Ce ne facem cu intelectualii?

Introducere

Am douăzeci și patru de ani. Nu am motive sa regret vreo epoca de aur, pentru ca singura cu care sunt familiarizat este cea post-comunista. Nu sunt copil de securisti sus-pusi sau de oameni cu pozitii inalte din Vechiul Regim (desi, cine cauta reusita sociala in Romania de astazi si-ar dori asemenea rubedenii). Nu urasc comunismul, dar m-am saturat de cei care ma imping sa-l urasc retrospectiv (printre cei mai vociferanti anti-comunisti pasionali este, deja se stie, V. Tismaneanu). M-am format din carti si nu din scoala romaneasca: sunt marca propriului meu autodidacticism. Citesc semnificativ mai multa literatura straina si sunt destul de incult cu privire la ce se intampla astazi in literatura romana (cu exceptia lui Mircea Cartarescu, evident). Am crescut la 15 ani iubindu-le cartile lui Cioran si Eliade. I-am vazut ca pe niste maestrii, dar nu i-am idolatrizat niciodata. Cu Noica m-am intalnit mai tarziu si intotdeauna mi s-a parut ca acesta cere mai multa dedicatie si devotament decat as putea sa-i ofer eu in cele cateva zeci-sute de ore de lectura, fara de care orice apropiere intre spirite ar fi imposibila. Noica poarta masca unui profesor batran si serios care te angaja intr-un singur drum: drumul tau in filosofie. Dintre asa-zisii sai urmasi singurii care m-au cucerit, dar fara sa ma inrobeasca, au fost Victor Ieronim Stoichita, Andrei Cornea si Andrei Plesu, insa, cel putin in privinta ultimului, in afara catorva carti pe care nu le-as numi exceptionale (toate cele publicate inainte de 1989 si doar Limba Pasarilor si Despre ingeri ulterior), restul sunt scrise intr-o nota minora din punct de vedere cultural, apartinand mai degraba unei specii defuncte de jurnalism, la moda in spatiul sovietic și în interbelic. Nu cred ca epoca comunista a produs mari specialisti in filosofie sau filosofi. Cand ne laudam cu Noica, Mircea Florian, Anton Dumitriu sau Stefan Lupascu nu ar trebui sa uitam piatra lor de temelie: au fost cu totii formati inainte de 1945. Poate ca generatiile modelate dupa 1989 vor produce ceva la fel de spectaculos, desi am motive serioase sa ma indoiesc.

Grupul de la Paltinis

Se uita intotdeauna un lucru: inca din Jurnalul de la Paltinis, cei care se intalneau pe varful muntelui cu Noica proveneau din specializari distincte, singurul apropiat prin una dintre pregatiri de acesta fiind doar Gabriel Liiceanu, restul venind dinspre limbi clasice si istoria artei. Nici in paginile Jurnalului… nu reiese vreo omogenitate de scoala filosofica: Plesu si Stoichita sunt inca prinsi in istoria ideilor si mai putin devotati gandirii filosofice ca filosofie (sa ne amintim de Plesu, temator si retractil, atunci cand Noica ii sfatuia sa lectureze complet si in original operele lui Kant, Hegel sau Heidegger). Unitatea grupului se observa mai bine dupa 1989 prin apartenenta la editura Humanitas, mostenitoarea fostei edituri Politice. Gabriel Liiceanu pare a fi amfitrionul grupului de la Paltinis si nu Constantin Noica. De fapt, cei care ataca grupul ,,paltinisenilor” fac mai mult uz de persoana domnul Liiceanu decat de ideile lui Constantin Noica (in cel mai rau caz, criticat pe considerente politice). Nici unul din asa-zisii invatacei ai lui Noica nu au continuat traditia sa: nu au scris in filosofie cu devotamentul si abnegatia sacra a lui Noica. El ramane un ganditor fara urmasi si chiar fara un public care sa-l inteleaga dincolo de un cerc restrans de intelectuali romani. Opera sa nu a fost tradusa intr-o limba de circulatie internationala si mostenirea sa filosofica nu a beneficiat de continuatori care sa-i scoata in evidenta importanta pe drumul gandirii europene. Din nefericire, Noica isi asteapta  inca legatarii de merit, de biografi si exegeti autoritari avand deja parte. Intre timp, numele sau a fost metamorfozat intr-un brand si o eticheta de grup, o efigie in aur a respectabilitatii, ceea ce cu siguranta ca nu l-ar fi interesat daca ar fi trait sa prinda vremurile noi. Urmasul sau Gabriel Liiceanu, cum se vede inca din Jurnalul…, a capotat intr-un tip de proza lirico-pretioasa, cu trimiteri la zestrea filosofica dobandita in scoala, si nu mai este de mult un filosof activ. Iar incercarea de gandire proprie din ,,tratatul” Despre limita nu a atras atentia nici unui filosof serios din Romania sau de altundeva. Un ultim aspect: admiratorii lui Gabriel Liiceanu sunt trecuti mai mult prin literatura decat prin filosofie.

