Alas, a lassie!

To Thomas Settembrini & Ulrich von Musil

Daca duci palma la ochiul stang si ti-o asezi ca un val protector peste obraz si pe un colt tesit al fruntii, acolo unde vinisoarele se strang intr-un manunchi pentru a se raspandi in fascicule albastrii prin reteaua trupului, s-ar putea ca lumina, in ritmul ei sincopat de a cauta cea mai scurta cale intre doua puncte, sa treaca prin tesatura de muschi, cartilagii si oscioare sub forma unei mase calde ce urca in creier ca un izvor ce-ar curgea aiurea in amonte. Pe ecranul retinei puncte caleidoscopice vor rasari ca de nicaieri si vor impinge in afara, nestirbite si fara stire.

Insa, in pofida unui fenomen care celor mai multi indivizi li s-ar parea firesc, globul stang, prins in gavana ochiului printr-un carlig de fire nervoase prin care curge fluidul electric al imaginilor – incarligatura de fire unsuroase de atata mielina –, e legat de intunericul launtric, aproape infipt in interior, deoarece pe dinafara lentila cristalinului fusese inca de la nastere incetosata de scamele chimice ale uterului matern.

Cu timpul, sub paza atat de protectoare a oftalmologilor acestui secol miraculos de modern si ingaduitor fata de limitele naturii – pe care, de altfel, medicina le desconsidera, iar in care omul de rand nu mai crede de mult –, fibrele lungi ce alcatuiau manunchiul nervos au inceput sa se desprinda cu o meticulozitate savanta pentru ca imediat apoi sa se pulverizeze in neantul viu al atomilor si, mai cu seama, al velocitatii lor extreme din care insasi timpul iese contorsionat.

Datorita procesului fara odihna al faramitarii, incaperea ochiului, deja intunecata pe trei sferturi si lasand liber doar un ungher tainuit, incepu sa se umple cu un lichid bogat in vitamine, hranitor, insa avand consistenta apei plate intr-un pahar de plastic, pana ce camera, cu ferestrele ferecate si cu usa din fund blocata de pe urma incuietorii stricate, deveni asemeni unui bazin de inot sigilat, dar caruia, printr-o deschizatura aflata dedesubt, i se pompeaza tone de litrii cubi pana si dincolo de volumul sau normal.

Fara a fi un fizician, o piscina, ca si-un stomac oarecare, odata umflata de atata apa orbitoare, va tinde sa dea pe afara, ba chiar sa explodeze, ca intr-o superba combustie solara, daca presiuna creste implacabil. Asa cum o foame astamparata in exces duce la voma, ochiul curge din umorile sale de-a lungul nasului, izbindu-se de buza de sus, scaldand in acelasi timp obrazul intr-un sirag de lacrimi reci si fara suflet. Pentru cineva din afara, care asista la spectacolul sinistru al unui chip care nu plange decat cu o jumatate a fetei, se poate foarte bine sa nu-si dea seama de anormalitatea lacrimarii fara rost, din simplul motiv ca sunt atatia altii care-si fac din propriile emotii un balci de care nimeni in jur nu se mai mira.

Sclipiri argintii se vor raspandi concentric, din cand in cand, prin metalul opac al privirii intoarse inauntru, cum doresc cativa filosofi si toti misticii sa ni se intample tuturor, in persona, atunci cand ne privim, cum s-ar zice, fata in fata cu noi insine intr-o oglinda enigmatica, dosita in interstitiile dintre fiecare perceptie si reprezentare.

Totusi, in ciuda acestor observatii care isi vor recapata intreaga lor semnificatie abia la momentul potrivit, oamenii care cu o latura a vazului lor stau la panda, cutremurati de spaima si de dorinta de a ucide, ascultand uruitul de masinarie ce functioneaza din inertie al inimii lor lugubre, de chelalaitul de lup singuratic tremurand pe o creasta a lunii, de sange, sudoare si sperma, iar cu cealalta jumatate a ochiului, cea dornica de a surprinde atat boarea diminetii, cat si legile de netrecut ale universului – indeosebi cel artificial-antropic –, impart, categorisesc, fac ordine, scriu si stampileaza rapoarte, ridica orase, cariere si biblioteci, ei bine, tocmai acest soi nobil de insi, orbvazatorii, sunt pe cale de disparitie.

Adesea, in locul lor, o medie statistica arata ca societatile civilizate produc pe banda rulanta fordiana fie savanti cu ochelari de cal, fie animale de un polimorfism divin dar complet somnambule, utile la carat si la socotit, toate cu un laudabil scop contabil, adica progresist si eficient.

Ar mai trebuie adaugat ca personajul de care pana acum s-a sugerat mai mult decat s-a vorbit avea prostul obicei de a-si ingrozi cititorii superficiali, inevitabil abtiguiti de frazele sale lungi, echilibrate, armonioase si respirand un aer burghez greu de sfarsit al secolului al XIX-lea. Temeiul sau, in fond proustian, era acela ca numai pe atunci s-a mai scris ceva cum trebuie, altfel spus, in absenta dorintei constiente de a zdruncina mintile complicat-arborescente ale epocii, asa cum si-au propus cativa modernisti si o droaie de -isme avangardiste, omul nostru cogita ca moda joyceana de a lasa personajul s-o ia pe drumul dificil al oceanelor constiintelor fisurate ale ultimelor doua veacuri, insa impregnate cu eruditie si fasoane filosofice, este complet depasita si daunatoare in zilele noastre, zile in care, pare-mi-se, se petrec atatea incat nimeni nu va mai tine minte nimic notabil – si nu peste o suta de ani, cand probabil se vor scrie si citi doar istorii ale portjartierelor si ale industriilor de tabac, ci in mai putin de doua decenii.

In fine, pentru a infige harletul acolo unde planurile de cadastru literar indica, ce sens mai are, medita in sinea lui eroul meu de-a indoaselea, sa legi cuvintele sulfuros, prismatic, pe patru-cinci etaje, burdusite de fiecare parte cu crampeie din operele complete ale lui, sa zicem, Dostoievski, Platon si Freud, cand, vorba aceea, ratiunea si simtirea ce-ar trebui sa rasufle din adancuri peste asemenea pagini odiseice, dar si olecute stropite cu sange irlandez, sunt mai degraba afine cu gemetele de caverna ale unui cantaret de culoare analfabet, cu fesele saltarete ale unei starlete de milioane sau cu paginile date cu ruj in mii de nuante ale unei reviste pentru dame si demoazele cosmopolite?

***

Populatia Europei de la sfarsitul anilor 1980 incoace a inceput sa imbatraneasca in viteza. Undeva pe la jumatatea acestui nou secol se va intampla ca pe de o parte sa fim mai multi pensionari decat angajati, in dauna sacrosanctului sistem economic al capitalismului triumfator, iar pe de alta parte ca emigrantii scursi din buretele imbibat cu otet si murdarie al lumii a treia isi vor fi gasit cu milioanele un adapost in Occidentul unor batrani fals-zambitori si obositi, curat imbracati si confortabil intretinuti de intregul sistem social. Exista o caritate laica in egala masura ca o barbarie religioasa, insa cum prima e singura acceptabila in zilele naratorului, nu pot decat sa-mi doresc ca cea de-a doua sa nu ajunga la fel de toleranta ca cea dintai atunci cand continentul va intra ineluctabil la senectute. Nu de alta, dar istoria nu este o afacere pentru batrani.

***

Francesco, fiindca acesta era doar aparent numele tinut sub tacere, trecuse cu putin peste varsta de 20 de ani cand, acolo unde isi desfasura in voie studiile universitare, isi intalni iubita, desi acest cuvant nu e niciodata indeajuns de incapator pentru ceea ce s-ar cuveni sa infatiseze, o tanara inalta, cu picioarele lungi si firave, trunchiul rotund de albina, tulpina torsului subtire si zvelta de care atarnau sanii mici, dar copti, totul terminandu-se printr-un capsor auriu, impodobit cu un par fin si carliontat ce cobora peste umerii feminini, indoiti inauntru ca arcadele unei catedrale maiestuoase, peste care o pereche de ochi ficsi si taiosi, sclipind ca doua becuri in gama de culori ce se intinde intre un maroniu apatic si un verde aprins, patimas, de matase a broastei, te desfaceau marunt in bucati de sub fruntea neteda si doar usor sferica, lata cat un deget al mainilor ei suple si nesfarsite de sfanta.

