Portrete

Zilele acestea, printre numele vehiculate pentru ocuparea functiei de conducere a TVR-ului s-a numarat si marele jurnalist roman Ion Cristoiu. Cariera acestuia incepe in fituicile de propaganda ale Vechiului Regim pentru ca, in libertatea postdecembrista, domnul Cristoiu sa faca milioane de dolari din Evenimentul Zilei. Evenimentul in anii ’90 era un fel de stramos al tabloidelor actuale. Domnul Cristoiu, pe vremea acea mai obez si mai proletar, ne vorbea tot din jiletcile sale asudate, dar nu numai despre politica si mersul istoriei, ci si despre gainila care nasc pui vii si alte curiozitati nenaturale. Intre timp, domnul Cristoiu, bogat, slab si sapient, a inceput sa frecventeze matinal Biblioteca Nationala. Nu ca sa citeasca, ci ca sa dea aparenta unui  jurnalist preocupat de Istorie. Productia sa stiintifica nu a reusit insa sa o depaseasca pe a mult mai reputatului istoric de talie mondiala Pavel Corut, dar ceva din mutra stearsa care bea suc si ciuguleste din capetele creioanele la Biblioteca a devenit o dovada de geniu. Domnul Cristoiu s-a inaltat in discursul confratilor la talia de Maestru. Astept ca redactorul sef al Libertatii, cheliosul cu barba de etern seminarist, sa ajunga prin 2020 membru corespondent al Academiei sau sa se bucure macar partial de gloria intelectuala a Domnului Cristoiu.

***

O alta proeminenta personalitate publica romaneasca, desavarsita realizatoare de emisiune, care, cu mutra de batranica obeza de timpuriu a raspandit vulgaritati pe marile ecrane pe vocea fals impaciuitoare a unei senectuti fictive, dornica recent sa intre in Parlamentul Romaniei (NB: a intrat!), este Teo Trandafir. Daca in anii ’90 il tempera pe armasarul spagatagiu Mircea Badea (esuand in afaceri pentru ca nu a fost suficient de spagagiu), iar in anii 2000 castiga milioane de euro la televiziunea tiganeasca a lui Sarbu, prietena manelarilor si mama ratingurilor, acum Trandafir vrea sa ne reprezinte acolo sus, unde banu’ se face dintr-o scaparare de degete, fiindca, ce naiba?, cand faci cariera din obscenitati difuzate la ore de varf poti sa il servesti si politic pe cetatean. Sa speram ca sefa Loteriei va lupta pana la capat (capatul ciolanului…). Ne asteapta o confruntare mortala intre PDL si PSD, intre dreapta si stanga, intre sis si cutit, intre sapun si gel.