Un stil

Cu toate ca pentru Constantin Noica limba este o purtatoare de sensuri filosofice si un instrument inalt pentru propria Idee, in orice carte ai deschide de-a lui vei gasi un limbaj prietenos si incurajator, dar perfect articulat, pana la rigiditate si tehnicisme, pentru filosofie. Stilul lui Noica este unul atic, adica simplu, clasic, suplu, organizat schematic, lipsit de barochisme, cu o sintaxa orientata pe sens si nu pe efect teatral sau pe concetto. Dar daca deschizi o carte a lui Gabriel Liiceanu vei gasi trasaturi asianice, in care principalele elemente sunt: i) grija pentru expresii de provenienta franceza sau germana (rareori din elina si latina), al caror corespondent exista si in limba romana, ii) placerea de a practica fragmentarul, apoftegma si manunchiul ideatic redus la cateva paragrafe, ce nu depasesc doua-trei pagini, iii) dexteritatea de a folosi la tot pasul referinte, citate fara note de subsol, eventual in limba originara, iv) asocierea unei idei ce tine de un domeniu speculativ inalt cu cine stie ce efuziune lirica sau experinta de viata, un alt fel de a gasi analogii si parafrazari intre taramul abstract al ideilor si cel exclusiv senzorial, beatificand parca experienta mundan-intima (aparente epifanii filosofice), v) practicarea memorialismului filosofic si a moralismului minor (in cazul celor mai multe volume scrise de Gabriel Liiceanu nu poti construi un cuprins, totul pivotand in jurul marturisirii cu caracter gnoseologic) si vi) placerea de a contrage o idee, o impresie, o stare de spirit intr-o sintagma sintetizatoare si interesant articulata artistic (un soi de poleiala retorica). Aceste trasaturi ale filosofului Liiceanu merg in contrasens cu tipul de filosofare promovat si practicat de Noica. Daca Noica este uneori arid si greu tii pasul cu urcusul sau pe munte, Liiceanu se bataie pe o muzica pe care doar el o aude, imbracat in vesminte paietate, seduncandu-te, vrajindu-te, aruncandu-ti praf magic in ochi pentru ca la sfarsit sa te simti multumuit de spectacolul oferit. Daca Noica te rasuceste dureros pe dinantru inspre altceva sau altcineva, Liiceanu iti spune ca e placut sa fii asa cum esti daca participi la spectacolul cu bile de disco al culturii. Pe dinauntru ramai la fel de gol ca si inainte, dar nu intentia de a te pune pe ganduri in sine a fost vreodata aceea a geishei culturale Liiceanu. Cele cateva elemente prezentate mai sus sunt folosite pe scara larga si de Andrei Plesu. Nu acelasi lucru se intampla cu Andrei Cornea sau Stoichita, mult mai devotati cutumelor universitare (referinte clare, grija pentru limpezimea mesajului, pedanterie harsaita, mai putin atragatoare). Pentru cine doreste sa verifice acuratetea aprecierilor de mai sus, il rog sa ia orice titlu din ultimii cincisprezece ani al domnului Liiceanu si sa gaseasca fragmente care corespund aprecierilor mele. Mie unuia mi-ar lua cateva zeci de pagini de exemple, aventura pe care o calific ca inutila si costisitoare totodata.