Daca nu ar fi fost pentru cele doua opaite de sub arcade, lucind ca felinarele chioare ale unor barci ce se intorc schiop si pe soptite intr-un sarac sat pescaresc dintr-o dimineata racoroasa de primavara, bajbaind calea printre valurile blande dar negre ce duc inspre tarm, Francesco nu ar fi observat pe Laura altfel decat cu acea impasibilitate de care o politete fireasca nu poate fi separata.

In curtea facultatii, croita din lespezi marunte de ciment lipite una de alta ca piesele simetrice ale unui joc de puzzle, daca cineva, prin absurd, ar fi lasat un vrej de ceapa sa coboare din inaltul cerului in mijlocul grupurilor razletite, imprastiate dupa simpatii si inclinatii comune, pesemne ca nimanui, ca sub o lespede mortuara, nu i-ar fi trecut prin cap ca ceva atat de ordinar si curios putea sa le aduca vreodata mantuirea. Lasand gluma la o parte, exista o stare de incordare prezumtioasa ce regleaza, ca intotdeauna probabil, raporturile dintre semenii mei, o articulatie estetica ce-i face pe unii sa-i sfideze pe altii din pricina unei presupuse “mezaliante” ce s-ar stabili tacit intre doua tabere care se considera, oricum, una superioara celeilalte pe considerente dintre cele mai vulgare: stilul vestimentar, muzica pe care o asculta fiecare, propria increngatura de frustrari si nemultumiri, adesea fictive dar tocmai de aceea mai adevarate, ce alcatuiesc o personalitate. Individualitatile sunt, indiferent de generatie, aratari rare in cosmarul din care nu te trezesti decat odata cu moartea al istoriei.

Cladirea institutiei isi afla locul intr-unul din cartierele nu lipsite de farmec ale orasului-capitala B., construit undeva intre cele doua razboaie mondiale de catre o clasa de negustori si functionari, din cate se pare prosperi luand in considerare casele inalte, cu un cat, mesterite in arhitectura asezata a vremurilor, dupa tehnica copiata din mai multe asezari urbane ale Europei centrale, tehnica, insa, care odata intrata la indemana levantinilor puturosi se denatureaza intr-un eclectism pastos si infidel oricaror inspiratii straine.

Adesea, orele de curs oboseau prin placiditatea cu care profesorii, instrainati ca orice dascali de urechile ciulite si din loc in loc devoratoare ale studentimii, isi tineau solilocviile pe o voce cand intretaiata, cand limpede ca a unui clopot plesnit cu putere, in timp ce albul mat al peretilor, tabla asteptand in tacere sa fie scrijelita si mangaiata, franturile de piele laptoasa, aramie sau roz iesind de prin bluzele fara umeri si dezvaluind fusul carnos al mijlocului, intreaga impertinenta excitanta pe care doar o sala plina de adolescenti imbatraniti o poate raspandi in atmosfera, zumzetul de stup arhiplin, fascineaza si indeparteaza deopotriva.

Randurile aranjate in linii orizontale, legate intre ele prin sute de piulite si nituri – bumbi nichelati pe care ii poti pipai la nevoie din pura plictiseala –, strabateau incaperea de la un capat la altul ca o alta camasa a lui Nessus.

Era o toamna calduroasa ce se filtra prin jaluzelele verticale, asemenea unor sipci despartite de o respiratie egala, si trecand piezis, prin aburul de lumina prafuita, intr-o regularitate apasatoare, prin carnea moale, alba cu intensitati bizare, a bratelor subtiri ce atarnau voluptos peste bancile nedespartite una de alta.

O sala dominate de muschiul dulce al fapturii femeiesti ii gadila placut simturile lui Francesco. Dintr-un punct in altul, putinii baieti, sfrijiti si denaturati de culoarea incerta a virilitatii imprimate pe chipurile lor prelungi, isi ridicau supusi mainile, stranse in lancea ascutita a degetelor, pentru a putea raspunde la una sau alta din intrebarile profesorului.

Atunci cand iti schimbi locul de munca sau treci dintr-un ciclu scolar in altul, acele prime zile, ce nu ajung sa numere in total mai mult de cateva saptamani, in care un grup oarecare se coaguleaza intr-o atmosfera noua, menita sa-l cuprinda pe noul-venit sau nu, au o aroma splendida de incertitudine a sufletului, devenit brusc proaspat, instabil si vivace. Insa in clipa in care ritmul monoton se reinstaureaza – intotdeauna prea devreme –, astfel incat momentele se intorc la loc in matca de unde de-abia tasnisera, o seceta, pe care nu poti s-o recunosti ca fiind o pedeapsa nemaiintalnita, a cotidianului se cerne iarasi peste obiecte, gusturi si finite, prinzandu-le in perdeaua sa dogoratoare.

Luna octombrie peste Bucurestiul anilor 2000 si putin o zaresti cel mai bine in felul in care soarele strapunge incandescent acoperisurile de metal din jurul Halei Traian. Cartierul labirintic se intinde de zeci de decenii peste bucata larga de pamant dintr-o parte si alta a Caii Calarasilor, acolo de unde aceasta isi incepe drumul lin si lat de nici 10 metri, cum se construia pe vremuri.

Francesco locuia in imprejurimi, alaturi de familia sa. Crescuse inca de la inceputul adolescentei in acele locuri triste si paraginite, care spun in parte povestea unui cartier evreiesc decazut dupa interbelic, cand localnicii, in amurgul ordalilor anilor ’30-’40, au plecat vanduti spre noul stat Israel ori s-au stins de batranete, lasand trecutul in grija nimanui.

Atunci cand coteai de pe o straduta pe alta, dus de sangele unui organism vesnic in miscare, fatade pastrand gratia, in izbeliste azi, unor fizionomii cu trasaturi clasice prin care ies la iveala, sinistru, dintii negri si tociti sau golurile din gingia putreda a jgheaburilor sau parul lor smuls cu tot cu scalp. Podurile vechi trosneau sub sindrila, tigla si olanele ce tremurau scheletic la fiecare adiere, iar, undeva dedesubt, prin camerele cu varul peretilor si tavanelor faramandu-se intre degetele desfranate ale timpului, miorlaituri ascutite si voci omenesti cand rastite, cand domoale se amestecau in asa fel incat din strada nu ai fi putut ghici ce joc si zbantuiala diavoleasca se desfasurau inauntru.

Pe bordura strazii, cu talpile sprijinite in rigole, locatarii mai inaintati in varsta rasuflau in aerul miezos al toamnei. Tenurile maslinii, tiganesti, lasau se se inteleaga ca sub piele asteptau la panda instincte aprige, indistincte, gregare. De cand cu caderea vechiului regim, de soarta tiganilor, asezati abuziv prin vechile case si obisnuiti cu un trai mizerabil si pus pe hotii marunte, nu se alesese nimic.

Amarata populatie nomada fara stapani, inclinata spre o jelanie cutremuratoare, glumet mortuara, tiganii poarta cu ei o delasare indica, pe cat de exaltata, pe atat de profana in toate cele.

Pasii lui Francesco, intovarasiti de fumul propriilor ganduri, urmau calea rotocoalelor de idei ce se plesneau unele de altele in mici cascade dezordonate in craniul oricarui orasean: trotuarul insipid de pe strada Traian, pe care il strabati dintr-un salt pana la trecerea de pietoni, aglomerata de rumegatul motoarelor, pentru ca apoi, aproape deodata, sa te gasesti sub umbra gaurita a catorva copacei tineri, plantati de cateva anotimpuri de primaria sectorului; mergand agale de-a lungul blocului de vis-à-vis, o iei scurt la stanga, dupa colt, si patrunzi in vechiul cartier.