***

In acelasi registru, dar cu un public redus, insa cu o imagine academica ireprosabila, este actualul ambasador al Romaniei la UNESCO, taticul Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti, mogulul Romaniei Literare, urmasul in linie indirecta a lui Titu Maiorescu, rivalul unui fost presedinte al Academiei Romane, presedintele USR, cum sa nu ghiciti?, Nicolae… Manolescu. Domnul Manolescu, marele nostru critic contemporan, descoperitorul atator talente la Cenaclul de Luni al anilor ’80, parintele simbolic al lui Mircea Cartarescu, nu apare, din pacate (sau poate din cauza monopulului cultural occidental: deh, imperialistii astia!), mentionat in nici o scoala de critica literare care a marcat exegeza literara a ultimilor 50 de ani. Nu-l gasiti in istoria lui Wellek, nu-l intalniti in readerele facultatilor de litere ale lumii, putini au auzit de el dincolo de granitele tarii. Sa luam cateva nume la intamplare: Jean Starobinski, Umberto Eco, Roland Barthes, Maurice Blanchot. Oare de ce intreaga lume academica ii prefera pe acestia domnului Manolescu? Oare de ce eu, un nimeni, prefer un volum din Northrop Frye oricareia din capodoperele domnului Manolescu? Domnul Manolescu a scris mult, dar, in mare masura, ca un impresionist si nu cu rigoare metodologica: critica sa este benefica in cadrul unui text, desi nerevelatorie (mai curand scolareasca), dar nu spune nimic esential despre literatura. Pe langa magistrul sau Calinescu, cu o cultura enciclopedica si cu un extraordinar simt al limbii romane (asemeni unor  Eminescu si Arghezi), Manolescu e scolastic in metoda si bolovanos in exprimare. Cariera sa de gazetar literar, pe vremea cand facea ierarhiile locale si inventa mode mai mult sau mai putin rezistente la trecerea timpului, a trecut de ani buni. Criticul literar nu mai este institutia sociala de altadata. A incercat domnul Manolescu sa faca politica dupa ’90, dar dupa esecul partidului acela cu membrii si simpatizanti cat populatia unui autobuz bucurestean la orele 9 seara, s-a retras. M-as pripi daca as zice la timp avand in vedere eseurile si articolele pe teme politice, scrise de un diletant in ale politologiei, cu acel bun-simt al locurilor comune invatate la intrunirile PCR ale profesorilor Universitatii din Bucuresti prin anii ’70-’80. Cat priveste critica domnului Manolescu, o consider inferioara si mai putin interesanta decat cogitatiile lui Llosa despre literatura sau chiar opiniile lui Milan Kundera pe acelasi subiect. Iar daca ma pui sa aleg intre un volum de Genette si operele lui Manolescu, nu voi avea nici un dubiu spre cine ma voi indrepta. Contradictia lui Maiorescu imi pare un studiu istoric cultural solid, dar nicidecum vreun varf hermeneutic sau vreo lucrare care a facut scoala (adica discipoli), monografia Sadoveanu sau utopia cartii are pagini scantaietoare, dar nu luminoase, ca sa ma exprim la randul meu “impresionist”, Arca lui Noe e incercarea lui Manolescu de a ne arata ca l-a citit cu admiratie pe Auerbach, dar cam atat (romanul romanesc ca gen nu ma intereseaza: e in toate privintele inferior celui occidental, pe care il copiaza in varstele sale). Micul excurs de subsol in naratologie e mediocru:  ma gandesc la un volum oarecare de Vladimir Propp, Claude Bremond sau Tzvetan Todorov si simt diferenta. Iar cat priveste caramida calinesciana Istoria critica a literaturii romane (cu rotunjimi cu nimic diferite de bca-urile produse de Marian Popa si Alex. Stefanescu), trimit la articolele baiatului adoptiv al lui Valeriu Cristea, Daniel Cristea-Enache, cel mazilit imediat din echipa editoriala a Romaniei Literare, ca pedeapsa pentru trufia de a nu recunoaste meritele tatucului, pe acest subiect. Volumele de Teze sunt probabil cele mai reusite texte manolesciene, marele nostru critic exceland doar la capitolul eseuri aerisite si bruioane critice. De restul productiilor gurului de la Litere nu cred ca merita sa ma ocup, ele nefiind nici macar veleitar savantlacuri. Niciodata nu am