Un public

Dar cum se prezinta publicul devotat domnilor Liiceanu si Plesu? Sunt cumva cititori care au pierdut cateva ore cu creionul pe hartie incercand sa construiasca firul logic al unui rationament din Stiinta logicii? Sau oare sunt cititorii grijulii ai lui Wittgenstein? Sau dintre aceia care se scalda in eruditia unui Ernst Robert Curtius sau Marrou? Nicidecum: de regula, nu sunt cititori de filosofie. Pentru ei Kant necesita un efort de concentrare care elimina latura hedonistica a lecturii, iar Hegel… Hegel e oricum complet ininteligibil, bineinteles. Publicul admirator al domnilor Liiceanu si Plesu citeste multa literatura. Desigur, au studiat limbile straine sau pe cea nationala. Sau istorie. Fizicienii, doctorii sau economistii sunt o minoritate intre fanii lor. Dar profesorii si specialistii in comunicare, PR-ul, cei de la edituri, unii ziaristi se retrag fericiti in oaza ,,plesuva a liricismului”. Ii incanta sa afle cuvinte palpitante, pe care le cauta avizi in dictionar si le folosesc si ei la cafea, sub forma de talismane ale culturii inalte. Au si ei acces la marea filosofie, culmea draga, nici nu-i dificil sa-l intelegi pe Heidegger daca il citesti doar pe Liiceanu din Usa interzisa. Sa mai pun la socoteala momentele de autosuficienta, de incantare snoaba, de bucuria de a te sti intr-un cerc ermetic de oameni culti, intre elite, atunci cand ii poti lectura fara dictionar? De fapt, fiecare paragraf fara ajutorul cuiva e o pricina de automultumire orgasmica. Iata, Plesu si Liiceanu m-au introdus in Olimpul culturii. Si cand ma intalnesc cu citate in limbi straine si inteleg, Dumnezeule, sunt fericit. Si atunci cand descopar ca am simtit si eu zbuciumul launtric sau serenitatea domnului Liiceanu, ce mai, traiesc o electiune fara margini. Am fost ales: avem sensibilitati similare. Eu si intelectualul acesta rasat, aristocratul acesta cu maniere elegante care le zice bine, da, e o revelatie, o manifestare a gratiei divine.

Abia acum pricepem rostul celor 6 puncte ale stilului domnului Liiceanu (dar si domnul Plesu): i) snobismul cosmopolit, ii) relaxarea cititorului, iii) parada de eruditie, iv) accesibilizarea grosolana a gandirii de orice tip, v) personalizarea gandirii si vi) talentul literar. Rezultatul final: accesul la elitism. Adevarul de fond ramane acelasi: nici domnul Liiceanu si nici domnul Plesu nu scriu pentru egali sau specialisti, nici unul nu se indeletniceste academic nici cu Heidegger sau Platon, nici cu istoria artei, nici unul dintre ei nu urmareste sa-i castige de partea lor pe Domnii Mircea Flonta sau Solomon Marcus sau sa-i ilumineze pe tinerii cercetatori in fenomenologie sau istoria religiilor (nici macar intre ei nu cauta sa se uimeasca: omagiile pe care si le fac dupa aparitia fiecarei carti sunt conjucturale si tintesc la asigurarea unitatii grupului Humanitas). Altceva e la mijloc, ceva vizibil cu ochiul liber: dumnealor vor sa vanda carti si sa fidelizeze un public relativ educat, deprins sa omagieze cultura literara. Ei sunt versiunea soft a prelectiunilor populare ale Junimii, aplicand o unica metodologie: ghiveciul erudit. In ultima instanta, ei fac literatura de larg consum, dar fara rabat la publicul complet ignar, din Heidegger si Panofsky.

Experimentul Patapievici

Daca Horia-Roman Patapievici nu ar fi fost descoperit inca de la inceputul anilor ’90 de domnul Liiceanu si insusit de Humanitas ca o aparitie extraordinara in cultura romana, probabil ca astazi domnul Liiceanu ar fi avut sa se confrunte cu un adversar redutabil. Domnul Patapievici are o dictie si o siguranta in gesturi care il reduc pe domnul Liiceanu la statutul unui miner greoi si bolovanos. Charisma domnului Patapievici este infinit mai palpabila decat ce poate oferi gurmandul Plesu, bucatar sapient in manastirile lumii. Domnul Patapievici se lasa stapanit de entuziasm (in sensul sau originar, grecesc, de inspirat, posedat de un zeu). Citindu-l pe Domnul Patapievici descoperi bucuria primara in fata oricarui obiect al cunoasterii: o logofilie borgesiana. Acolo unde Liiceanu este liric si personalist, Patapievici lasa impresia unui Dyonisos de biblioteca. Domnul Patapievici stie ca schimbarea subiectului pe calea culturii implica un alt vocabular decat cel comun, o revarsare de notiuni cu radacini latinesti, de scolasticism intarziat, pentru obiecte ale cunoasterii ce nu tin de simtul comun, neantrenat. Cultura e un urcus la capatul caruia te regasesti in substanta ta adevarata, primordiala, luminand in marginea Lui Dumnezeu. De aici, abundenta de trimiteri si referinte si limba cu asperitati de scriptorium. Cultura este o initiere religioasa, o gnoza cu ierarhiile sale de arhonti ai Spiritului. Textele sale, pe masura ce cobori spre izvor, par artificii ale spiritului inspre astrii. Pana si un eseu de-al domnului Patapievici din aceeași perioada, din acelea stranse in Cerul vazut prin lentila, este produsul unei elaborari interne de lunga durata. Aproape ca te intrebi: daca eseurile domnului Patapievici sunt la prima vedere atat de stufoase si migalite, cum sa califici ce scria Domnul Liiceanu in aceeasi vreme? Daca primul scrie eseuri (si nu bovarice studii savante, cum lasa insa impresia), al doilea ce face? Oricine are in fata un text din cei doi va observa ca Domnul Patapievici sta pe cateva trepte mai sus pe scara lui Iacob a culturii. De aici sentimentul ca Liiceanu a anticipat corect ce turnura va lua cariera acestui Kierkegaard roman si a stiut sa si-l apropie la timp.