O imagine deschisa in toate partile ti se aseaza peste retina: o strada lunga, blocata in spatele si curtea interioara a catorva blocuri, sprijinita pe partea dreapta de cateva cascioare modeste, cu bolta de vita-de-vie salbatica in fata si un gard de lemn vopsit in verde si intr-un rosu spalacit, vaduvite de inaltime si parca stranse, ca un copil dormind, in burta mamei. Apoi, cand drumul musca deodata la dreapta, iesind intr-o alta strada, un conac refacut in intregime domina coltul trotuarului, rasfrangandu-se din toate incheieturile, mai cu seama ferestrele inalte si perfect etanse, infloriturile din lemn cioplit sustinand tesatura de tigle de deasupra in afara.

Talpa pantofului cade plat peste soseaua denivelata. O iedera rasucita si opulenta roade din zidul unei claditi acoperita la balcoane si la intrare de ghivece intregi cu muscate si ficusi imensi. La intersectie cu Lucaci, cativa muncitori de pe santierele dimprejur stau rezemati de grilajul bodegii cu sticle de bere in mana, razand din falcile paroase si din toate cutele de sub pojghita ochilor. O veselie idioata, caramizie si transparenta, le iese din salopetele soioase. In vorbele fiecaruia razbate o unda de trufie amara, fara motiv, insotita de gesticulatii grabite si sudalme galagioase.

Francesco grabi usor pasul pana cand trecu de salbaticii de alaturi, pe care ii compatimea in aceiasi masura in care le purta o admiratie ascunsa fata de virilitatea lor nedesimulata, indescriptibila, atat de rara in sinceritatea sa brutala.

Alaturi de pasii largi, dincolo de un gard ridicat din piatra de rau peste care fusese infipt un gratar ascutit din fier forjat, acum ruginit, se desfasura o curte intinsa, cu iarba crescand parca din merii galbeni-rosietici ai frunzelor lor despletite, o asemenea palma de pamant, infasurata de corpul unor cladiri asezate in U, ce avea o aura sinilie, melancolica, aproape statica daca n-ar fi fost suflata de vantul dulceag al toamnei, parguit si cald. Mirosul de pivnita al butoaielor cu vin, butoaie pamantii, clipocind din stomacele doldora de aurul boabelor din struguri, din sopronul ghebos al bunicilor, il izbi pe Francesco in nari.

Nu avu altceva de facut decat sa mearga mai departe, parasind pentru o clipa lumea din jurul sau, ce plutea parca in nemiscare cu storurile – stropite pare-se de o lumina mieroasa, ca de apus – trase, lasandu-se in voia lor.

***

Cand iesi de la Universitate, bulevardul cuprinzator rasuna de zumzaituri electrice si voci scufundate. Se sunase de pauza, iar ceasul nu arata mai mult de trei si jumatate in dupa-amiaza aceea de joi.

Ce faci cand ai o ora la indemana si nu ai cu ce s-o umpli? In jur, colegii se adunasera in palcuri, cu chipurile exprimand o incertitudine similara, care-l determina pe Francesco ca, dintr-un neexplicat sentiment de rusine fata de prezenta lor, a celorlalti, acolo, langa el, stanjenindu-l cu nesiguranta lor prefacuta, s-o prinda de incheietura mainii pe Laura si s-o traga, doar pentru putin, deoparte.

Prin cararea stejarilor prafosi, atarnand cu ramurile viguroase si sleite peste ghereta de bilete si cochilia translucida a statiei de autobuz, o dara de de lumina, spulberandu-se in cercuri mici si mari pe trotuar, pe treptele facultatii de istorie, pe imbracamintea subtire a trecatorilor, se lipise de privirea Laurei, opalescenta.

–         Ce faci acum?, vorbi rugator, dar sigur pe sine, Francesco.

–         Nu stiu sigur, si o sclipire de descumpanire luci in irisii inchisi ai Laurei. Suspina scurt si, intre timp, isi cobora palma, tinuta ca o streasina deasupra sprancenelor galbui si aproape subtiri ca o ata.

–         Facem o plimbare pana in Cismigiu?

–         De ce nu? Cine mai vine?

–         Habar n-am. Ce ar fi daca am merge doar noi doi?, intreba Francesco pe un ton mieros, dar, ce-i drept, propunerea nu urmarea doar ca Laura sa-i accepte prezenta sub forma unui subinteles ce ar fi indemnat-o sa-si imagineze vreun interes mai ascuns, ci si dorinta lui Francesco de a se izola pentru un ragaz de restul colegilor, care, in acele zile de cand abia facuse cunostinta cu ei, fusesera ca o dezlantuire volburoasa de emotii si stari sufletesti inca dezordonate, prea putin coplesitoare, pentru Francesco, a carui fire, pesemne nu atat de comuna, urca intr-un avant dement al sentimentelor atunci cand viata ii pune in viata nu atat noi incercari, cat o alta atmosfera a lucrurilor, doar pentru ca apoi sa coboare atunci cand entuziasmul initial va fi capatat o nuanta a firescului cotidian, chiar domolind si racind emotiile. Prezenta cuiva caruia sa i se destainuie ar fi fost o binecuvantare, mai ales acum, cand nu trecuse nici macar o luna incheiata de cand incepuse primul an de studentie.

Laura surase ingaduitor si abia dupa aceea incuviinta cu o miscare marunta din cap, ceea ce, deloc suprinzator, il mira intr-o oarecare masura pe Francesco, care nu tinea minte ca ei doi sa fi vorbit inainte mai mult decat ocazional si intempestiv, de mai putine ori decat degetele de la o mana ciuntita, si chiar si atunci, discutasera numai nimicuri. Nu trebuie insa trecuta cu vederea atentia de care beneficia Laura in randul mai multori masculi din grupa, iar, daca se intampla astfel, motivul principal era strans legat de de frumusetea nordica, de fiord, cu toate ca lipsita de trasaturi clare, a trupului ei. Ar fi de prisos sa adaug, multstimate cititor care scrii odata cu mine aceste cuvinte, desi poate nu-ti vine atat de usor sa accepti o asemenea idee, ca in mijlocul celor mai avansate civilizatii de pe globul pamantesc, barbatii si femeile sunt invatati inca de la o varsta frageda, dar nu mai putin roditoare prin consecintele ei, ceea ce deja, de mult chiar, Laura si Francesco nici nu mai puneau la indoiala: inestimabilul pret al materiei, indiferent de valoare, atunci cand orice obiect supus simturilor starneste, fiind un depozitar al naravurilor sau mofturilor de toate soiurile, prin natura lor, extrinseca desigur, infinite ca numar si epuizabile in parte, placere, acest capriciu suprem al formelor din afara, mereu in schimbare, dar neefemere in fond. Desartaciunea, pana la urma, e un reflex al gandurilor, nicidecum al realitatii.

Mersera alaturi pana la prima incrucisare de strazi, incercand sa lege un dialog. Laura avea cu ea o culoare de marime medie si de culoare mov, pe care, din cand in cand, o lasa sa penduleze tinand-o moale de manerul maroniu incovrigat. Parea pe cat de copilaroasa, pe atat de absenta. Chipul ii era umbrit de o seriozitate extenuate ca si cum ar fi tinut deoparte pentru ea o suferinta launtrica sau macar o temere ascunsa, asemenea unui dar de care ai prefera sa te descotorosesti cumva insa nu esti inca lamurit cu privire la felul in care sa procedezi.

Dupa ce trecura Calea Victoriei, strecurandu-se in tacere pe langa zidul intarit in plumb al Casei Centrale, ce se intindea scurt pe o latura a bulevardului Elisabeta, Francesco prinse curaj si intreba:

–         Mi se pare mie sau te framanta ceva si nu vrei sa-mi spui?

Din cauza intonatiei putin prea accentuate, Laura tresari fara voia ei.

–         Poti sa ai incredere in mine. Nu ai nici un motiv sa-ti faci griji, cu atat mai mult cu cat n-am sa te zic nimanui. Sunt un om de nadejde, crede-ma.

Francesco spusese toate acestea moduland glumet cuvintele, insa, din cauza timbrului serios si adanc si care nu tolera sa fie supus oricand la manifestari riscante si nepotrivite –de aici, usurinta derizorie de a falsa poantele la moda –, nu avu cine-stie-ce succes. Dimpotriva.

