Solitudinea cărturarului

Sunt cărți pe care la o prima lectură le desconsideri pentru ca la o a doua să te ardă până la os. Ce fermecătoare este izolare înțeleptului într-o patrie a populismelor grețoase! Câtă satisfacție am atunci când observ cum cititorii mei se numără pe degete. Dacă aș fi un blogger ultracitit ar însemna că ceva pozitiv s-a produs în țesătura fictivă a sinapselor românești.

Pesemne că societatea românească are alergie la adevăr și bun-simț. Însă, pe de altă parte, nimic nu-i mai atrăgător decât o sumă de analize ingenioase și inteligente, altfel decât cele obișnuite, ale lumii românești. Mă deranjează consensul în tăcere cu privire la unii intelectuali români de care se aude puțin și adesea în marginea unui conflict conjuctural. Nume precum Ștefan Afloroaiei, Mircea Flonta, Alexander Baumgarten, Solomon Marcus etc., doar pentru a-i numi pe cei vii, sau Alexandru Duțu, Anton Dumitriu, Mircea Florian etc. pentru cei morți sunt mai puțin vizibile decât Dan C. Mihăilescu, Augustin Buzura sau, horribile dictu, Cezar Bădescu (sic!). Iar atunci când, în ciuda alarmantei mediocrități în care ne zbatem intelectualicește, continuăm să judecăm un gânditor pe seama persoanei sale, și mai puțin a ideilor, nu-i de mirare de unde pornesc în fapt izvoarele modestiei noastre conceptuale. Din ranchiună și invidie, dar și monopol al resurselor. Mă gândesc cu oroare că singurul discurs intelectual public de mari proporții al ultimilor douăzeci de ani constă din moralizările liricoide ale animalului hibrid Liripleșu, din conservatorismul livresc și complet detașat de lume al eseistului Pata și, last but not least, lucrările anti-ideologice – rezervație de idei anticomuniste, cu câțiva torționari încă în viață și elite comuniste în mare parte defuncte, deci imposibil de a fi trase la răspundere, altfel decât moral – ale domnului zis (în unele cercuri) Volodea. În schimb, orice altă interpretare, mai ales dacă are valențe stângiste, este taxată instantaneu de ,,antiliberală”, ,,procomunistă”, ,,iresponsabilă moral”, ,,mistificatoare”. Etichete pernicioase.

Cine îl menționează laudativ, cine îl cheamă să joace rolul unei instanțe critice în chestiuni publice pe Daniel Barbu? A luat cineva în considerare Republica absentă, poate cea mai inteligentă carte despre România scrisă în primii ani de postcomunism? Relectura acesteia mi-a demonstrat cât de vicioasă este paradigma în care operăm când vorbim despre noi și alții în România. Sunt câteva mituri pe care le demontează cu acribie, într-un limbaj argumentat și științific, Daniel Barbu. Primul mit, ca importanță cel puțin, este însăși democrația românească de după 1989, caracterul omonim în mintea românilor între dreptul la vot și democrație. Și-a pus cineva vreodată întrebarea dacă nu cumva statul este cel care, încă din momentul zero, a organizat alegerile libere după ce inițial le-a legiferat prezența? Nu cumva puterea legislativă a dăruit populației democrația și nu cetățenii au fost aceia care să vină de jos în sus cu un proiect democratic în zorii anilor ’90? A existat vreun proiect social de proporții fie din partea societății civile, fie a elitelor politice după revolta stradală transformată în Revoluție de fostele cadre comuniste? Nu mai menționez evidența faptului că foștii comuniști sunt aceiași elita postdecembristă împotmolită, o situație cu care suntem familiarizați.

Alături de aceste interogații apăsătoare, Daniel Barbu menționează puterea partidelor în România (partidocrația), dar decuplate de societate, ca niste corpuri care își reglează dominația la intervale de câțiva ani chemându-i cuminte pe cetățeni la vot. Singurul interes al vechilor comuniști rezidă în conservarea accesului la resursele publice.