Daca domnul Plesu este un istoric al culturii si jurnalist doct, preocupat de universul crestin in cultura si de legile bunului-simt si a minimei discipline in cetate, fara mai multe pretentii, domnul Liiceanu impartaseste nevoia unui echilibru cu valorile burgheze in societate si sustine meritocratia in cultura. Nu poti sa pui degetul precis pe ce face de fapt in cultura domnul Liiceanu, pe obiectul cartilor sale: nu gasesti efuziuni anahoretice la dumnealui, dar nici promovarea unei directii clare in filosofie. Domnul Liiceanu inca isi mai cauta Ideea, presupunand ca a inceput sa o caute candva. In alta ordine de idei, ambii pretend a fi descinsi din interbelicul burgheziei romanesti cu traditii scurte, urmasi ai lui Noica, dar formati pana la varsta de 25-30 de ani in Republica Socialista Romania. Discipolatul lor la Paltinis incepe tarziu si dureaza putin, iar influenta lui Noica se resimte in scrierile lor abia dupa 1980, cand Maestrul isi definitiva in sihastrie Opera, iar urmasii inca se formau urmand cursurile Scolii de la Paltinis. De aceea Jurnalul de la Paltinis este consemnarea unui invatacel in primii ani de studiu, constient ca pana atunci nu a invatat sa faptuiasca nimic notabil in ale Spiritului. Examenele la care ii supunea Profesorul Noica se regasesc mai putin in cartile lor de la acea data, cat in elaborarea editiei de opere complete Platon si in traducerea primelor texte heideggeriene in limba romana (sa nu-l uitam pe Th. Kleininger, cel care ne-a daruit nuvelele lui Th. Mann in romaneste). Ucenicia a fost una filologica in speranta de a fi locuit apoi de o Idee. Excelenta de talmacitor a Domnului Liiceanu este o achizitie a disciplinei impuse de Noica. Tot de la Noica au mostenit apolitismul (la fiecare dintre ei, res publica se regleaza prin moralitatea dovedita a fiecarui cetatean: politica ca subdisciplina a eticii; cel mai bine se vede acest lucru in Apel catre lichele), cultul exceptionalului (cei douazeci de romani alesi visati de Noica, the wonder team), respectul fata de traditie, accentul pus pe liberalismul clasic, mai degraba interiorizat decat explicit.

De cealalta parte Patapievici (cu o maniera de a scrie axata pe rigoare structurala si referinte livresti din belsug, majoritatea cu sursa) vine dintr-un camp al cunoasterii mai apropiat modernitatii noastre tarzii: stiintele naturale. Acel mod de a gandi pe care l-a cautat Patapievici in fizica il vezi cel mai bine in osatura solida si captivanta a rationamentelor sale. Desfasurarea unui rationament la Patapievici are o forta si o stralucire care lipsesc umanistilor Plesu si Liiceanu. Practic, nu te pot rataci in tehnica argumentativa a eseistului Patapievici: o demonstratie este adesea segmentata in parti care se leaga logic, ca intr-un lant, una de alta, iar la final Patapievici rezuma impecabil argumentatia. Intotdeauna Patapievici suporta o verificare lipsita de dificultati, stilul sau nefiind oracular sau obscur, din partea oricarui cititor atent. Drept urmare, matematizarea discursului este inovatia Domnului Patapievici in comparatie cu cei mentionati, fiind mult mai persuasiv si veridic. In plus, plaja de interese a Domnului Patapievici este mult mai larga: epistemologia, logica, istoria stiintei, istoria ideilor, filosofie politica, teorii economice, filosofia, literatura. Un numar de interese primeaza: i) teoria cunoasterii stiintifice (de la problema schimbarii subiectului pana la mathesis-ul universalis religios al lui Ioan Petru Culianu, Patapievici se intreaba in mod non-relativ ce inseamna subiectul cunoscator), ii) traditia ca depozitar al adevarului (gandirea ,,tare”, vezi primul capitol al Omului recent), iii) liberalismul clasic si credinta in piata libera in linia  alternativei promovate dupa 1990 de Fundatia Soros in Europa Centrala si de Est (Patapievici este unicul dintre cei trei care isi asuma public motivatiile politice, lasand la o parte anticomunismul, ca un afect pregnant la oricare dintre cei amintiti), iv) paradigma common sense-ului (in orice disputa Patapievici, in siajul unor Popper si Hayek, ofera cele mai verosimile explicatii, intarite de dovezi empirice). Dintre intelectualii publici ai Romaniei, Patapievici este singurul cu vocatia enciclopedismului si tot unicul care isi construieste orice pozitie pe seama prezentei Dumnezeului crestin in toate. Publicul cititor este mai putin literaturocentric in cazul Domnului Patapievici si mai putin manipulabil retoric. In realitate, nimic din stilul domnilor Liiceanu si Plesu nu transpare direct in abordarile diverse ale domnului Patapievici. Si, totusi, exista o bariera dincolo de care cel mai interesant autor roman dupa 1989 nu poate trece. Iar limita este o problema constitutiva a stiintei in Romania.