inteles care este meritul decisiv al lui Nicolae Manolescu pentru a fi considerat cel mai important critic literar roman aparut dupa 1945. Acela de a refuza o ingustare intr-o anumita specialitate? Sau poate vocatia sa de descoperitor de genii si lider al publicisticii literare sub comunism? Oare faptul ca Eliade se interesa mai mult de receptarea volumului dedicat lui de catre Adrian Marino la inceputul anilor ’80 decat de volumul propriu-zis sa faca valoarea lui Manolescu (exemplul dat de mine e deja o butada in mediile intelectuale interesate de statutul de stab literar a lui Manolescu)? Nu vad care este saltul calitativ, si nu cantitativ (pe acela il vad), facut de Manolescu pentru a fi peste confratii sai Ion Negoitescu, Paul Cornea, Matei Calinescu, Adrian Marino, Eugen Negrici, Alexandru George, Mircea Iorgulescu („trancanitorul” de la Securitate mai nou), Mircea Martin, Ion Pop, Mircea Scarlat, Mircea Zaciu, Eugen Simion sau mai tinerii Paul Cernat si Daniel Cristea-Enache. Propune Manolescu criticul ceva nou, scaparator, formidabil si unic? Ma indoiesc. Cum am sugerat mai sus, tehnica impresionista, comuna multor critici literari de romani, este cu mult in urma, epistemic vorbind, abordarilor socante ale criticii mai largi, occidentale. E iritant sa vezi cum ferocea autonomie a esteticului pe care au propovaduit-o criticii nostri inca din comunism a secat orice abordare interdisciplinara a exegezei literare. In timp ce in Occident literatura era tratata sociologic, antropologic, istoric, epistemologic chiar, intr-o polivalenta reala a perspectivelor, creand traditii si scoli disciplinate stiintific, la noi, in afara eruditiei arhivistice, criticii emit opinii si interpretarii circumscrise doar campului literaturii. Intrebarea criticii romanesti nu este „ce spune literatura despre viata omului de rand, fie el fizician sau coafeza?”, ci „ce spune literatura unui cititor cultivat, obisnuit cu trucurile, finite si monotone, creatiei literare?”. E un soi rau de critica pentru colegi in ale criticii, o critica cu un public restrans si cunoscut. La noi s-a cultivat alexandrinismul obtuz si sterp si in acest context nici nu-i de mirare unda de noutate pe care a adus-o eseistica lui H.R. Patapievici (desi are predecesori: Anton Dumitriu si chiar descoperitorul sau de la Nemira, Dan Petrescu), din alta directie decat cea strict literara, in anii ’90. Critica romaneasca este orientata pe sobolanul de biblioteca care citeste numai poezii sau romane sau jurnale, prea putina filosofie, istorie a culturii, antropologie, epistemologie si tot asa. Criticii nostri au o cultura filosofica precara si deficitara: ma indoiesc ca Nicolae Manolescu poate interpreta un dialog platonician cu mijloacele filosofiei, cu rigorile sale. Nu, el il va citi metaforic, ca pe un text literar si atat, iar tot ce este neclar la Platon se parafrazeaza, asa cum ai proceda cu o poezie sibilinica suprarealista  sau cu lirica lui Ion Barbu. Descalificant pentru un critic literar cu pretentiile sale! Pana si Estetica lui Lukacs, in pofida derapajelor sale marxiste, este mai proaspata si mai originala decat ce se tot face la noi in critica de 50-60 de ani. Astfel incat, la urma urmei, Manolescu priveste literatura cu acea bonomie a burghezului care, stand pe sezlongul sau duminical, inarmat cu ceva eruditie si un car de bun-simt si cumpatare estetica, citeste o carte, preferabil un roman. Ce worldview iti poate oferi parerile acestui burghez ipotetic dupa ce citeste un roman ca Ulysses? Sau Naked lunch? Sau Gravity’s Rainbow? Practic nici unul fiindca el stie sa citeasca numai literatura, crezand ca naratorul narazeaza si atat, ca si cum, spre a ne intoarce la autorul amintit initial, Joyce ar fi doar un cititor eminent de romane. Aici se opreste si marele nostru critic. Alaturi de el stau si ceilalti, dar pe tronuri mai mici. De ce? Oare inovatiile hermeneutice din Vest sa nu fi ajuns la noi? Asa s-ar spune, desi indolenta pare a fi cauza reala.

