In Denial

“…he had been eight years upon a project for extracting sun-beams out of cucumbers…” (Jonathan Swift, Gulliver’s Travels, Part 3, Ch. 3).

“Cea mai de seama dintre laudele ce i se aduc lui Bachus este fara indoiala aceea ca alunga grijile, framantarile si necazurile. Dar betivanul se trezeste si ele il napadesc iarasi.” (Erasmus von Rotterdam, Elogiul nebuniei)

Dinspre trecut…

Urmaresc fenomenul social din tara mea cu aviditate si o infinita curiozitate. Privesc, pipai, miros, ascult cu acuitate ticaitul inertiilor romanesti, harsaitul funest al Romaniei de azi. Nu pretind a fi sociolog si mi-ar placea sa am sub ochi o statistica serioasa a vietii cotidiene in coltul acesta umbros de Europa. Ceea ce ne lipseste in fond este o imagine fidela in oglinda a felului in care ne infatisam in fata lumii ca popor. In pofida tuturor acestor defecte structurale, golindu-ma de orice afect tendentios sau slabiciune glandulara, nu este zi in mon pay in care reflexiile celorlalti sa nu alcatuiasca in tablou intens si zbuciumat in sinea mea.

Adunand miriadele de impresii intr-un tot unitar, Romania zace lenesa la cotitura: intre o generatie matura, organizata irational, si una tanara, dezorganizata rational. O explicatie pe larg este necesara.

Contemplu fara idiosincrazii omul de mijloc al generatiei parintilor mei, cei aflati in jurul varstei de 50 de ani, dar ii studiez cu atentia si pe cei care au trecut de aceasta varsta. Ma intereseaza atat cancanul si anecdoticul ieftin al vietii lor, cat si o experienta directa cu cetateanul maturizat al Romaniai actuale. Primul lucru care ma bulverseaza este invalmaseala de insusiri, adesea contradictorii, de care da dovada generatia nascuta la sfarsitul anilor 1950. Desi umblu cu predilectie in medii sociale compuse din profesionisti cu studii superioare, mai cu seama economisti, ingineri si profesori, nu sunt ferit de prezenta providentiala, dar ocazionala, a cate vreunui tinichigiu, sofer, coafeza, fotbalist, vanzator la piata, miner, paznic, instalator, electrician sau croitor. Probabil ca as avea de-a face si cu muncitori in fabrica, dar, din nefericire, categoria sociala deja amintita a fost descompusa in mii de bucati si vanduta la fier vechi, ca niste roboti industriali uzati. Ma fascineaza lumea aceasta pestrita, desi nu-i gasesc nici o noima. Sa ma fac limpede inteles: desi discuti simultan cu un controlor de trafic aerian, meserie grea de mare finete, si un cantaret la tot felul de cumetrii, valorile, referintele, universul moral si psihic sunt aproape la fel. Aceiasi situatie o intalnesc si in raporturile pe care le am cu un economist si un sofer. Varsta lor este aproximativ aceiasi: 50 de ani. Desi pe scara sociala vorbim de categorii distincte, diferentele sunt doar de ordin economic, nu si sociologic. E vorba de o orizontalizare, in regim democratic, a reperelor. Desigur, vorbesc de numitorul comun al celor mai multi cetateni maturi, nu si de cazuri minoritare. Intr-adevar, singurii care fac exceptii de la aceste “reguli” sunt fie profesionisti cu functie de conducere inalta (dar, si aici, apar bizarerii, cum ar fi avocati si jurnalisti cu etica de gangsters), fie profesori, singurii care, intr-o proportie sanatoasa, respecta formarea pe care au dobandit-o. De fapt, patura “medie”, intre politruci si muncitori, a Romaniei comuniste imi pare a fi compusa exclusiv din absolventi de universitati si, dintre ei, tagma de mijloc o fac dascalii. Restul se prelinge la orizont, printre mirosuri intepatoare de groapa cu gunoi, precum Cutarida.

Ce valori au maturii? In primul rand, axul pamantului este barbatul, omu’ greu din casa, pater familias, cel care castiga (automat) cei mai multi bani. El este administrat de femeia sa (de preferat, intretinuta), un fel de vaduva satului dispusa sa joace rolul de ibovnica, gospodina si sac de box la orice ora. Daca barbatii beau de sting, joaca la pariuri, se uita tampeste la meciuri, au burti, nu stiu in ce clase sunt cei mici, nu citesc decat ziarul, „muierea”, de dincolo de paravan, tine societatea pe linia de plutire (aici as face o referire la nuvela lui Joyce, The Sisters). Ea este cumsecade, modesta, bisericoasa, echilibrata moral si psihic, dar intotdeauna jucand un rol secund (nu numai din pricini materiale). Daca pana la 50 de ani, marlanul i-a definit viata, cu sau fara divorturi la activ, dupa, pe masura ce “taranul” se bosorogeste si pierde din vlaga, femeia devine din ce in ce mai ironica, mai rautacioasa, mai cata, mai autoritara. E un fel de revolta la varsta a treia, decisiva insa, a sclavilor. Daca femeia pastreaza ceva din vechea civilizatie sateasca (nu mai veche de o generatie, poate doua), barbatul este urbanizat doar pe alocuri, dezradacinat si fara directie sau proiect.

