In umbra Fanarului

Ditamai cezura desparte tipul desuet de istoriografie cu care scoala ne-a obisnuit, si nu oricand, ci chiar deunazi, si carti precum cea dedicata “spiritului public” romanesc de Pompiliu Eliade acum 112 ani. Adesea m-am rascolit pe dinauntru jucandu-ma de what if cu stramosii mei si intotdeauna m-am intrebat cum ar arata Bucurestii daca m-as intoarce in timp acum 200 de ani. De nerecunoscut, s-ar zice, si pe buna dreptate. Influenta franceza asupra spiritului public in Romania, la origine o teza de doctorat, isi pastreaza o actualitate tulburatoare si refractara tuturor cugetelor nationaliste, ce intind punti din panza de paianjen peste un trecut iluzoriu de mii de ani. Desi nu sunt familiarizat cu cele mai nationaliste volume de istorie romaneasca, scrise, in linia obisnuita, de autohtoni, este mai mult decat curios sa descopar ca ceea ce Lucian Boia “demitizeaza” in ultimele decade se regaseste sub o forma similara, dar mai putin clara, in lucrarea, astazi datata metodologic, lui Pompiliu Eliade. Acesta, desi roman, isi redacteaza teza de sorbonnard din perspective “civilizatorilor” francezi si nu in putine randuri veti intalni comentarii acide, ironii percutante si malitiozitati delicioase la adresa bravilor locuitori ai Principatelor romane, care, in mare masura, au cazut in editia cenzurata aparuta inainte de 1989. Ceea ce asigura o scadere a volumului este insasi teza: aceea ca, in perioada 1750-1821, in cea mai crunta perioada a domniilor fanariote, undele de “dezorientalizare” la nivel de elite au emanat din Revolutia Franceza si cuceritorul Napoleon intai in Imperiul Rus, apoi pe tot cuprinsul Levantului si implicit in amaratele Principate. Nimic mai usor de demonstrat! In cartea lui Pompiliu Eliade toate semnele de civilizare vin documentar pe filiera franceza. What’s so special about that? Teza mi s-a pare din capul locului self-explanatory, iar sarcina de a o demonstra o bagatela (acelasi lucru il face, la nivel de literatura in principal, Paul Cornea in Originile romantismului romanesc, care, totusi, in introducere atrage atentia asupra unui fond latent care „a selectat” modelul occidental, si nu obligatoriu o iradiere nestavilita a epocii iluministe, desi este greu de crezut ca acest „fond” consta in altceva decat insubstantialele elite locale, care, asa cum de nenumarate ori subliniaza Pompiliu Eliade, se puteau alia cu orice putere pentru a-si rezolva daraverile).

Apoi, un alt defect, de data aceasta mai putin vizibil, dar care lasa un gust amar intregii compozitii, rezida in structura volumului. Dupa primele o suta de pagini, excelent scrise, in care punctul de focalizare consta din decodarea de mare rafinament a societatii fanariote in veacul al XVIII-lea, proza alunca lent descendent, pentru ca ultimele o suta de pagini, cele vizand rolul Scolii Ardelene in alcatuirea spiritului public din Principate si capitolul subtirel dedicat “eliberatorului” Tudor Vladimirescu, Pompiliu Eliade sa nu depaseasca orizontul deja cunoscut al amanuntelor istorice insipide care mai mult incarca tabloul, vaduvindu-l de profunzimea si intensitatea coloristica a primei treimi din lucrare.

Deprins sa cred, pe urmele unor Dan Horia Mazilu sau Alexandru Dutu, ca, macar intelectualiceste, epoca fanarioata nu a fost chiar un pustiu si o vreme a barbariei, Pompiliu Eliade, atat cat se lasa patruns de duhul adevarului, mi-a spulberat orice urma de reflex optimist si gandire pozitiva in reflectia retrospectiva. Mai mult decat atat, ceea ce m-a pus pe ganduri o dupa-amiaza intreaga de toamna a scos din pivinitele memoriei grohotisul unei prejudecati romanesti pe care am socotit-o dintotdeauna o aberatie fara masura: presupusul rol de eterna victima a istoriei, prinsa in menghina atator raspantii de imperii, pe care l-a jucat poporul roman.

