Antiscoala perfecta

Oriunde mi-aș întoarce privirea văd mutrele mucegăite ale prostiților de școală. Această superbă instituție de îndobitocire mecanizată, datând din aceeași perioadă în care armata devenise un auxiliar ordonat al statului, își lasă amprenta desfiguratoare (non-Forma absolută) pe limbile tuturor. În loc de cuvinte aud vorbe fabricate, în loc de cunoaștere sunt invitat la ospățul haotic al informației. Tărâmul cancanului, al divertismentului tabloidal, al vacarmului indigest se ițeşte din haosul primordial ca un anti-reflex al Școlii. Nu particularizez un sistem educational sau altul, deși referința este exprimată fără ocolișuri.

Cum arată Școala? Ca o cazarmă, s-a mai zis. Ca un bar prost condus, aș spune eu. Clienții, mici sau bătrâiori, nu au de ales: sunt actori, spectatori și victime ale mutilărilor arbitrare. Samavolnicia este morala școlii moderne. Undeva sus administrativ stau serafimii și arhanghelii Ministerului. Goliți de substanță, cu vagi impresii despre școala pe care o administrează, cu un ochi întins în bucoavnele psihopedagogice (un cuvânt care ar trebui, pentru o vreme, interzis!) străine, din care împrumută fără discernamant, și cu alt ochi la măruntele lor potlogorii (acte de hoție crasă), ,,administratorii” calcă în școală doar pe la festivități. Restul zilelor, cele monotone și fara vreo vizită spectaculoasă de la Centru, nu-i interesează. Structurile sistemului sunt predestinate fabulației: decupate din legislații străine, de factură europeană, ele se aplică doar cu numele. Și, ca orice invenție păguboasă, metodologia Ministerului este antisocială (de la șomaj până la emigrare, Școala noastră se inovează doar în risipa de timp și resurse). Rata abandonului școlar nu dă serios de gândit.

Și totuși, de ce am spus că Școala aduce cu un ,,bar”? În principiu fiindcă toți care se adună în incinta să bea din licori, de pe urma cărora rațiunea (nous) le rămâne ineluctabil alterată. Întotdeauna sala de clasă (și nu cred că sunt singurul cu această impresie) mi-a părut o peșteră de vise. Pur și simplu, un nene sau o tanti veneau și își desfășurau poveștile trăznite. Cine nu era atent, alunecă în somn, prezervându-şi ingenuitatea barbară. Cine ascultă, alunecă lent în Wonderland. Iar monstrul de ceremonii din față oficiază un ritual paralel cu realitatea. Nu știu câți elevi sunt în stare să lege un crâmpei de învățătură de lumea din afara şcolii. Eu unul, dacă pot, nu o datorez şcolii. În acest fel, sfârșim cu toții în posesia a două personalități conflictuale: școala, un accident stupid, și restul, adică esențialul, aflat în directă contradicție cu zumzetele din Grotă. Cine e de vină? Rigiditatea paradigmei școlare ar fi răspunsul. Imaginați-vă că de mâine m-aș întâlni cu un extraterestru căruia, din prima clipa, aş începe să îi redau problemele mele personale și să-i implor soluții. Nu explicitez absurditatea non-dialogului, doar că, în termeni similari, are loc și schimbul de idei profesor-elev: două paradigme care nu se întretaie. Cum scopul este elevul, mi-e clar care paradigma ar trebui să se asocieze și să o includă pe cealalta. Toți profesorii buni, deprinși în ordinea sistemică a manualului (conceput de Minister), pe care i-am cunoscut erau niște (pseudo)lunatici care își sfidau, conștient (cu batjocură) sau nu, auditoriul. Pe de altă parte, cum cei mai mulți profesori sunt slabi, iar tocmai de aici aprecierea mea conform căreia barul este prost condus, paradigma instituțională nici nu este respectată sau înțeleasă. În loc să toarne pe gât alcooluri, profesoraşul se încinge la bârfe, pe lângă subiect, cu proprii elevi. Atunci școala se transformă într-o formă plictisitoare a străzii, trădându-şi menirea. Cunoașterea se pierde în favoarea naturalului irațional. Nu ca din prima variantă ar fi de preferat!

