Incercare asupra unei generatii

“Foamea dupa ciolan” este singura expresie adecvata ethosului de adancime al generatiei maturizate in anii ’70-’80 in Romania comunista, acea generatie care si-a atins astazi deplina maturitate si ne ofera in dar, de pe pozitia inalta a pozitiilor de decizie in care inevitabil se afla, statul pe care (inca) il populam. Dar nu despre cei de aceiasi seama cu Mircea Cartarescu – iar numele nu este ales intamplator – tin sa va vorbesc aici, cei evadati din scarile de bloc ceausiste, cei crescuti in virtuatea principiului ca o scoala buna absolvita inseamna un loc stabil in societate (atata vreme cat nu cartesti politic, cum cei mai multi nu au facut la vremea potrivita), cei care socoteau in jurul varstei de 30 de ani ca un “apartament cu trei camere, confort 1, dotat cu apa calda si rece” subinchiriat de la stat este o mare realizare sociala (ceea ce, realist vorbind, era), cei care vedeau in Partid un mijloc spre un trai mai bun si nu organul represiv prin definitie. Cu siguranta nu ei sunt obiectul intereselor mele, cu toate ca acel strat subtire de imburghezire si chiverniseala al acestei generatii, salbaticita in Epoca de Aur dar inradacinata intr-un patriarhalism semirural al generatiei precedente, cea sovietizata, este probabil singurul testimoniu de progres inregistrat in cele cateva decenii scurse de-atunci incoace. Insa, trebuie amintit, fanariotismul lor comportamental rade orice calitate “conservatoare” inconstienta, iar ineficienta muncii lor inspaimanta.

De la inaltimea sfertului de veac pe care l-am implinit, din punctul de cotitura al unei maturizari pe care as fi vrut sa o prelungesc indefinit dar pe care doar timpul a scos-o implacabil in relief, generatia mea, asa cum se prefigureaza de pe acum, ma ingrijoreaza si ma deprima. Daca cei care au ajuns la varsta adulta in anii ’80 sunt suta la suta de extractie locala, daca cei ce le-au urmat in anii ’90 au fost poate cea mai debusolata si mai trista generatie (cei mai buni emigrand, mediocrii suferind, iar cei mai rai fac cariere astazi la 40 de ani) si in esenta “dezradacinati”, daca cei maturati in anii 2000 au visat o vreme castiguri banesti facile pe seama “imobiliarelor” sau a “descurcarelii” pe fond albastru european (iar intre cei trecuti de 30 de ani sunt mai multi “familisti” decat dintre cei ce au depasit bariera psihologica de 40, dovada a unui trai relativ indestulat, valorile “conservatoare”, nu incape vorba, subzistand, chiar daca puternic afectate de fluctuatiile intre mizerie si supravietuire ale nivelului de trai), cei in randul carora ma numar nu sunt romani. Daca prin roman intelegem un oportunist semibarbar, genetic admirativ fata de parizieni, vienezi, londonezi, genevezi etc., dar care, tot genetic, perpetueaza racile orientale (superficialitatea, anomia sociala, coruptia, provincialismul, vanitatea si blazarea), atunci cei de seama mea nu sunt romani. Oricat de ciudat si neargumentat ar suna, ca o emanatie umorala, imi mentin punctul de vedere.

Fireste ca vorbesc din unghiul stramt al biografiei personale, unde am intalnit doar “coltul” social in care traiesc si pe care, aproape sigur, il reprezint. Desi nu am pretentia de a vorbi cu temei in numele tuturor, necunoscand toate straturile sociale ale Romaniei si intrand putin in contact cu acestea, explicatia mea suferind de o inerenta subiectivitate, acest lucru nu inseamna ca din numarul redus al experientelor mele sociale nu pot oferi o interpetare “obiectiva” (in masura in care acceptam un minimum rational al descrierii obiective) a ceea ce este in mod real parte din societate (si, inductiv, toata). Fara pretentii “esentialiste” si victima failibilului, resping totusi imuabilitatea “relativului absolut”, pe care, axiomatic, il consider inconsistent si inutil in aprecierea existentei sociale.