In consecinta, iata povestea: secolul al XVIII-lea a insemnat coruptia fara margini a paturii conducatoare, nici macar de extractie locala, ci compusa din familii grecesti, slugi lacome ale Imperiului Otoman, care isi cumparau domnia scurta in cele doua provincii nord-dunarene pentru ca apoi sa le jefuiasca de zor pana cand isi recumparau scaunul. Mai bine de un secol, Tara Romaneasca si Moldova se transfomasera in fiefurile unor grecotei ignoranti, hrapareti si vanitosi, straini pana si de limba populatiei majoritare. Din cand in cand, familile grecesti, pe cat de slugarnice cu superiorii imperiali, pe atat de despotice aflate pe tron, faceau plecaciuni si consiparau din lasitate cu mai-marii rusi. Viata le era guvernata de interese materiale venale, lene si senzualism oriental. Rarele domnii reformatoare (cea a primului Cantacuzino sau a unui Ipsilanti) confirma degradarea generala a vietii publice. Sub fanarioti si curtea lor se gasea o subtire clasa de mijloc, formata din comercianti si camatari greci, turci, evrei, nemti care, la randul lor, nu se exprimau si nu gandeau in limba majoritatii localnicilor. Cele doua provincii pareau piete de tranzit in care teama de reguli si legi apunea. In acest talmes-balmes de scursuri balcanice, vlahii si moldoveni sunt “prostimea  de rand”, exploatata, tiranizata, batjocorita, inchisa in temnitele iobagiei si a vietii satesti traditionale. Despre ce spirit de asociatie, despre ce solidaritate nationala putem vorbi intr-o societate a dezbinarii constiente si intentionate? Pompiliu Eliade demonstreaza ca intre “romanii” tarani (desi termenul de roman, cu implicatiile sale asupra imaginarului, indica o realitate de sfarsit a veacului XIX) si “ciocoime” nu poate fi vorba de vreo legatura, altfel decat cea a stapanului atotputernic si a sclavului neputincios. Turcizate si folosind in treburile oficiale alfabetul chirilic pana tarziu dupa 1800, elitele fanariote vor fi primele care vor simti influenta franceza, dar consecintele schimbarii mentalitare vor deveni inteligibile abia dupa 1820 si chiar si atunci intr-un ritm greu, doar la nivelul boierilor. Adesea am trait sub impresia ca statul fanariot descris de Pompiliu Eliade, feudal cum era, ii scotea din ecuatia puterii pe insasi locuitorii dezumanizati pe care noi astazi ii reclamam ca stramosi si care atunci aveau aceleasi drepuri ca ale unor vite din ograda. Nu atat situatia este ingrijoratoare pentru spatiul rasaritean (unde peisajul social arata monoton de deprimant), cat posibilitatea ca ceea ce intelegem noi prin “romanism”, in cheie romantica, sa fie o inventie din prima jumatate a secolului al XIX-lea care va fi generalizata de statul roman de dupa 1866 pentru a inventa o natiune si un trecut traumatizat de istoria reala. Practic, inainte de 1850, ceea ce ne configuram la nivel de idei prin urmasii in linie directa a taranilor romani nu este o etapa evoluata a primilor, ci un artificiu civilizational fara precedent.

Noi nu am ramas in urma ca popor si a trebuit sa reluam contactul cu Vestul, ci, mai ingrijorator, nu stim cert daca exista o cat de mica legatura intre popoarele vlah si moldovean de la 1750 si cel deja roman de la 1900. Limba, statul si institutiile sale, traditiile si istoria au fost descoperite mult mai recent decat ne convine. Nu numai “formele” au fost importate, ci, daca ducem pana la capat firul logic al cartii lui Pompiliu Eliade, “fondul” a trebuit la randul sau inventat.

Pentru nici 150 de ani de statalitate romaneasca, inconjurati de cele mai retrograde imperii, de ce naiba ne mai plangem cu situatia noastra?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s