Dacă pentru forma cea mai răspândită a școlarizării, cea care nu își propune decât ipotetic să educe, nu văd ce ar mai fi de adăugat, în afara faptului că e greu de delimitat funcțional, în cazul primei forme, a schizofreniei asistate (să o numim astfel), procesul de prostire trebuie urmărit cu grijă.

Ce învață întâi de toate elevul? Faptul că profesorul deține o autoritate fără limite la nivel epistemic. Nota bene: vorbim de profesorii buni, de care ne aducem aminte. Această autoritate este, la rândul sau, subordonată programei școlare, articulată cu precizia unui motostivuitor. Informațiile sunt blindate de caracterul lor general (sau particular). Nu există loc de dubiu. Profesorul predă și ascultă ,,adevăruri”, inclusiv în mediul universitar, unde relativismul, presupunând că există, devine un mecanism complicat, cu algoritmi metalici, obligatoriu urmați, pentru a putea fi înțeles (algoritmi deciși de data asta de fişa cursului, un manual în miniatură – sau poate profesorul este caricatura manualului?). Studentul sau elevul sunt cobaii experimentelor de laborator, decuplate printr-o prăpastie de mersul organic al societății. Care este sistemul de referință și cum judecă profesorul? În mare măsură, după cum îl taie capul. Cine îl taie? Ministerul, suma de belferi anonimi care strâng piulițele școli atunci când au ei chef. Când au ei chef? Când în Europa se ,,petrece” ceva. A se observa ierarhia birocratică ce-ți dă fiori. Nu comentez cu privire la notare: ea este o aproximare popperiană a Adevărului absolut, care, fireşte, non-popperian acum, ne este dat dinainte.

Nu apreciez câți își mai aduc aminte de dialogurile bătrânului Platon, în care o sumă de învățăcei (și un prea îndoielnic profesor) se încăierau în dialoguri, unde aventura cunoașterii era la ea acasă. Și unde discutau? În piața publică, printre treburile cetății, de care nici unul nu era realmente desprins. Vorbim de un spațiu deschis al comunității. Nimeni nu notează pe nimeni, nimeni nu admonestează răpciugos pe nimeni, nimeni nu ,,pică” sau ,,trecea cu brio” examenul, nimeni nu pleca acasa nici nelămurit, nici lămurit întru totul (dată fiind natura aporiei). Obiectivul era unul: episteme.

Altfel se întâmplă în chichineața şcolii moderne. Aici în stadiul inferior, banalitățile trec ca mari adevăruri (iar suma platitudinilor știință). Dascălii au impresia că au construit deja casa dacă au ridicat temelia, dar cine poate fi sigur dacă e vorba, la urma urmei, de-o casă? La nivel superior, academic cum se zice, învățăm că banalitățile sunt chestiuni de o complexitate ce necesită un vocabular aparte și un punct de vedere aleatoriu. Cu cât este mai încețoșată terminologia (de care poți abuza la sânge din postura de examinator), cu atât este mai valoros cursul. Cu cât suna mai rupt de realitate, cu atât profesorul este mai deștept (de ce nu și mai util?). Zi și noapte, ceasuri chinuitoare la rând, circul morbid de mai sus modelează suflete de sclavi, temători și devotați Stăpânului. Cu toate acestea, nu-i pot descifra întocmai misterul Dascălului, dar ceva din violența sa discursivă se transmite în orice exprimare oficială a Statului. În timp ce legile Naturii îți rămân neștiute (poate doar horoscopul descifrându-le), vocea bodoganită a Celor ce Știu îți răsună tulbure în urechi. Dupa atâta amar de timp de obișnuință, bombănitul aduce cu un bâzâit de fundal.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s