În umbra Fanarului

Ditamai cezura desparte tipul desuet de istoriografie cu care școala ne-a obișnuit, și nu oricând, ci chiar deunăzi, și cărți precum cea dedicată ,,spiritului public” românesc de Pompiliu Eliade acum 112 ani. Adesea m-am răscolit pe dinăuntru jucându-mă de what if cu strămoșii mei și întotdeauna m-am întrebat cum ar arăta Bucureștii dacă m-aș întoarce în timp acum două sute de ani. De nerecunoscut, s-ar zice, și pe bună dreptate. Influența franceză asupra spiritului public în România, la origine o teză de doctorat, își păstrează o actualitate tulburătoare, una refractară tuturor cugetelor naționaliste, ce întind punți din pânză de păianjen peste un trecut iluzoriu de mii de ani. Deși nu sunt familiarizat cu cele mai naționaliste volume de istorie românească, scrise, în linia obișnuită, de autohtoni, este mai mult decât curios să descopăr că ceea ce Lucian Boia ,,demitizează” în ultimele decade se regăsește sub o formă similară, dar mai puțin clară și explicită, în lucrarea lui Pompiliu Eliade, astăzi datată metodologic. Acesta, deși român, își redactează teza de sorbonnard din perspective ,,civilizatorilor” francezi și nu în puține rânduri veți întâlni comentarii acide, ironii percutante și malițiozități delicioase la adresa bravilor locuitori ai Principatelor române, care, în mare măsură, au căzut în ediția cenzurată, apărută înainte de 1989. Ceea ce asigură o scădere a volumului este însăși teza: aceea că, în perioada 1750-1821, în cea mai cruntă perioadă a domniilor fanariote, undele de ,,dezorientalizare” la nivel de elite au emanat din Revoluția Franceză și cuceritorul Napoleon, întâi în Imperiul Rus, apoi pe tot cuprinsul Levantului și implicit în amărâtele de Principate. Nimic mai ușor de demonstrat. În cartea lui Pompiliu Eliade toate semnele de civilizare vin documentar pe filieră franceză. What’s so special about that? Teza mi se pare din capul locului self-explanatory, iar sarcina de a o demonstra o bagatelă (același lucru îl face, la nivel de literatură în principal, Paul Cornea în Originile romantismului românesc, care, totuși, în introducere atrage atenția asupra unui fond latent care ,,a selectat” modelul occidental, și nu obligatoriu o iradiere nestăvilită a epocii iluministe, deși este greu de crezut că acest ,,fond” constă în altceva decât în insubstanțialele elite locale, care, așa cum de nenumărate ori subliniază Pompiliu Eliade, se puteau alia cu orice putere pentru a-și rezolva daraverile).

Apoi, un alt defect, de data aceasta mai puțin vizibil, dar care lasă un gust amar întregii compoziții, rezidă în structura volumului. După primele o sută de pagini, excelent scrise, în care punctul de focalizare constă din decodarea de mare rafinament a societății fanariote în veacul al XVIII-lea, proza alunecă lent descendent, pentru ca-n ultima sută de pagini, cele vizând rolul Școlii Ardelene în alcătuirea spiritului public din Principate și capitolul subțirel dedicat ,,eliberatorului” Tudor Vladimirescu, Pompiliu Eliade să nu depășească orizontul deja cunoscut al amănuntelor istorice insipide, care mai mult încarcă tabloul, văduvindu-l de profunzimea și intensitatea coloristică a primei treimi din lucrare.

Deprins să cred, pe urmele unor Dan Horia Mazilu sau Alexandru Duțu, că, măcar intelectualicește, epoca fanariotă nu a fost chiar un pustiu și o vreme a barbariei, Pompiliu Eliade, atât cât se lasă pătruns de duhul adevărului, mi-a spulberat orice urmă de reflex optimist și gândire pozitivă în materie de reflecție retrospectivă. Mai mult decât atât, ceea ce m-a pus pe gânduri o după-amiază întreagă de toamnă a reușit să scoată din pivinițele memoriei grohotișul unei prejudecăți românești pe care am socotit-o dintotdeauna o aberație fără măsură: presupusul rol de eternă victimă a istoriei, prinsa în menghină atâtor răspântii de imperii, pe care l-ar fi jucat poporul român.