,,Idolul”

Pana acum pe domnul Patapievici l-am scutit de orice critica sau comentariu ironic. Poate fiindca il consider mai meritoriu decat pe urmasii vizibili ai Scolii de la Paltinis (nu Cornea si Stoichita, discipolii fara o deosebita notorietate). Am procedat astfel fiindca scaderile sale sunt reprezentative pentru toti intelectualii nostri cu succes la public. Sa o luam pe rand.

Prima carte insumeaza cele mai reusite eseuri ale domnului Patapievici din momentul debutului pana in anul 1995. In ciuda faptului ca domnul Patapievici vorbeste undeva, in marginea acestui prim volum cuprinzand texte deja publicate, de o opera de cateva volume tinute la sertar, dovada a unei prolificitati iesite din comun in timpul comunismului, care ar merita sa vada lumina tiparului, miracolul nu s-a petrecut inca. Eseurile configureaza paleta de interese a Domnului Patapievici, care va ramane aceeasi pana in prezent (cu mici variatii). Pentru momentul istoric de atunci, civilitatea si eruditia domnului Patapievici tinteau la o crestere a nivelului asteptarilor publicului educat din Romania. In climatul amatoristic de la noi, mai cu seama cel din presa culturala, Patapievici promitea o seriozitate de tip occidental. Astfel, doar prin comparatie si fara o competitie demna de luat in seama, volumul Cerul vazut prin lentila cuprinde cele mai bune eseuri romanesti din primii ani post-revolutionari. In acelasi an in care debuteaza la Nemira, domnul Patapievici migreaza la editura Humanitas, consolidandu-si reputatia.

Un an mai tarziu vede lumina tiparului biografia sa intelectuala, Zbor in bataia sagetii, premiata imediat dupa aparitie. Nota bene: volumul reprezinta prima carte scrisa de Patapievici, Cerul… jucand rolul unei antologii. Deci un autor venit de nicaieri cucereste un public avid de jurnale cu un Bildungsroman impanat de liste si de fise de lectura. Omul Patapievici comunica greu cu lumea exterioara (semenii sunt gregari si josnici, comunismul o oroare), iar atunci cand nu o face devine histrionic: revelatii la birou in urma lecturii presocraticilor, istoria umanitatii psihedelice dupa lecturi din Spengler si Toynbee, meditatii nietzschene in timpul activitatilor agricole studentesti. Zborul… este singura carte a Domnului Patapievici in care parada de eruditie se face fara referinte: daca fiecare rand ar avea o sursa explicita, probabil ca Domnul Patapievici nu a scris mai mult de douazeci-treizeci de pagini din carte, restul fiind note de lectura (fidele originalului) copiate din propriile jurnale adolescentine (caiete) si insailate pe cateva sute de pagini de fragmente numerotate (,,versete”). Cantitatea de originalitate este minimala, iar intentia pedagogica a volumului este aceeasi din clasicele Un om sfarsit si Romanul adolescentului miop. Este tot volumul care certifica extensia cunostintelor eseistului Patapievici. Totusi, prin acest volum Patapievici nu aduce nimic nou si nu comunica ceva neidentificabil intr-o carte sau alta, cu exceptia unei formari exemplare intelectuale in anii cei mai tenebrosi ai comunismului, o lectie de morala pentru romanul cultivat. Este propria salvare prin cultura, un soi de disidenta de biblioteca sau micul Paltinis din apartament. Aici Patapievici se intalneste cu demersul similar al domnului Liiceanu din aceiasi perioada, iar succesul la public avid de asemenea experiente mistice intru cultura a urmat netagaduit.

A treia carte este iarasi o colectie de articole, de data asta politice. Relevanta acestui volum rezida doar in felul in care radiografiaza discursul unei parti a intelighentiei romanesti imediat dupa 1989, cea anticomunista, grupata in jurul GDS si organului sau de presa, Revista 22. Volumul sufera de deraieri umorale, explicabile in contextual epocii.

