”

“Stiu, stiu, stiu… Imediat”.

Se ridica si imi da adeverinta. Semnata, stampilata, spalata la cur. Ma intreb cum de pot suporta sute de mii de alti romani acest tratament burlesc din partea administratiei si cum sa speram ca vom evolua un pic cand o banala adeverinta dureaza 9 zile pentru a fi eliberata. Si macar de-ar ajuta la ceva.

Imi vine pe buze sintagma: “Sentimentul oltenesc al fiintei…”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s