–         I’m pretty sure I’m experiencing what I would call a quarter-life crisis. E o chestie mai complexa.

Francesco inghiti in sec ca pentru sine.

–         Nu e prima data cand te aud spunand asta. Desi nu doresc sad au dovada de indiscretie, imi amintesc ca deunazi te-am ascultat cum faceai aceleasi marturisiri uneia dintre colegele noastre. Ce vrea sa insemne expresia asta “quarter-life crisis”?

Trecura fara stirea lor prin fata catorva cinematografe cu intrarile scorojite si ferfenitite, care nu mai suferisera transformari de multi ani, uitandu-se doar la deficitul de vioiciune ce le inconjura, intr-un halou negricios, fatadele parasite, de parca ar fi imbatranit pe loc undeva intr-o strada laturalnica, rabufnind de gunoaie, cutii de carton murdare si caini vagabonzi hamesiti, si nu pe un bulevard central al B.-ului. La un moment dat, tot contempland-o pe Laura din profil cu o obstinatie indicibila, lui Francesco ii fusese atrasa atentia de un anume gest, repetitiv si bizar intr-o oarecare masura, al fetei: pur si simplu privirea ii devenea de nicaieri o lava de foc, ca maturate de o unda fierbinte de electricitate deasupra valurilor inspumate ale marii; atunci cand mersul lor grabit – starea de fuga tine de specificul indelebil al epocii – se reflecta in vitrinele semiobscure ale magazinelor sau in sticla argintiu-opaca a cate unei cladiri mai rasarite. Vanitatea produce descarcari misterioase de voluptate.

Aerul era racoros si friabil, iar raspunsul se incapatana sa mai vina. Abia dupa ce patrunsera pe una din aleile principale ale parcului, scurgandu-se treptat-treptat pe langa lacul inghesuit si artificial din mijlocul sau, Laura se hotara sa vorbeasca:

–         It’s something made up by me. Tot asa cum exista expresia middle-age crisis… asa mi se intampla si mie: trec printr-o criza existentiala la nici 18 ani.

Francesco nu se putu impiedica sa izbucneasca intr-un ras sanatos. “De unde le-o scoate fata asta?”, se intreba.

–         Bun. Si prin ce se defineste aceasta asa-zisa “criza” pe care o strabati?

Intre timp, se asezara pe una din bancile aflate la doi pasi de unul dintre localurile in aer liber, lipit, de altfel, de capul unui pod scurt ce despartea locul – dantelat in impleticirile sale lente cu mii de solzi crapati din soare – pe din doua. Siruri ordonate de scaune si mese se intindeau de-a lungul apei.

–         Ai dori sa luam ceva de baut? se simti dator Francesco, mai degraba de dragul uzantelor, sa intrebe.

–         Nu, mai bine stam aici pe banca si vorbim.

In sfarsit, nu mi-este sete si daca domnisoara asa pofteste, nu am sa zic nici pas…

–         Si, cum ziceai… criza aceea s-ar putea nici sa nu existe, cred eu. Poate e vorba doar de-o exagerare sau de-o figura de stil, intervene abrupt Francesco.

–         Ma indoiesc, si cu aceste cuvinte Francesco observa in fine vocea pitigaiata, infantile si melodioasa a Laurei. De cand m-am intors cu ai mei din Noua Zeelanda, nu pot sa ma acomodez cu locul asta. Romania imi displace total.

–         Cand te-ai intors din Noua Zeelanda?, intreba curios Francesco.

–         La inceputul lui 2005, dupa patru ani cat am stat acolo. Doamne, daca nu s-ar fi terminat…, dar nu suspina, ci isi petrecu bratele unul peste celalalt, ca si cum ar fi incercat sa se apere de ceva.

–         Cu ce ocazie ai fost cu familia ta acolo, tocmai la capatul lumii pentru atata timp? Iarta-ma ca discutia seamana cat-de-cat cu un rechizitoriu, dar imi dau acum seama ca nu cunosc aproape mai nimic despre tine. In plus, m-ai facut curios. Eu nu mi-am petrecut altundeva decat aici viata.

–         Parintii mei locuiesc in Galati si sunt amandoi profesori de matematica. Tatal si mama au avut sansa nesperata de a obtine o bursa la University of Christchuch din orasul cu acelasi nume, aflat in insula de sud a Noii Zeelande. Din pacate, doctoratul n-a durat mai mult de patru ani si a trebuit sa ne intoarcem. Cam asta e intreaga poveste, daca excludem cuprinsul.

De data aceasta suspina din greu din plapanda ei cutie toracica. Francesco fu cuprins de o atractie irezistibila, ca un uliu ce planeaza in ocolisuri largi deasupra unei prazi fragede, pe care nu poti s-o mai scapi, dar si de-o vana sporita de compatimire pentru fiinta acesta lirica, cu miscari nobile si largi, pe potriva unei caprioare ratacite.

–         Cum de n-ai ramas acolo atunci?

–         N-am putut, protesta ea.

–         De ce?

Peste ei se pogori un infinitezimal moment de tacere, cam cat ar dura clipitul din genele negre, dese ale lui Francesco. Ea isi stranse picioarele suple unul langa altul, emanand, in ciuda stransorii unei asemenea miscari, o senzualitate blanda. Peste coapse purta o fusta scurta, gri si-n dungi, care se oprea putin deasupra genunchilor rotunzi si netezi. De sub pielea alba puteai ghici paraurile de sange cufundandu-se in gleznele elastice. Mai tarziu avea sa-i marturiseasca, cu vocea ei tematoare si rusinoasa, ca isi considera picioarele urate si noduroase. Pe deasupra, puful straveziu, blond, frematand sub bluza verde, imbie si respinge totodata.

–         N-am avut bani. De aceea m-am intors aici. Costa mult un an universitar acolo. In plus, ai mei nu si-au gasit de lucru si am fi fost nevoiti sa revenim oricum. Dupa care am dat examen in vara asta la facultatea de stiinte …. Am absolvit liceul in Noua Zeelanda. Am fost chiar in primii zece elevi din liceul meu, care era cel mai mare, cu aproape 2500 de elevi, din emisfera sudica. Mi-e dor de gazonul taiat perfect, de prietenii mei, grupul meu de fete intre care ma simteam ca pestele in apa, de strazile largi si curate, de oameni ingrijiti si zambitori, de petreceri, de saptamana aceea pe care am petrecut-o in Noumea fiindca iesisem prima la concursul de franceza, de Nelson, de baieti… Noua Caledonie… Nici nu poti sa-ti dai seama de cat de limpede era oceanul sau de cat de fin era nisipul cand mergeam la plaja cu fetele… Fluxul, care musca adanc din plaja, era coplesitor de frumos.

Simtea ca n-at fi putut sa o opreasca din vorba. Cuvintele se strecurau cu patima si nostalgie in urechile lui Francesco. Fata asta il impresionase cu nobletea trista a felului ei de a se destainui, de parca o scoica uriasa se dezghiocase in fata sa si-l inghitise. O amorteala placuta i se lasa in inima, peticindu-i ranile. Rasufla greu.

–         Iar acum, iata-ma, imbolnavita de insomnii, neregasindu-ma pe mine insami aici, departe de parinti si plictisindu-ma de moarte. Cand se va sfarsi oare chinul asta? Nici nu poti sa-ti inchipui cat de mult astept clipa in care sa-mi iau zborul inapoi, sa-i revad pe cei lasati in spate sis a pot petrece ca inainte.

O coarda se desprinse dinauntru si fruntea i se increti pentru o farama de secunda.

– Poate ar fi timpul sa ne intoarcem. Cat s-a facut ora?

– E aproape cinci si un sfert. Hai! Nu vreau sa intarzii din cauza ta.

De-abia dezmeticit, Francesco se ridica si grabira pasul spre universitate. Urmau trei ceasuri de toropeala in care si-ar si asezat in ordine navala sentimentelor si nedeslusirea ideilor. Laura privea inainte, cu o expresie a fetei concentrate sau poate, asa cum ea insasi daduse de inteles, desi lui Francesco nu-i venea inca sa creada, ca mai devreme vorbise intr-adevar serios. Fara doar si poate, Laura isi vedea de rosturile ei, impasibila ca o stana de piatra la nauceala inexplicabila ce se infiltrase insidios in maruntaiele lui Francesco.