Cutremurător de actuală mi s-a părut reevaluarea perioadei comuniste, singurul proiect de inginerie socială care, în pofida enormelor abuzuri (N.B.: în cel mai crunt deceniu, 1950-1960, 12% din populație a suferit într-un fel sau altul de pe urma detenției arbitrare comuniste), a modernizat România și a produs cele mai mari mutații sociale din istoria modernă a țării (cel puțin comunismul avea o viziune și o direcție). Daniel Barbu, deși conștient de proiectul expirat al socialismului la lucru (care s-a autoconsumat), nu uită să precizeze că niciodată societatea românească nu a fost nici complet democratică și capitalistă (perioada interbelică, acoperită de sărăcie și slab industrializată), nici comunistă (ideologia nu a funcționat și nu a convins aproape pe nimeni). Complexitatea realității lasă la o parte orice maniheism ideologic.

Un capitol este destinat rolului jucat de intelighenția românească și relațiilor sale cu statul comunist. Înainte de ,,Revoluție”, intelectualii au fost (aproape) muți, iar după au încercat (cu succes) să participe la împărțirea resurselor devenind funcționari și politicieni. Vulgata liberală, presărată de atitudini moralizatoare și idealizări false (e.g. Epoca de Aur a Evoluției Organice din Interbelic), a jucat rolul unei fumigene care ascunde deficiența unui proiect politic real, unui pact social, unei redefinirii a raporturilor de putere (Daniel Barbu este tacit influențat masiv de Foucault) din societatea românească, care, atunci ca acum, nici nu-i bagă în seamă pe intelectuali. Aici, inadecvarea acestora la problemele societății este maxima, iar acum, la zece ani de la publicarea inițială a Republicii absente, aprecierea este cât se poate de actuală.

Însăși constituția țării suferă de o carență inimaginabilă: hiperconcentrată pe Stat, legea fundamentală nu definește clar cetățeanul. Cetățeanul român este o fantomă de hârtie, dar ,,poporul” și ,,națiunea” au o greutate care nu mai lasă loc de altceva. În realitate, așa cum Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna servilă sau alipită Statului, iar religia creștin-ortodoxă o emanație a ,,națiunii” și a ,,strămoșilor” (o aberație atât teologică, cât și juridică), Statul este dintotdeauna organul de reformare a României. De la 1866 până în 2010 societatea evoluează sub comanda statului, care nu este nici democratic, nici de drept, nici providențial. De ce se întâmplă astfel?

Aici Daniel Barbu identifică fondul de arhaism al societății românești, pe care până și comunismul nu a reusit să-l smulgă din rădăcinile agrare. Romanii nu cred în legi sau idei, ci în oameni cu putere, bogați și influenți. Românii nu înțeleg condiția de cetățean, dar elogiază steril ,,legile strămoșești”, ,,poporul” etc. Românii nu pot ieși din familia extinsă a satului lor, din cutumele rurale care aneantizează orice atribut al solidarității impersonale, în numele unor principii sau legi moderne. Imposibilitatea de a colabora în privința a ceea ce se numește res publica, iar asta dintotdeauna, condiționează alarmanta pasivitate și absență a românilor din propria societate anomică (colectivitate?). Sunt o mulțime de alte interpretari oferite de Daniel Barbu, poate singurul care ne-a înțeles așa cum suntem în structurile noastre adânci într-o durată lungă.

,,În realitate, Partidul Comunist Român nici măcar nu a funcționat cu adevărat în calitate de organism politic solidar, cu o ideologie și cu obiective sociale și economice specifice. Au existat, în schimb, trei milioane și jumătate de oameni care și-au făcut, fiecare în parte, datoria față de propriile interese de clan sau individuale. Tot atâtea milione de români hotărâți să răzbată, să-și facă un drum în viață, să acumuleze – fiecare la propriul său nivel – un capital de putere și de notorietate, fără prejudecăți, liberi față orice fel de tradiție, departe de orice instanță morală.” (Republica absentă, Nemira 1999, p. 59).

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Solitudinea cărturarului

  1. Vicuslusorum zice:

    Domnul Barbu nu a dezamagit pe nimeni atunci cand a devenit goarna USL, senator, ministru al culturii si om „de partid” („alianta” etc.): daca a inteles atat de bine patologia celor care isi vad de interesele personale lucrand la stat, nu a scos un sunet atunci cand s-a imbolnavit constient de boala pe care a inteles-o atat de clar in Republica absenta. Ori poate, asa cum au dezvaluit unii prin presa, era imbolnavit de mult. Cronic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s