Abia cea de-a patra carte se vrea a fi un soi de magnum opus al Domnului Patapievici. Desi este cel mai stufos si mai elaborat volum, Omul recent (fragmente din care au aparut initial in presa) este prima lucrare cu deschidere la marele public din Romania in care teoria politica moderna este folosita pe larg. De asemenea, Omul recent este o critica culturala a postmodernitatii in favoarea valorilor traditionale (pro-victoriene, pentru a face o comparatie) si a reperelor stabile in gandire (anti-relativiste). O tentativa similara, dar semnificativ mai  captivanta, regasim la Andrei Cornea in Turnirul khazar, publicat cu cativa ani inaintea Omului recent. Metodologic, volumul este o insiruire de eseuri, cu dimensiuni variabile, in care toata eruditia si indrazneala Domnului Patapievici este indreptata spre o critica esentialista a democratiilor ,,de masa” din Occident si a crizei Marilor Naratiuni in era postbelica. Supremul neajuns al acestui volum este redundanta si aspectul prolix al scriiturii. De la mijlocul volumului inspre final, eseuri intregi refac, in alti termeni, argumentatii deja prezentate la un moment dat. O alta slabiciune structurala consta in ,,fisarea” celor mai importante conceptii de dreapta din lumea occidentala, fara sa putem spune in care moment al lecturii ne intalnim cu gandirea originala a lui Patapievici. Contributia sa personala la traditia gandirii conservatoare se apropie de zero, iar gradul de inovare, de deschidere a noi paradigme de lucru lipsesc cu desavarsire. Tradus in Vest, volumul n-a starnit polemici si nu a atras in mod deosebit atentia.

Dupa anul 2001, moment in care prestigiul public al Domnului Patapievici devine indubitabil, acesta publica un volum de conferinte tinute in varii ocazii in fata unui public eclectic. Sub aspectul ideilor, Discernamantul modernizarii (2004) nu propune nimic nou sau revelatoriu: este pur si simplu vorba de o forma accesibila a ceea ce deja stim din Omul recent si publicatiile anterioare. O alta conferinta este periata de marcile oralitatii si apare cu titlu Ochii Beatricei sau cum arata cu adevarat lumea lui Dante (2004). Breful studiu este o prezentare a principalelor conjecturi cu privire la universul ,,hipersferic” al cosmologiei dantesti propuse cu cateva decenii inainte de trei cercetatori: W. Egginton, M. Peterson si Robert Osserman. Domnul Patapievici ii mentioneaza la tot pasul in eseul sau pe acesti trei scholars (cu cateva articole si chiar o carte pe aceiasi tema) si nu vom intelege niciodata de ce au existat voci care i-au acordat ,,istoricului stiintei” Patapievici beneficiul de a fi observat primul curioasa forma a universului dantesc (ceea ce l-ar fi propulsat pe eseist la nivel mondial, in spiritul veleitarului local). Din nou, cantitatea de idei fara precendent propuse de Domnul Patapievici este egala cu zero, conferinta intentionandu-se a fi o introducere intr-o ipoteza fascinanta cu privire la raportul dintre stiinta moderna si geniul lui Dante Aligheri.

Trei ani mai tarziu, pedantul H.-R. Patapievici strange intr-un volum cateva eseuri aparute intr-o forma neelaborata in presa culturala (cf. Idei in dialog), adaugand altele noi, intitulat Despre idei & blocaje, o analiza corecta a mediului intelectual romanesc. In linia asteptata, volumul, de dimensiuni modeste, reproduce pozitii deja obisnuite: importanta rolului culturii generale pentru o cultura sanatoasa (vezi cateva conferinte din Discernamantul modernizarii pe exact aceeasi tema) si necesitatea unor reguli de dialog civilizate in mediul nostru cultural (sfat pe care il putem regasi si in volumul Politice, din anul 1996).

In anul 2010, Ultimul Culianu, patru eseuri publicate initial ca prefete/postfete sau studii in volum colectiv in anii ‘90, apare pe piata. Cartea este o insumare a principalelor studii scrise de Domnul Patapievici despre opera lui Ioan Petru Culianu cu un deceniu in urma, suferind doar schimbari minore si nepropunand nimic in plus fata de ceea ce stim deja. Nota de originalitate este, din pacate, inexistenta, eseurile fiind lecturi fidele si corecte asupra operei de maturitate a istoricului religiilor, decedat, cum deja cunoastem, prea devreme. Desi Domnul Patapievici a anunta inca de pe la mijlocul anilor 1990 tomuri de istoria stiintelor, ba chiar si un roman picaresc, avand in vedere arhiva de cateva mii de pagini batute la masina ce se presupune ca exista, publicul cititor a fost lasat in asteptare pana in momentul de fata. Cu toate ca in Zbor in bataia sagetii avem clipa de clipa impresia, mai ales spre finalul volumului, ca Domnul Patapievici este cat pe ce –  ca in tipul de asteptare tensionata si febrila din romanele lui Umberto Eco – sa descopere, sa dezvaluie ceva ce-i va conferi un urias prestigiu stiintific, nicaieri dupa aceasta carte nu ve vom mai intalni cu subiectul cunoscator pe cale de a sparge o noua bariera epistemica, spre beneficiul nostru al tuturor.