***

Unul dintre harurile constiintei, atunci cand, desigur, se poate vorbi de asa ceva la fiintele umane e acela de-a depinde in intregime, cat priveste vasul ingust cu ganduri in care ne ducem existentele noastre trecatoare, de valurile obscure pe care le lasa peste noi, umplandu-ne de viata, orice fel de sentiment. De fapt, nu se poate inchipui altceva mai puternic si mai tenace, chiar si atunci cand aveam de-a face cu o manie autodistructiva, decat substanta in care plutim clipa de clipa si pe care, fara prea mare efort, ne-o irigam in fiecare stransura a sinapselor atunci cand orbecaim prin lume, si anume, desisul emotiilor propriu-zise, oricat de contradictorii ar fi ele, care, intr-o anumita masura sau poate peste masura, ne definesc mai curand decat toate faptele noastre puse la un loc.

In sine, cu cat este mai taios, distilat si labirintic procesul de functionare al constiintei, cu atat trairile sunt mai greu de controlat si mai profunde, si asta din simplul motiv ca subconstientul, atunci cand are invoirea unor principii teoretice la care spiritual tine cu incapatanare precum saracul la coltucul sau de paine, da buzna in afara, exagerandu-se si tumefiindu-se in asa hal incat bietul om devine numai si numai robul fanatic al unor emotii tiranice si vagi. Slava Domnului insa ca civilizatia, cu acea marinimie proprie pe care nimic nu o poate adumbri, nici macar mila lui Hristos, a avut printre nenumaratele sale sarcini marete recunoasterea publica si, prin aceasta, dezvaluirea unei mari taine omului de rand, a faptului, devenit loc comun, ca n-are nici cel mai mic rost sa ne zbatem dupa cateva idei iluzorii, zvarlite ca niste lesuri de catre inaintasi, grupate in jurul lui Dumnezeu sau cine stie caruia profet uitat, idei, in fond, imposibil de pus in practica si aflate intr-o permanenta rafuiala cu natura noastra straveche, preluata prin atavisme miraculoase, spre mai marea glorificare a speciei, de la omul cavarnelor, singurul tip eminamente liber pe care l-a cunoscut omenirea vreodata si, de asemenea, doar pentru a nu ne ascunde dupa degete, eroul de necontestat si modelul unic al atator generatii de americani, francezi, olandezi, belgieni si germani care au beneficiat de indestularea boomului economic si sexual al anilor 1960, cei care isi merita intru totul denumirea – de altfel, nu lipsita de propriul ei geniu – de la dolce vita, perioada de intoarcere la radacinile inocentei noastre evolutioniste, epoca a tineretii fara margini sau restrictii ai carei nepoti prin alianta suntem.

In alta ordine de idei, stigmatizarea constanta a traditiei prin mijlocirea omnipotentei tehnologice s-a desfasurat in mod direct proportional cu degradarea valorilor spirituale, cele care altadata asigurau lustrul si respectful fata de muncile duhului chiar si din partea unor analfabeti malosi. Daca Francesco ar fi fost obligat sa-si stabileasca siesi cauzele acestei destramari mentale, pesemne ca ar fi ajuns la concluzia, in mare parte intemeiata, ca democratia anglo-saxona, indeobste cea din Lumea Noua, are un dispret funciar nu numai fata de ierarhiile sociale – intre noi fie spus, existente oricum –, ci chiar in raport cu orice situare a realitatii pe verticala, atunci cand, indubitabil, nu e vorba doar de megaliti industriali sau zgarie-nori trufasi. Fisura se dovedeste pana la urma a fi nociva oricarei manifestari a intelectului care nu serveste unui tel practice: nu este admista o cercetare stiintifica care nu are ca tel usurarea vietii middle-man-ului sau care nu demonteaza prejudecatile misticoide ale religiei sau ale vreunui sistem metafizic tulbure si abstrus. Universul trebuie in mod imperios sa functioneze – iar functiunea este baza societatii! – asemenea unui tesut intreg de ghicitori, fiecare cu talcul sau simplu, rudimentar si perfect inteligibil ca si instinctele noastre nocturne.

Nu-i de mirare ca, in urma acestor premise ce tin de ordinul bunului-simt comun si pe care numai un nebun original s-ar incumeta sa le puna la indoiala, raporturile dintr-o societate democratica si pluralista pana la acceptarea dezordinii sunt fara exceptie stabilite de un egoism feroce, pasnic si productive – chiar fara zabava! – inchinat samantei tuturor lucrurilor, adica banilor. Luciul bancnotelor proaspat tiparite sau jegarite de maini si zornaitul monezilor prin buzunare si portmonee ii poate excita pe orice toparlan, iar cand idealul dintotdeauna al celor simpli a fost sa se distreze, dand frau liber celor mai ascunse porniri, cea mai profitabila industrie va fi aprioric cea a divertismentului, gura de canal in care se scurg galgaitoare sute de ora de munca pentru cateva zile de imbatare suprema si de profundis imbecila.

Un consimtamant general sfarsit in postulat i-a ales pe Venera si Bachus idolii unei epoci a neinfranarii, dar care, simultan, a facut tandari orice inteles sau semnificatii care sa contrasteze strident cu conventionalismul laic si stabilit prin dictatele mass-mediei. In acest fel, stimulii, senzatiile si furnicaturile, asociate unei nemaiintalnite pofte a miscarii sincopate inainte, spre nimic determinat atata vreme cat nu se intampla acum, sunt resursele de vitalitate sufocanta ale noului antropoid, iar cat despre sentimente, acestea sunt produsul unor minti cu o putere a fabulatiei bogate si doar cateva idei sublimate si, tocmai cum se judeca astazi, cel putin intortocheate si nefiresti.

***

Desenul unui sarpe contorsionat pe peretii launtrici ai unui ou statea intiparit tocmai de la nastere sub creierul lui Francesco, lipindu-se de el ca radacinile sub tarana. Avusese inca de mic o spaima si o atractie incarcata de veneratie pentru femei, al caror mister, atat cat fusese chiar din copilarie banuit de el, avea mult mai putin de-a face cu ceea ce simtea prin caldura invaluitor-protectoare de care avusese cu bucurie parte, cat mai ales tinea de-o rautate patrunzatoare si viscerala care, cu toate ca nu are nimic rational in sine, cunoaste instinctiv mai multe decat poate sa indure a sti un cuget omenesc. Cu timpul insa, in parte datorita bunei cresteri si a unor parinti prevazatori, in parte fiindca el insusi isi temperase pe cat ii statuse in putinta o seama de ganduri sangeroase si negre, uitase de mirosul patrunzator al acestor presimtiri. Cat despre aminitirile inabusite ale primelor sale amoruri, ascunse si complicitare, prefera sa le ferece si sa le tainuiasca acolo unde nici el nu ar fi ajuns, in stare de veghe, sa iscodeasca si sa descopere.

Dupa ce trecura si ultimele zile de octombrie, peste orasul B. se asternu hieratic o saptamana calduroasa, ca la inceputul lui august, cu soarele irizand nervurile frunzelor, alungate pe aleile parcurilor, pe trotuare, pe cheiul Dambovitei, in vartejuri de toamna mieroasa si chihlimbarie. Stateau pe banca unul langa celalalt la cativa pasi de bulevard, lasandu-se in voia sunetului plesnit si infundat al cauciucului pe piatra cubica. O stranse in brate si incepu sa se insereze. Apoi o saruta lung si putin speriat, fara sa-si dea seama nici el din ce pricina. Parea multumita ca cineva care incheiase un contract de mult hotarat. El se lasa pe spate cu toata greutatea de care era in stare si sorbea din priviri coaja copacilor si ochii frematanzi, de pisica torcand, ai Laurei. Statura ceva vreme in tacere, nedesprinsi unul de celalalt. Ea alunecase moale la pieptul lui. O saruta iarasi, de data asta mai lung. Apoi se ridicara si mersera pana la treptele tocite ce coborau la statia de metrou. Inainte de asta, pe o voce ciudata de grava, ii spuse:

–         Sa nu crezi cine stie ce despre mine. Sunt rea, egoista, si am sa te fac sa suferi.