În consecință, iată povestea: secolul al XVIII-lea a însemnat corupția fără de margini a păturii conducătoare, nici măcar de extracție locală, ci compusă din familii grecești, slugi lacome ale Imperiului Otoman, care își cumpărau domnia scurtă în cele două provincii nord-dunărene pentru ca apoi să le jefuiască de zor până când își recumpărau scaunul. Mai bine de un secol, Țara Românească și Moldova se transfomaseră în fiefurile unor grecotei ignoranți, hrăpăreți și vanitoși, străini până și de limba populației majoritare. Din când în când, familiile grecești, pe cât de slugarnice cu superiorii imperiali, pe atât de despotice aflate pe tron, făceau plecăciuni și conspirau din lașitate cu mai-marii ruși. Viața le era guvernată de interese materiale venale, lene și senzualism ,,oriental”. Rarele domnii reformatoare (cea a primului Cantacuzino sau a unui Ipsilanti) nu fac decât să confirme degradarea generală a vieții publice. Sub fanarioți și curtea lor se găsea o subțire clasă de mijloc, formată din comercianți și cămătari greci, turci, evrei, nemți care, la rândul lor, nu se exprimau și nu gândeau în limba majorității localnicilor. Cele două provincii păreau piețe de tranzit în care teama de reguli și legi apunea. În acest talmeș-balmeș de scursuri balcanice, vlahii și moldoveni sunt ,,prostimea  de rând”, exploatată, tiranizată, batjocorită, închisă în temnițele iobăgiei și a vieții sătești tradiționale. Despre ce spirit de asociație, despre ce solidaritate națională putem vorbi într-o societate a dezbinării conștiente și intenționate? Pompiliu Eliade demonstrează că între ,,românii” țărani (deși termenul de român, cu implicațiile sale asupra imaginarului, indică o realitate de sfârșit a veacului XIX) și ,,ciocoime” nu poate fi vorba de vreo legătură, alta decât cea a stăpânului atotputernic și a sclavului neputincios. Turcizate și folosind în treburile oficiale alfabetul chirilic până târziu după 1800, elitele fanariote vor fi primele care vor simți influența franceză binefăcătoare, dar consecințele schimbării mentalitare vor deveni inteligibile abia după 1820 și, chiar și atunci, într-un ritm greu, doar la nivelul boierilor. Adesea am trăit sub impresia că statul fanariot descris de Pompiliu Eliade, feudal cum era, îi scotea din ecuația puterii pe înșiși locuitorii dezumanizați pe care noi astăzi îi reclamăm ca strămoși și care atunci aveau aceleași drepturi ca ale unor vite din ogradă. Nu atât situația este îngrijorătoare pentru spațiul răsăritean (unde peisajul social arată monoton de deprimant), cât posibilitatea ca ceea ce înțelegem noi prin ,,românism”, în cheie romantică, să fie o invenție din prima jumătate a secolului al XIX-lea care va fi generalizată de statul român de după 1866 pentru a inventa o națiune și un trecut traumatizat de istoria reală. Practic, înainte de 1850, ceea ce ne configurăm la nivel de idei prin urmașii în linie directă a țăranilor români nu este o etapă evoluată a primilor, ci un artificiu civilizațional fără precedent.

Noi nu am rămas în urmă ca popor și a trebuit să reluăm contactul cu Vestul, ci, mai îngrijorător, nu știm cert dacă există o cât de mică legătură politică între popoarele vlah și moldovean de la 1750 și cel deja român de la 1900. Limba, statul și instituțiile sale, tradițiile și istoria au fost descoperite mult mai recent decât ne convine s-o recuoaștem. Nu numai ,,formele” au fost importate, ci, dacă ducem până la capat firul logic al cărții lui Pompiliu Eliade, ,,fondul” a trebuit la rândul sau inventat.

Pentru nici o sută cincizeci de ani de statalitate românească, înconjurați de cele mai retrograde imperii, de ce naiba ne mai plângem cu situația noastră inferioară?

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s