Relevanta pentru societate

Nu stim sigur care este impactul in societatea romaneasca a celor trei autori, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si H.-R. Patapievici, dar presupunerea noastra este ca elitele profesionale ale tarii nu au asimilat nimic din ethosul cultural al celor trei. De multe ori se poate spune ca toti cei trei intelectuali publici au mers paralel cu societatea romaneasca in ansamblu. Publicul cititor este unul mai restrans si mai superficial decat se lasa a se ghici judecand dupa ambitusul intelectual propus de cei mai bine cotati intelectuali publici romani. Pe de alta parte, in cadrul intelighentiei romanesti, cei trei ocupa pozitii de inalt prestigiu, cu toate ca cei mai infocati admiratori ai lor, la randul lor intelectuali, provin din specializari distincte, in mod deosebit circumscrise literaturii, si nu pot evalua valoarea operelor la un nivel corespunzator. Intr-o epoca a mediocritatii culturale, cum se pare, cei trei au trecut ca faruri ale rezistentei si au fost avocatii pastrarii unei valori minime dincolo de orice indoiala. Cat priveste contactele cu zona academica, nici unul dintre ei nu se bucura de prestigiu international, iar influenta lor decisiva in domeniile de care tin este, atat in Romania (unde predomina nulitatea), cat si in Occident, o himera. Contributia la istoria ideilor a domnului Plesu in context european este indoielnica. Cea a domnului Liiceanu in fenomenologie este la randul ei absenta, iar in epistemologie si istoria stiintelor, domnul Patapievici nu spune nimic in plus fata de ce au propus, explicit, transformat in canon altii inainte. In pofida eruditiei, intelectualii nostrii nu sunt specialisti creditabili si, implicit, nu produc idei, nu aduc inovatii, nu creaza scoli de gandire, nu sunt citati in marile universitati ale lumii, intr-un cuvant, nu exista in lumea academica de elita. Pe langa toate acestea, cei trei sunt raspunzatori de infuzarea cu teorii politice de dreapta a societatii romanesti, dar efectele acestei politici sunt indoielnice la nivelul intelighentiei si fara rezultat la scara societatii in general. Numele Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si H.-R. Patapievici sunt, pentru cei mai multi cetateni romani, necunoscute. Diferitele functii publice pe care le-au detinut sau inca le detin cei trei (este inutil sa le mentionam aici: sunt usor disponibile printr-o simpla cautare) nu au rezultat intr-o mai eficienta gestionare a resurselor statului sau o imbunatatire considerabila a natiunii si culturii romane. Pledoaria pentru anticomunism a celor trei (care si-au trait fiecare mai mult din jumatate din viata in Vechiul Regim, impotriva caruia nu au dovedit forme vizibile de disidenta comparabile cu cele din celelalte state comuniste est-europene: Gabriel Liiceanu avea 47 de ani in 1989, Andrei Plesu 41 iar H.-R. Patapievici respectiv 32 de ani, cu mult peste media de varsta a celor care au participat deschis la miscarile de strada din decembrie 1989) nu a dus la o despartire definitiva, atat la nivel mentalitar, cat si sub forma resurselor umane noi, de rezultatele efective ale comunismului romanesc.

Merite

Reusitele celor mai vocali intelectuali publici (dar care public?) din Romania ultimelor doua decenii sunt urmatoarele: rolul cultural al editurii Humanitas (cat va mai rezista in top, avand in vedere ,,asistarea” financiara prin scutiri de taxe si impozite) si al Colegiului Noua Europa, functia de coalizare a unei societati civile prin GDS (dar cu rezultate slabe dupa primul deceniu postcomunist). Impactul tipului de discurs cultural favorizat de cei trei nu poate fi stabilit cu certitudine, dar un lucru e sigur: nu poate fi vorba de o modificare a mentalitatiilor sau de ridicarea nivelului intelectual al oricarui segment din societatea romaneasca, ci de crearea unei sfere politice elitiste si influente in plan personal. O alta insusire demna de toata consideratia este efortul de traducere a unor lucrari capitale ale filosofiei europene, desi editii de opere complete nu avem inca din nici unul dintre ganditorii tradusi de domnul Liiceanu si apropiatii sai actuali. Nu putem garanta, de asemenea, pentru probitatea si ireprosabilitatea acestor talmaciri sau de felul in care corespund cerintelor academice din spatii culturale dezvoltate precum Germania sau Franta. Confirmarea dincolo de orice dubiu a intelectualilor publici romani ramane un proiect deschis.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ce ne facem cu intelectualii?