Desigur, glumea. Ii putea ierta orice in acel moment, mai ales ca se insela amarnic.

Altadata, poate cea mai incantatoare dintre zilele acelei toamne crude si triste si dulci, se plimbau in sus de Colegiul “Gheorghe Sincai” cand se decisera, amandoi cuprinsi de o amorteala placuta in vine, sa intre in parcul Tineretului, sa urce pe o potecuta ce ducea inspre Crematoriu, pentru ca apoi sa se aseze pe o panta a dealului verde si doar cu cativa pomi fructiferi, abatuti si desfrunziti, in jur. Din cand in cand, trece pe alaturi cate un ins sau altul, insa atat de rar incat se simteau, in adierea blanda a acelei dupa-amieze de lucru, aproape singuri.

Iar atunci, cu parul ei blond atarnandu-i peste frunte si privirea ei caprui-verde, pipaindu-l cu buzele coapte si umede si pantecul aplecandu-i-se peste al sau, continuara sa discute despre tara pe care o iubea mai mult decat orice in univers, confesandu-i-se mereu si mereu, in timp ce el o asculta doar pentru ca era indragostit de ea. Fiece vorba a ei era o unduire de valuri strecurandu-se in el si apoi retragandu-se de unde venise, lasand in loc o dara din lumina acelei dupa-amieze fosforescente de toamna.

Clipele pe care ti le insusesti organic sunt poate printre singurele pe care ti le poti aminti cu usurinta fiindca sunt una cu tine, tu insuti atunci cand ai trait, ca firmamentul instelat daca l-ai desfasura pe orbita altei planete; sinele risipit si alungat in afara, una cu adancul iubitei, cu incretiturile unei bluze albe sau mirosul tare al epidermei strapunsa de mii de fiori, aidoma intepaturile unor ace ascutite in nisipul oceanelor.

***

Dincolo de Soseaua Kiseleff, de-a lungul fostului drum dinspre Mogosoaia inspre centrul orasului, strabatand Calea Victoriei, un somoiog de verdeata, care incepea si se sfarsea la loc in Herastrau, ascundea o adancitura in pamant ce strajuia un fost iaz sau balta, de dimensiuni minuscule, pe marginile careia adunaturi de stufaris si oracaitul discordant al broastelor asigurau o terna tasnire de sange proaspat, Francesco si Laura stateau asezati pe o banca plumburie, infasurati unul in altul. Deasupra, cateva stele palpaiau intr-un crampei de nori sub buze calduta a lunii. Vorbeau de una de alta, in special Laura, cuprinsa de eterna ei nostalgie sacaitoare pentru Noua Zeelanda si viata traita acolo.

–         Imi vine greu sa las deoparte petrecerile saptamanale la care participam. Eram gazduiti, cateva zeci de insi, intr-o casa cu o curte larga, ordonata si cu gazon, in mijlocul careia fusese sapata o piscine albastrie. Trebuie sa-ti imaginezi cat de bine ne simteam, mai ales ca eu insami devenisem la un moment dat usor alcoolica. Odata parintii mei au venit sa ma ia de la spital, dupa ce ma luase ambulanta. Dupa aceea, in decembrie, in miezul verii, a trebuit sa plec. Si ce petreceri dadeam atunci…

–         Povesteste-mi de aceste petreceri…

–         Prietenele mele, mai ales Henna, imi ziceau ca sunt a frigid whore.

–         Ce inseamna asta?, se napusti deodata Francesco.

Doar usor incordata, atata cat sa nu para neincreazatoare in foretele ei, ii oferi explicatii, desi nu se simtea de nimic indemnata sa procedeze astfel:

–         Ei, copilarii. Imagineza-ti ca abia terminasem liceul si eram… virgina. Ma rog, cu exceptia unei intamplari de la 15 ani, oricum, nu se pune in calcul…

O vena de sange se sparse in Francesco.

– In fine, un tip caruia, din pura curiozitate, crede-ma, i-am dat un blowjob…

Rase strident, fara motiv.

–         Am sarutat 40 si ceva de baieti, iar unora le-am dat chiar voie sa ma mangaie cu degetele… acolo, jos.

La lumina felinarelor, Francesco, in stupida sa inocenta, pali.

–         Ah, la naiba, apoi a venit one-night-standul cu Henry, pe care l-am repetat cu o saptamana inainte de New Year’s Eve. A fost dureros si nu mi-a placut in mod deosebit. O avea foarte mare, dar a fost grijuliu cu mine. N-am ce sa-i reprosez. Dupa care, am dormit cateva nopti la rand la un tip din armata franceza, fiindca se castiga bine din treaba asta. Se pricepea destul atunci cand facea sex, insa all 5-steps, foarte exacti, cu going-down, apoi blowjob si doggy-style, fingering… In sfarsit, de Anul Nou, am fost intr-un camping cu adolescenti in Nelson si a aparut el, al treilea, caruia i-am facut intai o felatie and he texted Henna saying I was amazing. In fine, am facut-o cu un alt cuplu de fata. Plouase prin cort si a doua parca nici nu ma observa. Doamne, nu pot sa-ti spun ca vreunul m-a dus la orgasm, cu toate ca fiecare isi avea calitatile sale…

Surase cu subinteles in zumzetul noptii. O fierbinteala lasciva plutea in aer si stropi de transpiratie se dilatau in lungul picioarelor.

–         As vrea sa ma intorc, chiar si pentru distractiile astea. Anyway, don’t worry, in a way, they’re all jerks… You can’t make one from another… Poate ca am facut-o si pentru ca ma simteam singura si without a boyfriend… Nici nu stii cu cati I hooked up with at most parties. And they were all gorgeous sau cel putin cativa dintre ei, insa nici unul nu m-a aprins ca Tobias pe malul Senei, iulie anul acesta, when he fingered me and licked my breasts without caring about anything or anyone… Nobody made me feel like that.

Francesco plangea de furie pe dinauntru. Suspiciuni si vechi temeri ii asezara peste suflet margele de vertijuri, balanganindu-se si tremurand in suflari tacute. Daca o iubea, se simtea inselat in toate, de la rolul indiferent al confesorului care primeste valuri de marturisiri sentimentale pana la trupul pe care il stransese in brate cu devotamentul unui schimnic pentru dumnezeul sau. Daca nu ar fi tanjit pervers s-o urmareasca facand cele ce ii spusese chiar atunci, in fata lui, ca-n oglinda, atunci nimic nu i-ar fi procurat o mai mare satisfactie decat faptura ei schimonosita, vatamata pana in maduva oaselor. Pacatele pot fi pe vecie iertate cand nu sunt recunoscute astfel sau ele sunt, in viata de zi cu zi, inchipuirile unor minti desarte? De ce se prabusise natang tarat in propriile fantasme? Mreje futile, de care vrei sa te descotorosesti, rupandu-te ca de cadavrul unei rude apropiate. Lacrimi rare, imense, in forma unei perechi de cercei rotunzi si incolori, ii picurau cu lentoare in inima deja de la sine otravita. Francesco pofti sa se murdareasca aruncandu-se in mlastina din fata sa, dar, cu toate acestea, nu o facu, din lasitate sau slabiciune a firii.

Se lasa intunericul de-a binelea pana cand se decisera sa porneasca spre casa. Cuvintele pe care le schimbara la intoarcere, vitroase si trosnind in surdina, disparuna ca trase-n neant.

***

Ineluctable modality of the visible: at least that if not more, thought through my eyes. Signature of all things and the blessings of the dead. Judeci dintotdeauna dupa cat iti lasi simturile inselate, chiar si atunci cand nu doresti sa vezi imaginile impreuna sau sa asculti sunetele prinse in catene unele de altele. Pe de o parte, ratiunea, un ventricul al realitatii, germineaza cosmosuri ireale in care te zbati ca o musca, cufundat pana in crestetul capului, structuri ordonate ale regasirii, iar pe de alta, explozie infinita, incomensurabila a particulelor si nucleelor ce te inconjoara, obligandu-te sa nu mai fi altceva decat inconsistenta lor, un abis si un haos ce te umple de groaza. Teama intai de suprapunere a legilor naturii peste nimic si doar curand inevitabila mantuire a mortii tale, nu a celorlalti, pe care nu-i cunosti fiindca e cel putin peste putinta noastra de a ne sugruma si sufoca impreuna.

