Apocalipsele lui Liiceanu

Am urmarit filmul din 1990 al marelui filosof si director de editura cu datorii la stat Gabriel Liiceanu, omul caruia cultura romana (de calitate) ii datoreaza atat pentru a ni-l face ridicol pe Cioran. Filmul se cheama Apocalipsa dupa Cioran si inca din titlu ceva gretos si gonflat iese la iveala, ceva exagerat si putind a megalomanie si histrionism. Din prima clipa m-a socat muzica de cavou din debut, aspectul de mars funebru pentru depresivi si sariti de pe fix, gata sa fie aruncati la ospiciu. Am realizat ca probabil Gabriel Liiceanu avea in vedere acum 20 de ani generatia emo, anxioasa de pe urma dementei totalitare comuniste fireste. M-au scarbit scenele cu batai de pe strazile Bucurestilor, ca si cum bietul Cioran ar avea de-a face cu marotele liiceene anti-comuniste. Imagini care il manjesc pe Emil Cioran si il descalifica pe obsedatul si tezistul Liiceanu.

Apoi urmeaza scena odaitei modeste, saracacioase, de schimnic la Paris. Nu m-am putut abtine sa ma gandesc la masinile in care se lafaie Liiceanu astazi, la luxoasa sa igiena matinala, la vila din Cotroceni, macar asa, prin contrast, fata de cel „mai mare moralist al secolului”, sarantocul Cioran. Sa nu ne miram!

Bineinteles ca urmeaza un potop de stereotipii pe seama lui Cioran, dintre acelea pe care le citeai in tipul de marketing primitiv pe care il facea editura Humanitas in Romania anilor ’90. Cioran – ultimul nihilist al epocii, urmas al lui Nietzsche, apostol al sinuciderii, al disperarii, ateu prin definitie si alte poncife gaunoase, dezgustatoare si complet nefavorabile subtilului Cioran (ce sa mai zic de public, redus la statura unui vierme sinucigas?). Sincer, din film reiese ca Cioran, copil al Epocii de Aur interbelice, cum ii place sa creada domnului Liiceanu, era un soi de individ larger than life, retras, ultra-admirat de francezi, luat in seama pentru adevarurile sale ce se intindeau de la istoria speciei umane la injuraturi si pe care numai modestia sa il tinea de-o parte de la a fi glorios, iubit de public, ultra-vandabil, cu sofer la scara, portar la vila, premii literare prestigioase si bine renumerate, ce mai?, aspiratiile de-o viata ale lui Liiceanu. Nu cred ca in peisajul cultural al anilor ’60-’70, Cioran se bucura de popularitatea meritata a unor mai valorosi Foucault, Derrida, Lacan sau Barthes. Nici nu il aduc in discutie pe Sartre. Ma rog, asta e o alta discutie.

Cea mai scarboasa treaba cu acest film sta in felul in care Cioran este interpretat de camera de filmat a lui Liiceanu: un soi de mag misterios, un personaj sacru acoperit de aureola interbelicului, prietenul miticului Eliade si beckettianului Ionesco, care vorbeste despre viata, opera, trecut, istorie etc. din umila sa mansarda pariziana. Indubitabil filmul tinteste in mentalul colectiv romanesc, gata sa scoata banii din portofel dupa vizionarea filmului, gafaind spre prima librarie cu carti marca Humanitas. Ii apreciez tertipurile lui Liiceanu, dar tot smecherii raman in fond.

Singurul nedreptatit si batjocorit de film ramane tot Emil Cioran: cu mutra de bunicut simpatic, chinuindu-se sa gaseasca cuvantul potrivit in limba romana (si mereu parca citand fragmente din cartile sale romanesti), lipsit de spontaneitate si verva, Cioran da impresia un ins daramat si destramat, a unui nobil meditand intre ruinele propriului castel. In comparatie cu Cioran din carti, cel de pe sticla pare un cioran slab si reciclat, varianta second hand a primului. Cum de n-a vazut stralucitul heideggerolog neajunsul de a-l filma pe Cioran? In fine, la sfarsit, m-am trezit cu un gust lanced in gura. Ce m-a salvat este gandul la acel Cioran pe care il ador, cel din carti. Exact cu acel Cioran Liiceanu n-a stiut si nu va sti vreodata (oricat de mult i-am imita stilul prin cartile sale mediocre) sa ne onoreze Gabriel Liiceanu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Apocalipsele lui Liiceanu

  1. culai zice:

    Nu trebuie să fii mare fizionomist, pentru a asocia un om (ambele, multiplele de-acum, genuri cuprinse) cu o vietate ce ne-a precedat, ba chiar şi cu roci, cu obiecte.
    Sunt asocieri care te atrag sau dimpotrivă. În cazul de faţă, persoana, asociată cu alte entităţi, în varii ocazii, s-a redus la „major.dom”: slugoiul-şef, băţos cu inferiorii; bonhomme cu-ai lui de-o coterie; cotei cu cei măricei şi preş sub preşi.
    Un major.dom care (asudat ca un hipopotam) serveşte champagne grand cru în gobbelets pe la sindrofii kult şi n-are nici un scrupul când fie-i refuzat, fie-i selectiv… trece mai departe cu aceeaşi marţialitate tâmp-intelighentă. Ah!, nu… : pe cei care-l refuză, fie şi politicos (neştiind că zama aia cu bulbuci poate fi chiar şampanie demnă de cristalin pocal), îi priveşte scurt şi crunt şi nu-i uită nicicând. Memorie de hipopotam, deh!…

    Şi-apropo: îl bănuiam dătător de pumni, după câtu-i de păros (o ciudăţenie a naturii: hipopotam păros!), multe din scrierile sale putând fi martor. Mai sus, văz şi-o confirmare. Ce-i, dacă-i în/pe glumă: „poza” contează!

    A consemnat: omul-fu(c)s (sula-i în a altuia coastă, ne ferim de plagiat/maimuţăreală)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s