Barbatii in schimb adora maneau, mancarea si alcoolul: de asemenea, nu au depasit tribulatiile hormonale ale adolescentei. Culmea este ca femeia le intretine starea de copii poznasi, dublati de niste adulti viciosi si decerebrati (un prieten imi povestea ce sfat ii dadea un unchi de-al sau, desfranat si casatorit: “Pe lumea asta, daca vrei sa-ti mearga bine, trebuie sa-ti cauti <mamici>!”). Barbatul pretuieste mai mult decat orice smecheria (si la necaz, intotdeauna ineluctabil, injuratura de sfinti): important este sa te descurci in viata (adica sa-i “fentezi” pe ceilalti, semenii tai), sa furi (“baiat destept”), sa faci ce vrei (“o viata ai, ce dracu”), sa castigi multi bani (dar sa nu te munceasca ca “pe un hot de cai”), sa ai o tinerete bogata (in betii si femei). Ei nu cred ca exista legi sau reguli stiintifice: totul se comunica prin viu grai si are taria unei opinii, adica “cine esti ma tu?”. Mahalaua reprezinta stilul absolut de viata, indiferent ca in buzunar intra 300 sau 3000 de euro. Farmecul grobianismului este intampinat cu duiosii si lacrimi nostalgice: “barbarul” mahalagiu are pe fundul inimii o bunatate primitiva fata de sine si cei apropiati si o dusmanie naturala, neconsumata, fata de cei rupti de grup, automat, un “trib” de cartier advers. Cum si-au facut meseria “barbatii” patriei? Evident, prost. Cum el nu crede ca exista un “obiectiv stiintific”, orice regula impersonala si abstracta este interpretata in cheie personala: fie o modificam conform nevoilor de trib (noi), fie o interpretam ca atacul ascuns al altui “trib” (ei), mai bine plasat (Partidul…), asupra noastra. Romanul matur fura, atunci cand o face, de frica (reala sau nu) sa nu fie furat de altii (bunul fiind comun): de ce, sa sterpeleasca ceilalti in locul meu? Sa pierd eu trenul? Adultul roman nu crede in “spatiu public”, decat daca aduce a carciuma sau a terasa. Stalpul societatii intelege universul la nivelul zidurilor casei. El nu iese in lume decat pentru a defila. Iar ce ramane este o chestiune “personala”: avioane, drumuri publice, legi, taxe, parcuri, totul trebuie imbucatatit in familii, eventual in hollywoodiana maniera siciliana.

Mai ramane de zis ca falimentul actual al patriei dragi rezulta direct din firea barbatului fara identitate sociala clara, nici mic-burghez, nici tehnocrat si nici macar (lumpen)proletar? Un epigon al lumii interbelice, asezata dar inegala, masculul de sub “comunism” aduce din profil cu un lup hamesit si tembel urmat din spate, la o distanta rezonabila, de urmasii sai, asupra carora vegheaza “lupoaica”, singura careia ar trebui sa-i multumim pentru precara noastra existenta.