Celalalt ventricul se crispeaza la durere si ai dori s-o patrunzi pana in fundul maruntaielor, in timp ce-o plesnesti si o injuri de mama. Nu faptele ei, cu nimic mai condamnabile decat furia unui onanist sau impurpurarea tarzie a unei fete mari, au ars pe dinlauntru, transformand in scrum si in fiere intregul esafodaj al paradisului artificial in care te-ai retras, in valatuci de opium, dar nu cu tot trupul, ci trairea lor mecanica, fluida, recunoscatoare mai mult unui faun betiv, acoperit de par si smocuri de blana, si cu coama falica taind aerul si intetind respiratia ei vegetative decat aroma tamaioasa a belsugului unei gradini luxuriante, gestand din ea insasi samanta lui Iahve, esenta si entelehie a lui. Foamea care-ti urla sa te infrupti, bratul ce-ti cere sa lovesti, in virtutea al carei rob esti, ce-au oare de-a face cu un restaurant unde sampania, in mii de sortimente, asteapta rece-efervescenta in frapiera sau cu cel mai performant motor de tanc, in stare sa strabata mii de kilometrii printre dunele de nisip ale Arabiei, in cateva sute de minute, cu o precizie uluitoare? Ce ar intreprinde trogloditul pesterilor, smuls din timp si decazut in istorie, altceva in afara de-a-si dresa animalitatea pana ce ar capata stralucirea subtire a unui pachet de tigari sau elasticitatea lubrifiata a unui prezervativ? Polivalenta desartaciunilor la marele balci al placerilor vulgare.

***

Intr-o vineri, pe la mijlocul lunii noiembrie, cand ura clocotea de-a valma cu o iluzie dulceaga si exaltata in aceiasi fiinta, Laura si Francesco, numai de pe urma dialogurilor si blestemelor si confidentelor din ultimele zile, care le sporisera si mai mult intimitatea, asteptau, fiecare cu o alta neliniste neimpartasita, desfasurarea, previzibila de altfel, a faptelor. Ea locuia de una singura intr-o garsoniera de pe Calea Giurgiului, la cateva statii de tramvai distanta. Nu platea chirie, deoarece apartamentul micut si demodat fusese oferit ca locuinta provizorie pentru toata perioada primului an academic, de catre un prieten apropiat de familie, adica al parintilor ei, care, mutandu-se de curand de acolo, ii gasise o intrebuintare, intre noi fie vorba, nu numai de-o eficienta moral scazuta, cat mai ales pecuniar nula.

Domnisoara, in acel sens al termenului care lamureste situatia starii civile a unei femei si nimic mai mult, incheiase de ceva vreme un pact – cum il numisera nu fara o oarecare satisfactie – cu Francesco, de pe urma caruia, din tonul apasat cu care de regula vorbea despre o insignifianta intelegere intre ei, ai fi putut deduce ca punea mare pret pe respectarea sa atenta: anume ca relatiile lor, de orice natura ar fi fost ele, in ceea ce priveste exteriorizarea in fata colegilor sau a necunoscutilor de pe strada, trebuie sa nu dea de inteles ca ar fi vorba de ceea ce se cheama, cu o proprietate a termenilor perfect neutra, un cuplu. Altfel spus, sarutari accidentale, tandreturi altcumva normale, nu erau premise si nu pentru ca Laura ar fi gasit in asa ceva o dovada de proasta-crestere sau o pricina pentru barfe si zvonuri murdare – care, fara nici un dubiu, ar fi deranjat-o – sau mai stiu eu, ci, in principal, datorita unor indoieli ascunse pe care le avea fata de Francesco, pe care nici nu-l placuse in mod deosebit din prima clipa daca ar fi fost sa se gandeasca mai bine, cum se sustine in atatea reviste de infrumusetare pentru femei ca ar trebui sa se intample, si nici nu se simtea foarte atrasa de el fizic – alt amanunt cu minutie reprezentat in acelasi reviste –, fiindca ii era neplacut sa se afiseze impreuna. Francesco, de cealalta parte, nu bagase de seama jocul sinistru in care cu voia lui intrase, pentru el Laura fiind mai degraba “frivola mea iubita”, sintagma unde accentul cade, din nefericire, pe ultimul dintre cuvinte.

In sfarsit, cu cateva pungute de cumparaturi neinsemnate sub brat, o luara prin spatele pietei, pe o straduta paralela, care ducea spre apartamentul unde aveau sa innopteze, trecura pe langa cele cateva cladiri cafenii si murdare si in mai putin 5 minute urcara deja scarile care se inaltau pana la al patrulea etaj, acolo unde locuia ea; bineinteles, pe drum, avu grija sa-i atraga atentia ca ar indicat sa vorbeasca cat mai incet pentru ca nu cumva sa observe vreun vecin bagacios ca aduce baieti necunoscuti acasa si apoi s-o parasca proprietarului in a carui garsoniera sedea ea pe gratis. Parea ferma si decisa in absolute fiecare gest pe care-l facea in acea dupa-amiaza tarzie, iar pe Francesco comportamentul acesta de rutina il deznadajduia.

Intrara intr-o incapere stramta, care tinea loc de hol inspre o bucatarioara taiata parca direct in zid, intre usa toaletei ferite si camera Laurei. Este peste putinta de explicat de ce Francesco traia sub impresia torturanta ca dincolo de cuierul peste care atarnau la gramada doua fulare, verde transparent si roz, un pardesiu negru, o palarie si inca cateva nimicuri, s-ar fi aflat o alta odaie, undeva in dreapta, in care nu ar fi fost invitat sau, in orice caz, Laura ar fi visat sa dea acolo o petrecere, just for the good times, cum declara chiar ea ca si-ar dori sa puna la cale, mai devreme sau mai tarziu.

Apasa pe clapa intrerupatorului si se auzi un scrut declic inainte ca holul sa fie inundat de o lumina transfigurata. Din lipsa de prevedere, dar si dintr-o atitudine distrata, Francesco se impiedica in puzderia de incaltari scalciate, imprastiata de jur-imprejurul axului de lemn al cuierului, facand-o pe Laura sa chicoteasca sagalnic.

Stateau in bucataria-scorbura si ciuguleau cate ceva. Laura facuse clatite cu gem si peltea. Abia de schimbau o vorba din cand in cand. In schimb, ea statea teapana si se ferea sa-l priveasca in ochi, dominandu-l, ca si cum ar fi cunoscut un secret numai al ei de care Francesco depindea in toata vigoarea lui, fataindu-se de colo-colo ca un titirez. O vina nu atat decisiva, cat compromitatoare pentru un barbat, apasandu-l dinspre ea, in tacerea stanjenitoare de care incerca, printr-un monolog adresat si continuu, sa scape. Sarpele boa, scanteind din ochi, inainte de a infuleca rozatoarea locvace si chinuita.

Si atunci isi dadu deodata seama ce semnificau toate aceste semnale mute, cand de fapt prada urmeaza sa fie sacrificata rugandu-l pe vanator sa ucida hoinareala si sa dizolve dansul pentru saltul fatal, ultima atractie la care nazuieste creatura haituita. O clipire strafulgeratoare inainte de o strange in brate, muscandu-i gura in saruturi intretaiate. Degetele alunecare de-a lungul sirei spinarii, a omoplatilor rotunzi si iesiti putin in afara, accentuandu-se pana la paloare in camera edulcorata. Patul era acoperit de o patura rosie, alunecoasa. Hainele se risipira singure pe podea, inainte de a fi inghitite de roseata obrajilor, in concentrarea ermetica, stelara si eviscerata a ochilor. Dezgolit, orice om devine pe cat de vulnerabil, pe atat de bestial, iar carnea ei te inmarmurea prin albeata pielii, netezimea verde-albastruie a incheieturilor si mireasma epidermei de dincolo de lobul urechii, a crema hidratanta cu gust de zahar. Ardeau ca doua sobe de teracota incinse, unite printre ele printr-o protuberanta vanoasa ce nu contenea sa ruleze, ca un mecanism in perpetua ametitoare miscare, inainte si inapoi prin tubul vascos si umed, dilatat si parca fara capat al soldurilor largi, curbate si primitoare.