  1. Andrei Murgu zice:

    Draga Neumann,

    Cateva ganduri:

    1. Observ ca ai un interes pronuntat pentru cele trei nume carora le faci antologia mai sus. Pot intelege pana la un punct, numele cu pricina sunt vehiculate frecvent cand se discuta, cu titlu generic, chestiunea intelectualilor la noi. Nu-mi dau seama in ce masura fenomenul le este atribuibil doar lor. Strategia de marketing prin care au fost promovati este, in fond, facila: fraze elegante, carti tiparite pe hartie de calitate, librarii cochete. Nu vad de ce alti autori nu se pot promova in acest fel. Sunt sigur ca ar avea acelasi succes la public, indiferent de ideile vehiculate.

    2. Dintre cei trei enumerati, preferatul meu este de departe Plesu. Am fost si eu sedus in anii liceului de stilul Patapievici (daca ma gandesc bine, dintre cei trei Patapievici este cel mai precar din punct de vedere stilistic). In raport cu abordarea sinistru utilitarista a cunoasterii in liceu (i.e. faci matematica pentru a intra la ASE sau la politehnica, faci filozofie pentru a intra la stiinte politice si filologie pentru a intra la drept), euforia enciclopedica a la Patapievici este seducatoare. Oricum, ceva nou si incantator. Dar pe masura ce iti intregesti perspectiva asupra cunoasterii, adica odata ce ai acumulat cat de cat fundamentele a ceea ce se numeste cultura generala, constati ca Patapievici se entuziasmeaza de niste locuri comune. Oricat ar urca pe firul diverselor fluvii epistemice de la radacina culturii generale, Patapievici este totusi foarte departe de zona in care se deplaseaza astazi hotarul cunostintelor.

    Acest entuziasm, de a manipula elementele bazale ale culturii generale, nu se simte la Plesu, unde coordonatele acesteia raman undeva in fundal. Cu exceptii, Plesu isi croieste discursul fara sa zaboveasca asupra locurilor comune, iar acesta este un indiciu de rafinament.

    3. In ce priveste piata internationala a ideilor, problema cartilor lui Patapievici (intr-o masura mai mica si a celorlalti) axate pe critica modernitatii, este urmatoarea: nu numai modernitatea (inclusiv cea recenta), pe care o radiografiaza pe diverse paliere autorul, ci si traditia pe care i-o juxtapune sunt fenomene din afara culturii romane si insuficient asimilate in aceasta din urma. Nu numai ca Derrida, Lacan, Feyerabend, (citez la intamplare), Kant, Newton, Descartes, nu provin din cultura romana, dar nici macar Aquino, Thierry de Chartres, Dante sau Pascal. Este greu de imaginat ca o analiza culturala cu ambitiile celei din Omul Recent scrisa un roman in limba romana va intra vreodata in orizontul de atentie al academicilor occidentali. Evident, am pus in paranteza carenta de originalitate a cartilor lui Patapievici, pe care o semnalezi tu, pentru a invedera o problema „de sistem” care priveste orice intelectual roman: anvergura modesta a culturii romane isi pune, fie si prin limba, amprenta pe anvergura operei individuale.

    4. Mult mai interesant mi se pare filonul exploatat de anumiti intelectuali, care, avand instrumentele de analiza ale stiintei occidentale la zi, se apleaca asupra fenomenului romanesc, sine ira et studio, incercand sa-l inteleaga (cazul lui Bogdan Murgescu cu a sa „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice”). In partea eseistica aceeasi vana mi se pare ca o simt la Plesu, in asumarea discreta dar lucida a balcanismului. Am senzatia ca romanii nu se inteleg bine pe ei insesi, si nu cred ca putem ocoli acest prag in maturizarea noastra culturala

  2. vicuslusorum zice:

    Draga Andrei,

    Am scris acest eseu fiindca, pe de o parte, in discutiile libere cu diversi oameni educati, cei trei ocupa un loc enervant de central, iar pe de alta parte, pe langa cateva posturi pe care le-am scris pe aceiasi tema, as fi vrut sa-mi lamuresc mie insumi, intr-o forma dezvoltata (si sper finala: indivizii se transforma intr-o obsesie paguboasa), unde sunt din punct de vedere intelectual in raport cu ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s