***

Teza esteticului de dragul esteticului, a artei pentru arta fara rest, produce mari stilisti, calofili, cum se zice. Fructul acestei inchistari in stil, dezarmanta pentru cititorul grabit al epocii noastre, este marele Mircea Cartarescu. Desi se revendica postmodernitatii, Cartarescu a citit literatura si orice in afara acesteia a fost literaturizat. In sutele sale de confesiuni, Liiceanu Gabriel il apostrofa odata (vezi Usa interzisa, scena cu batranul excentric purtator de basca, cu multe talcuri in fond) parinteste pe Cartarescu acuzandu-l ca nu intelege realmente filosofia, ca o citeste ca un amator, negandu-i calitati interpretative specific filosofice. Cu riscul de a irita, de fapt, Cartarescu citeste orice, cred ca si ziarul, ca pe o piesa de literatura (potentiala). Daca Mircea C. ia un volum din Braudel, unul de Foucault si ceva din Hegel, toti trei vor fi apreciati doar in masura in care fac literatura: latura de roman total de la fiecare din acestia va fi singura inteleasa de Cartarescu. Tot ce poate fi tradus intr-o pagina din Orbitor conteaza, restul nici nu poate fi conceput. Ergo, Cartarescu nu are, intr-un fel, adancime. Desi apoftegmele lui Dostoievski tin de resorturile romanului si scoase din context pot suna deplasat sau banal, Dostoievski iradiaza din spatiul literaturii in enorm de multe discipline umaniste. Cartarescu nu, desi e postmodern. Latura postmoderna a lui Cartarescu consta mai degraba in antenuarea completa a intrigii si imbinarea a doua obsesii aparent stiintifice: marota zoologic-anatomica (Mircea are ce are cu lepidopterele, apterele, viscerele, structura neurologica, glandele endocrine, vene, tendoane, hematologie si altele) si mistica New Age de inspiratie asiatica (ocultism, esoterism, metafizica, erotism tantric intr-un ghiveci de zile mari). Alaturi de infantilismul lumii sale literare, starea embrionara a vocii narative, si cele doua fixatii de mai sus (cele care de fapt ii contrarizaza atat pe cititorii ignoranti, cat si pe cei care cauta sensuri ascunse, comori in cutii poleite ce aduc doar a comori), fac arta lui Cartarescu. Nici nu-i de mirare ca scriitorul Mircisor din Orbitor este un soi de mag, un Orfeu al literelor pentru un narator atat de  imersat in cautarea scriiturii perfecte. Mi-aduc aminte cum am citit prima oara Aripa stanga: mi-am facut liste cu toate cuvintele traznite din Cartarescu si dupa ce am gasit cam vreo suta (din cele doua domenii specificate mai sus), codul postmodern cartarescian a fost spart. Las la o parte ca majoritatea motivelor sale literare sunt prelucrari excesive ale romanului Manechinele (realmente revolutionar la vremea sa), apartinand admirabilului scriitor polonez Bruno Schulz, sau ca jocurile sale intertextuale sunt truismele omului citit, dar am impresia adesea ca Mircea scrie doar din placerea de a-si contempla frumusetea imbinarii frazelor, ritmul sinuos al propozitiilor, vraja cuvintelor individuale si tot asa (Levantul este manifestarea acestei psihoze stilistice). Cand Dan Petrescu a recenzat prin anii ’90 Nostalgia si a vazut la Mircea ambitia scolarului de a pune pe catedra „compunerea perfecta”, cea smaltuita didactic (vezi cazul micului roman adolescentin Travesti), avea dreptate. Stilul lui Cartarescu este de o eminenta didactica. Oare cine o fi profesorul? Dar ce semnificatii se ascund in spatele acestor mastodonti de cuvinte? Tind sa cred ca macrantropul e gol pe dinauntru. Cartarescu si-a asimilat cultura exclusiv prin lentilele literaturii. Nu gasim o noua viziune asupra lumii la Cartarescu (ceea ce nu poate fi spuse despre nici un mare scriitor), ci doar teme si motive literare (nici macar simboluri, fiindca universul non-literar nu exista la Mircea): motivul macro-microcosmului, a imbinarii sale de dincolo de materie, este unica adancime cartaresciana. Dar cum se leaga aceasta de realitate sau de irealitatea fiecaruia dintre noi, umili cititori, Cartarescu nu ne spune. Probabil ca nici el nu stie, el preocupandu-se doar de literatura, iar ce ramane in afara sa fiind ininteligibil, dupa mine, nici macar intrezarit de literatorul Cartarescu. Nuvelele din ciclul Nostalgia sunt evocatoare pentru peisajul istoric bucurestean al anilor ’70-’80, dar, daca nu esti cumva legat biografic de fabulosul Bucuresti de atunci si de acum, Cartarescu nu trezeste nici urma de nostalgii. Va fi pur si simpul ermetic. Nu opinez cu privire la poezia sa, pe langa Levantul, desi o fi poate acelasi lirism din nuvele si romane. Cultul lui Cartarescu, in schimb, il vad ca o rezultata a slabei concurente literare de la noi. Nu exista realmente cineva care sa se compare literar la noi cu Mircea Cartarescu. Ca sa zic asa, he is in a league of his own. Cartarescu nu are totusi profunzime. Spatiul sau literar se desfasoara la suprafata valurilor, oricat de inspumate ar fi ele. Pana si succesul la public, ca intreaga sa reputatie, sunt hipergonflate: la noi se citesc „pe rupte” articolele sale, cele mai slabe compozitii, neliterare si superflue in substanta, ale lui Cartarescu. In ceea ce priveste nobelizarea sa si marea faima de care s-ar bucura in Occident, scenariul este scos din laboratorul cu fantasmagorii al editurii Humanitas: cata vreme statul roman stipendiaza masiv creatia cartaresciana la export, plateste traducerea si difuzarea operei sale cu bani multi, storsi de la romanii de rand in definitiv, gloria sa este una asistata si nu in urma unei evaluari a pietei libere. Nu inteleg cum ar citi un occidental trilogia Orbitor fara a fi un pasionat lector de literatura moderna, dificila si experimentala. Iar, din cate stiu eu, nu spre romanul polifonic estetizant se indrepta gusturile occidentalului de rand. Dar Cartarescu face cariera. Si asta ai zice ca e tot ce conteaza. La oricare dintre personajele de mai sus…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Portrete

