Republica imaginara a literelor

Am rasfoit zilele acestea un volum fascinant la prima vedere, imbucurator la o a doua,  scris de o cercetatoare, Pascale Casanova, si intitulat prodigios The World Republic of Letters. Din mediocritate crasa, volumul a trecut practic neobservat pe la noi si nu a suscitat nici un fel de discutii (desi apartitia sa in original are mai bine de un deceniu). Doldora de informatii, pantecoasa, cartea lui Casanova, destul de stangista metodologic, isi propune sa analizeze statutul autorilor grandiosi, cei cu faima internationala, cei nobelizati, si felul in care acestia au devenit canonici in ultimul secol. Aparent o tema importanta de reflectie pentru o cultura semi-nula ca a noastra, stanjenita de complexe de inferioritate si pusa in umbra de viata intelectuala activa a Vestului. P. Casanova vorbeste de sute de ori in volumul sau despre functia de acceptare si de integrare a unui scriitor pe o piata culturala puternica. Ce face o piata culturala puternica? Intai de toate, prestigiul economic si politic al respectivei tari in lume. Intotdeauna un scriitor englez sau francez va avea prin limba intaietate asupra unuia din Romania sau Mongolia, orice ar scrie cel din urma (Casanova pledeaza pentru participarea culturilor mai mici la jocurile “centrului”). Interesante mi-au parut capitolele lungi despre Parisul anilor ’20-’30 (cel care i-a descoperit pe Elliot, Joyce, Faulkner, Henry Miller, dos Passos), capitala culturala a lumii, orasul in care deveneai consacrat daca reuseai sa castigi simpatia celor care puneau la punct ierarhiile (patriarhul absolut al perioadei a fost J.P. Sartre). Tot despre hegemonia centrelor culturale europene (Paris si Londra fiind cele mai importante) este vorba si in cazul acelor scrtiitori bilingvi, cum ar fi Samuel Beckett, Emil Cioran sau Milan Kundera. In spatiul anglo-saxon, ii avem pe Joseph Conrad si Vladimir Nabokov. In aceiasi ordine de idei, P. Casanova demanteleaza grila valorica a comisiei Nobel: initial eurocentristi, ulterior cosmopoliti si hiper-politizati, Nobelul creeaza adesea scriitori celebri si nu ii premiaza pe cei indubitabil hipervalorosi (exemplul recent al Hertei Muller: este ea mai presus de un Llosa sau Pynchon sau un Eco in literatura actuala?). Una peste alta, cu lux de amanunte, pretioasa pana la exasperare, cartea pledeaza pentru o inca viitoare republica mondiala a literelor, cu toate ca nu metropole precum Parisul sau Londra fac legea astazi, ci mai degraba marile edituri, care deja controleaza politica editoriala a intregii industrii a cartilor. Micile edituri sunt cele eliminate lent din batalia pentru promovarea noilor autori, sustine P. Casanova.

Altceva mi-a trecut insa prin minte in urma subiectului acestei carti: impresia dureroasa ca, in afara literaturii greco-romane, literatura adevarata ca bun-comun al tuturor este o achizitie recenta, de dupa primul razboi mondial initial si mult mai intens dupa 1945. Prin literatura adevarata ma refer la acei autori care nu scriu ca Dan Brown & co. E destul de socant sa vezi ca, in secolul al XIX-lea, ba chiar inainte, fiecare generatie de scribi lucra exclusiv in campul propriei literaturi, iar influentele straine erau oricum mult estompate de productia autohtona. Inca si astazi, doar 15% din stocul librariilor occidentale este ocupat de carti traduse, ceea ce te pune serios pe ganduri. De fapt, obiectiv vorbind, cati dintre autorii englezi din ultimii 50 de ani au fost influentati de un Thomas Mann sau Fr. Kafka? Sau dintre cei francezi de un Ernest Hemingway sau Faulkner? Or, despre ce Weltliteratur vorbim? Pricep sa citesti cu admiratie pe clasici sau pe contemporani de peste granita, dar cine se inspira din ce citeste? Dati-mi un singur exemplu de scriitor francez contemporan in a carui opera sa intrevezi ceva din Musil sau Kerouac sau mai stiu eu cine. Sau un american care sa fie inspirat de altcineva decat scriitori englezi? Pana si Cioran in franceza a pierdut complet radacinile livresti romanesti. Sau un roman proustian (cazul Camil Petrescu e hilar: oricine i-a citit pe amandoi va intelege cat de slaba este cu adevarat influenta: Camil este o varianta soft, dezintelectualizata si complet lipsita de prospetimea senzitiva a lui Proust) sau Orwellian? Desi la noi se traduce masiv si suntem o cultura de import, urmele marii literaturi occidentale sunt greu de stabilit si fara consecinte semnificative. Sau aratati-mi legaturile clare dintre proza mitica faulkneriana si imaginarul arhaic al scriitorilor sud-americani (Faulkner a ajutat mai mult la declansarea unor combustii literare fara precedent, dar influenta sa este, im mod peremptoriu, indoielnica: sud-americanii raman originali si regionali, la fel ca si eposul din Yoknapatawpha). Toate aceste intrebari raman totusi demne de reflectie, dar in continuare judicios imi pare ca literaturile sunt puternic nationale sau locale si prea putin dornice sa iasa organic din pestera propriei limbi. In continuare, englezii vor domina topurile literare  fiindca lumea anglo-saxona predomina la nivel mondial, fara sa le pese de literatii germani, prejudiciati de latura greoaie, plictisitoare, anost-reflexiva care li se imputa de catre englezi. La fel, francezii se vor socoti pe cont propriu mari stilisti, iar urmarile consensului literar sunt fantomatice si vagi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s