Era intrucatva jenat sa isi vada domolit avantul de insasi patima care ii starnise fermitatea madularelor, pentru ca nu dura mult – daca socotim timpul intr-o nota eufemistica – si picaturi sacadate bolborosira pentru cateva momente in invelisul patat si de cauciuc. Abia atunci ceva il izbi ca din strafunduri peste ceafa, ca o flacara nimicitoare de rusine, picurandu-i in vintre un sentiment tenebros de sfiala tardiva, neputinta si amagire melancolica in saculetul inimii.

Laura nu fusese nici o clipa nedezmeticita, ca un biolog ce asista la un experiment. Un suspin prelung, de insatisfactie si malitie, ii accentua subtirea descumpanire din conturul buzelor stacojii. Il invinovatea in sinea ei pentru ca fusese la fel ca toti ceilalti, doar ca durase mult mai putin. In penumbra create de o veioza crapata, asezata de lada patului in care dosesti asternuturile, dansau fantomele multor analogii instantanee, pe care Francesco le infrunta, rand pe rand, cu umilinta. Continua sa respire apasat langa el, cu privirea pironita in tavan, facadu-si mai mult griji in ce priveste incapacitatea sa de a atinge paroxismul in amor, insa, atunci cand isi impreuna mainile voind sa arate discomfort si izolare, o ploaie de intepaturi tasnira in encefalul slab si, tocmai de aceea, responsabil si nestiutor cand vine vorba de slabiciunea poftelor ei. Pesemne ca a cunoaste cu adevarat o femeie se intelege numai o dexteritate magistrala a posedarii, iar din pricina asta se simtea zdrobit, zacand alaturi pe perna si, pentru cateva expirari prelungi, abatut si infrant.

Noaptea se scurgea in torturi si aprehensiuni mincinoase. O boare nedeslusita se asternu peste irisii sai caprui, iar din picioare ii urca pana la tample, umflandu-le si facandu-le sa pulseze in gol, un dispret si o sila magnifica fata de faptura dezgustatoare, nesatula si rece ca o curva obosita de pe centura orasului, ce se proptise acolo in coasta lui, lichida si rugatoare si parca implorandu-l sa o iubeasca mai mult decat ar fi putut sa indure. Gandul malefic de a pedepsi ii returna orgoliul si rana se inchega intr-o navala de frenezie.

Laura nu se astepta nici ea la batjocura tacuta ce urma. Oricat de neputincioasa ar fi ratiunea in valtoarea unei camere semiobscure in compania unui strain dezbracat, sufletul stia ca ceva de plumb, ca un lacat, se stransese in adancul ei si nu dorea, in ruptul capului, sa-i dea drumul.

Rautatea glaciara cu care mai fusese strapunsa, in pofida faptului ca nu era nicidecum intentionata, ci mai degraba un obicei al raporturilor actuale, egocentrice ale impreunarii formalizate, o impingea sa fie intotdeauna sceptica si realista, distrigandu-i forta de a se darui cu incredere – savurandu-si chemarile lesului – oricarui barbat. Francesco putea sa fie la randul sau iertat.

Cu toate ca era nadusit si cu puterile reduse, reflecta la satisfactiile pricepute, exterioare, ale unor pornstars din nenumaratele productii ce modeleaza inclinatiile celor mai multi dintre adolescentii contemporani, iar frustrarea ii stimula apetitul morbid.

In felul acesta, tot ce se petrecu in pana spre dimineata, cand adormisera in cele din urma amandoi, fu consumat intr-un sir, nu atat lung totusi, insa departe de a mai suferi intreruperi injositoare, de imbratisari inghetate, ca intre doua fiare ce inghit carnea aceleiasi creaturi cu lacomie, rupand cu coltii din ea, defrisandu-i suprafetele, fara sa se priveasca in nici o secunda.

Gelozie este o stare de invidie nihilista, raspunzatoare de cele mai multe rele a caror origine pastreaza un nivel ridicat de incertitudine. Si tocmai inchipuirile cele mai zanatice rodesc din ea – spirale de arabescuri in aburii bailor turcesti –, mintindu-ne in privinta realitatii, cea care parcurge ultima metamorfozele inselaciunii inaintea prabusirii in verosimil.

***

Pielea se incleiase sub tricoul ocru, tremurand nitel in frigul intepator al zilei cenusii de afara. Cerul – umbra urbei preintampinand chiciura iernii si brosa de aluminiu a fulgilor de nea. Nea. Isi lipi nasul de geamul ud al vagonetului; tramvaiul se scutura in tangaj pe linia rasucita a sinelor. Acul fix din univers, iar dimprejur ciocnituri si intretaieri: the rolling stones. Cobora la Statia Nerva Traian. Numele unui dintre imparatii Romei a carui vietuire nu a fost o idolatrie a destrabalarii crude. Pantalonii imi atarna jalnic peste pantofii de culoarea topazului. Cat de slab sunt.

Se inteti un vanticel aspru care, curand, smulse intr-un fuior ruginiu pumnul de frunze imbalsamate din bordura soselei. Prins in paienjenisul regretului nedisimulat fata de un indefinibil murdar, scarbos, blasfemic. Bantuit si jalnic. Atat de istovit incat i se umezira, fara voia sa, genele. Dar nu planse.

O batrana il masura din cap pana in picioare cu o expresie miloasa. A meritat sau nu… venin, dar nevinovat. Ce somn groaznic, apoi isi freca fruntea, destinzandu-se. Furnicar mundan.

Autobuzul opri cu motorul infierbantat, suierand din pistoane. Dintr-un salt peste slinoasele scari metalice fu inauntru. Francesco nici nu avea habar ca ochiul sau stang incepuse sa rasfranga materia, asemeni unei oglinzi crapate, intr-o flacara vinetie si cetoasa.

Iulie 2007

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Bucurestenii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Alas, a lassie!

  1. Andrei Murgu zice:

    Citindu-ti textul regasesc o senzatie placuta, de familiaritate, pe care o incerc atunci cand citesc, de pilda, descrierea in stil balzacian a strazii Antim, in Enigma Otiliei. Sau vreo meditatie de-a personajelor lui Camil Petrescu. Contextul si calitatea descrierilor de locuri imi aduc mai aproape dezabuzarea tanarului Petrarca dambovitean si meditatiile pe marginea (post-) modernitatii in care te lansezi (o pozitie ferma este mult mai transparenta insa la tine decat la Musil, mai ambivalent si mai incert).

    Ramane intrebarea – percepem noi, tinerii romani, post-modernitatea in felul acesta problematic ? Probabil ca nu. De aici si un zambet cand parcurg textul – se adreseaza unei constiinte care nu prea exista. Insa autenticul descrierilor (de oameni si locuri) se imbina cu inadecvarea tematicii intr-un mod specific literaturii romanesti. Probabil ca literatura romana moderna (cu tematica citadina) s-a nascut astfel – ca urmare a incercarii de a aplica paradigma literara a occidentalilor la contextul romanesc.

    Rezultatul este unul pitoresc si hazliu (dar nu intr-un sens derizoriu). Felicitari !

  2. vicuslusorum zice:

    Multumesc frumos pentru comentariu. Ajunsesem la convingerea ca povestirea mea nu va fi citita prea curand de nimeni, atat de nepotrivita Romaniei de astazi am simtit-o pana si atunci cand am scris-o. Cu siguranta ca Robert Musil se lanseaza intr-o echivocitate care la mine lipseste. Si, ciudat, daca intr-adevar asa s-a nascut si literatura romana moderna, prin altoire, atunci este grav: eu am scris intamplarea de mai sus, presupunand ca o putem numi astfel, dintr-o imensa dragoste pentru vechiul Occident, un necuprins dispret pentru cel de azi si o neinduplecata indiferenta pentru Romania autohtona si intreaga sa literatura. Deloc magulitor, dupa cum se poate lesne observa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s