  1. Ghita Bizonu' zice:

    Scuze… cautand altceva am dat peste De ce da pe afara tara asta de prosti?. Ma rog este veche da zic ca urmaream altaceva . M-a frapat nu atat amarciunea ta cat o doza de luciditate cu care nu sunt obisnuit atunci cand este vorba de rRomania interbelica „promovata” ca a 6a putere economica din lume (!) sau macar din Europa si povestile despre leul de aur ( a existat asa ceva pana prin 1916 da de obicei era francu francez ) . Cauta pe ScribD Seculara inapoiere a Romaniei – poate te-ar interesa.
    La intrebarea titlu raspund de abia acum – din fudulie si ignoranta … si din prea mare dispet ptr „talpa” tarii .

  2. Mitica zice:

    Intrebarea criticii romanesti nu este “ce spune literatura despre viata omului de rand, fie el fizician sau coafeza?”, ci “ce spune literatura unui cititor cultivat, obisnuit cu trucurile, finite si monotone, creatiei literare?

    Nu stiu daca intrebarea asta nu e mai degraba relevanta in contextul criticii europene a ultimilor 50 de ani (ma refer in principal la Tel Quel-isti) decat in cea romaneasca. Originalitatea paradoxala, deconcertanta a scolilor de critica occidentale le face nedigerabile pentru coafeze sau mecanici sau oameni obisnuiti. La noi, dimpotriva, tonul impresionist, pigmentat de informatii istorice brute, este mai „usurel”, mai pe gustul publicului larg. S-ar putea ca tocmai critica romanesca, cu neajunsurile sale epistemologice, sa fie mai apropiata de nevoile mediocrului din popor decat abstractiunile (antiliterare uneori) practicate in teoria literara vestica. E adevarat ca sunt tuse de „specialist” in discursul critic romanesc, dar minore si lejere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s