Conu’ Alecu în cârcă cu reacţiunea

Ce a ajuns la urechile mele din splendoarea stilistică, cu jeturi de havuz roman, a lui Alexandru Paleologu nu m-a determinat să-i citesc volumele de eseuri. În liceu auzisem că Alexandru Paleologu oferise o interpretare mitico-ezoterică de mare finețe a Baltagului i2n volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. În rest, câțiva apropiați îmi șopteau cu voce tremurândă ca2t de franţuzit, i5n sensul cel mai clasic al cuvântului, ar fi Conu’ Alecu. Ulterior, am aflat că fusese supranumit ,,Ambasadorul Golanilor”, după ce, din poziția de ambasador al României la Paris, ar fi criticat regimul FSN prin iunie 1990. Conu’ Alecu, dușman al gloatei, a fost numit ambasador chiar de cei pe care îi critica. Mai târziu, mi-a ajuns la urechi că ar fi fost singurul intelectual român (sic!) care și-ar fi recunoscut colaborarea cu infama Securitate. Și, desigur, toată viața a fost o versiune sugubeaţă a seriosului Dinu Noica, cu care a fost bun prieten, dar și un demn urmaș al lui Paul Zarifopol, cu care seamănă ca eseist. L-am văzut și la TV, dar mi-a făcut impresia unui Octavian Paler arogant și cu fandoseli burgheze vetuste.

Dar uite că mi-am învins în sfârșit reticența și am început cu volumaşul ,,Bunul-simț ca paradox”. Mi-a plăcut. Ba chiar am văzut lectura ca pe o bună ocazie de a-mi reevalua cultura literară. Sunt penseuri simpatice acolo, dar, ca orice scăpărare livrescă și nothing more, ușor atacabile. Vocea lui Paleologu ricanează idiosincratic la tot ceea ce simțul comun consideră ca dat, ceea ce, pentru un levantin cu sânge albastru, nu ma miră.

Și, totuși, un anume ,,eseu” m-a călcat în mod special pe nervi, intitulat ,,Ritmurile elementare” (în ediția mea, prima, aflat la pagina 121). Nu am de gând să intru soporific în detalii, dar pe scurt, iată povestea: o franțuzoaică selectă, fiică de ambasador în România, pe numele ei Yvonne Blondel, aflată în mediul rural al României de la 1910-1920, se îndrăgostește pe loc de un vânjos țăran român, pentru ca apoi să se căsătorească și să-și trăiască restul vieții, grea, dar fericită, în satul românesc tradițional. Trecând peste intriga de poveste orientală, care încântă papilele gustative cu picanterii exotice ale vreunui franţuz dezabuzat de ritmul trepidant al Parisului, Conu’ Alecu găsește povestea foarte asemănătoare cu o nuvelă scrisă de Guy de Maupassant (ce coincidență, nu?). Altceva însă m-a iritat: boierul grecotei crede că pentru Yvonne Blondel ,,universul în care a pătruns i-a oferit o împlinire absolută, axată pe valori fundamentale și desfășurată în consonanță cu marile ritmuri firești ale vieții elementare.” Ba chiar se entuziasmează ,,la extraordinara și îndelungata alchimie interioară a Yvonnei Blondel, mă gândesc la marea ei reușită metafizică.” Mai ales că, pentru o domniță crescută cu ,,stridii și homari”, să locuiască lângă un soţ simplu și necioplit, mai ales ,,cum se întâmplă, îndeosebi după băutură ” (sic!), trebuie să fi corespuns cu o ,,moarte”, o transfigurare în transcendenţa satului etern, a vechii Yvonne. Mă rog, Conu’ Alecu pretinde a nu oferi imagini convenționale, neţinând nici cu Rousseau, nici cu sămănatoriştii autohtoni. Și are dreptate: nu e în nici una din tabere. Și știe că țăranul de la 1970, când meșterea la acest volum, se uita la TV și bea la crâșmă, dar era departe de sacrul sătesc al lui Lucian Blaga.

Toata povestea mi-a părut o aberație falsificatoare: cu ce drept își permite un bogătaș cu blazon să fantasmeze pe seama frumuseții ,,iilor și fotelor”, punându-le în corespondență cu zulufii ultrapomădaţi ai doamnelor din lumea bună, când țăranul român își ducea viața într-o mizerie lucie și în mijlocul tuturor privațiunilor economice imaginabile? Aerele de filfizon, desprins de cruda realitate, m-au dezgustat. Îmi dau seama de imaginea falsă, alimentată de prejudecățile clasei sociale sus-puse din care se trăgea, asupra vieții adevărate de la sat (și nu aceea, dezvăluită în fuga trăsurii, în drum spre conacul patriarhal din mijlocul moșiei) avea Conu’ Alecu. Glodul și mămăliga din vatra amărăştenilor nu-l interesau pe bizantin. El vede ordinea dintotdeauna a lumii, liniștea anistorică, privirea celestă a românului. Și, bineînțeles, satul ca pe o stațiune de reverie metafizică. Un fel de Baden-Baden corcit cu Shambala.

Acum am înțeles de ce arătam atât de deplorabil în perioada interbelică. Abia acum am priceput cine îl păstorea pe Ilie Moromete: boieri, fanaţi de propriile iluzii optimiste, ca Alexandru Paleologu.

Și, culmea, știți ce? Într-o notă de subsol de la finalul eseului, Conu’ Alecu mărturisește: povestea este o ficțiune în care dumnealui a crezut, încurcând cancanurile mondene de la 1918 cu lecturi franțuzești din copilărie, decenii la rândul. Dar românii de la țară nu au crezut în ele nici o clipă: ei au trăit sute de ani, fără știrea lor, în mirajul ciocoilor. Oscilez între celebritatea apusă a lui Paleo-Logos și impresia că mă confrunt cu un pale-olog.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s