…inspre prezent

Si cand reflectez la junii patriei, progeniturile celor de mai sus, situatia incepe sa o ia de-a dreptul razna: daca “tati” avea oarece dexteritati practice (de a monta o priza, de a lucra la o bujie, fiindca la a batea din tastatura pe mess…), fiul sau fiica nu stiu nici sa programeze masina de spalat. Se ocupa “mama”. Daca mami si tati isi bateau joc de morala traditionala, pustanii au respins-o din capul locului, fara macar s-o cunoasca. Unii s-au integrat in “haite”, mergand direct pe urmele “strabunilor” (de la mic la mare: de la femeia de serviciu pana la manager, “copilul” se bucura de capitalul social al maturilor, capital de tip mafiot, ca sa fie clar pentru toata lumea), altii, mai putin norocosi, adica majoritatea (indeosebi daca se trag din patura de “intelectuali” din socialism care nu au ce “pile” sa le ofere), ghiciti ce?, pleaca. La munca in Spania? La cules in Italia? Multi da, daca mai este de cules vreo recolta. Din ce in ce mai multi, dar nu urmasi de “intelectuali” (in sens larg marxist). Dar mai exista si o alta clasa de tineri, cei cu adevarat inteligenti care ar putea sa faca ceva in tara asta, care „fug” la studii (masterate) cu scopul de a se stabili acolo. Nu stiu catora le reuseste performanta de a te integra cu succes in West (obligatoriu e mai performant sa fii mediocru acolo decat priceput pe aici), mai ales ca discutam in termenii unui exod de creiere in Occident in ultima perioada (pe care imbecilii din administratia de stat nici nu i-au luat in calcul ca risipa vie a Romaniei). Din toate virtutile acestor tineri, undeva intre 22-25 de ani, prima care mi-ar trece prin cap este aptitudinea ne-romanesca de a te plia excelent pe criteriile birocratice ale vesticilor, ceea ce este de ordinul mirabilului pentru o tara “orala” ca cea din care provin. Admir efortul, pragmatismul, ambitia acestor tineri “emigranti” care vor sa intre din prima in middle class-ul occidental. Nu ma indoiesc de talentul lor, dar am rezerve fata de dorinta localnicilor, francezi sau americani sau danezi, de a-i accepta si a-i aprecia la adevarata lor valoare (cu tot blablaul “egalitatii de sanse”). Nu vreau sa-mi imaginez ce ar face acesti “specialisti” daca s-ar intoarce printre primatele inferioare a generatiei parintilor lor, unde nici nu s-a inventat ce stiu ei sa faca (desi ar fi o buna ocazia sa faca tocmai ei asta, fara competitie). Ar avea loc un “soc cultural”, cum probabil se va intampla.

Ma fac nevoit sa reiterez: daca acum un deceniu, numarul de emigranti nu depasea o cifra insignifianta, acum vorbim de zeci de mii de studenti romani in Occident. Cum nici occidentalii nu sunt ocoliti de probleme economice si cum locurile de munca bine platite, cele de cariera (sa lasam in afara discutiei cheap labor force-ul), nu cresc in pom, cum pietele sunt hiperspecializate si hipersaturate, oare se vor integra toti acesti juni straluciti in sistem?

Impresia mea este ca nu. Si nici ei nu gandesc altfel. Si atunci, ce fac? Cu siguranta inca un pas in fata in comparatie cu parintii lor. Studiaza, domnule! Se apuca de PhD-uri sau de alte mastere. Daca scoala i-a dus acolo, tot universitatea sa-i stipendieze. Nota bene: in sistemul universitar vestic, un post permanent este ceva greu, foarte greu de atins, iar cerintele, mai ales pentru alogeni, sunt intinse la limita suportabilitatii. Sigur sunt mult mai demanding decat un job la multinationala. Si atunci vor prelungi “studentia” (cu bursa mult mai decenta decat un salariu bun in Romania, dar cu un alt nivel de trai insa) pana in jurul varstei de 30 de ani. Acum, fie se vor integra acolo (in cazul fericit ca profesori si cercetatori cu acte in regula), fie se vor intoarce aici. Nu vreau sa opinez cu privire la parerile unui HR-ist de la o multinationala in fata unui eminent doctor in comunicare care are varsta lui/ei, vine din Est (deci nu este inca cetatean) si nu are experienta. Daca as fi in locul celor de HR, nu as sta pe ganduri, dar, daca ma gandesc ca poate cel care te angajeaza are varsta ta si 10 ani de munca, fiind de regula un fost absolvent mediocru (si, de aici, tendinta intalnita si la noi de a minimiza rolul rezultatelor scolare, mai prost cotate ca experienta de lucru direct) dar un angajat chiar cu functie (nu e greu de imaginat sa ajungi head of… la 30 de ani), poate ca raspunsul va fi altul. Si atunci, ce o sa faci tu studiosule, dupa ce ani de-a randul ai evitat cu agerime realitatea pietei muncii, unde ce muncesti naste profit si nu laborioase articole abstruse cotate ISI? Go back to Romania? Poate, dar sacalii invidiosi si stupizi vor sta la panda. Plus ca randurile sunt stranse si, chiar daca te-ar accepta, remuneratia ar fi perceputa ca umilitoare. Iar, daca esti “pilos”, de ce te-ai chinuit sa faci un PhD pe acolo? Either way, doctorii de care va zic aici nu se vor intoarce, dar nici nu le va usor altfel.

Cat priveste supozitia science fiction conform careia ce vine in urma generatiei “taticilor” e mai de soi, wake up! It’s even worse.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s