Inca din vremea liceului (Bucuresti, unul mediocru in sine, foarte bun in comparatie cu altele), cand mintea mi se dezmeticea lent si fiecare zi era o acumulare de uimiri si mirari intense, ce mi-a atras atentia era gradul in care “elita” (cei care mostenisera de la varstnicii “optzecisti” cultul reusitelor scolare prin “note”, de data asta o parodie a ceea ce parintii lor traisera) aglutina in vocabularul cotidian un amestec de romana din cartier cu engleza de MTV. Si acum urmaresc cu admiratie felul in care un tocilar din anii 2000 vorbeste in engleza cu unul din anii 1990. Primul ciripeste aproape fluent, are o viteza a reactiilor naucitoare, iar limba tasneste “organic” din el, de parca ar fi crescut cu ea, ca o dublura a limbii romane in care, doar din intamplare, vorbim mai mult in romaneste decat in englezeste. Iar adesea romenglezul de mai sus o rupe bine si pe spaniola sau franceza. Lenesii educati in ultimii ani vorbesc acea engleza gangava pe care o intrebuinteaza inca tocilarii, maturi azi, ai anilor ’90.

Si cum nu e vorba doar de un fenomen de suprafata, tinerii nu au suflete romanesti. Asteptarile, valorile, impresiile lor sunt culese din engleaza occidentala a ultimilor decenii de mass communication and state of the art technology. Nici nu ma uimeste situatia, pe care am trait-o, de a ma intelege excelent cu un belgian sau neamt sau francez sau australian prin intermediul acestui fond comun, televizat, al englezei globale. Reprezentarile noastre culturale erau adesea comune: aceleasi desene animate in copilarie, acelasi univers muzical si cinematografic (osciland doar gusturile) si valori morale identice. Nu stiu la ce mega experiment totalitar am fost supusi, dar imi place. Absorbtia fondului autohton a fost minimala pentru cei care au baut din fluviul vulgatei anglo-saxone. In egala masura nu dai doi bani pe plangaciosii fara alternativa care demasca saracirea limbilor nationale, spalarea pe creier televizata, lipsa valorilor, trairea mediata abstract, distrugerea familiei, golul in raport cu trecutul. Acuzele lor, oricat de fidele ar parea realitatii, sunt nemultumurile unui martian in raport cu un pamantean, adica acestea nu fac altceva decat sa indice limitele si calitatile martianului (care vorbeste mai curand despre el insusi) si sa il defineasca apofatic (insuficient) pe un pamantean, chestiune secundara si tradand mai putin prapastia cascata intre doua generatii, cat diferenta de proportii intre doua tipuri distincte de-a intelege lumea. E adevarat ca emigrarea in masa a tinerilor absolventi se datoreaza unei piete de munca subdezvoltate si a unei economii slabe, dar nu stiu in ce masura existenta acestei economii prospere i-ar fi tinut acasa, atata vreme cat casa lor este nicaieri si pretutindeni.

Despre educatia clasica a acestei generatii, nu am urma de indoiala: nu exista. Despre pretentiile de la sine intelese de a administra bunastarea sau de a o crea, iarasi nu am dubii: sunt evidente. Totusi, exista ceva otravitor in costitutia acestei generatii ale carei singure frontiere sunt rama ecranului de computer sau LCD: lipsa responsabilitatii si a angajamentului social dificil simultan cu pretentia (nejustificata social) unui nivel de viata „decent” din prima clipa, nivel cu care s-au obisnuit in familie si care implica  nevoi din cele mai  artificial-consumeriste. Comoditatea si structurile traiului imbelsugat primite de-a gata i-au transformat pe multi dintre noi intr-o gloata de cautatori de placeri. Or, cum ar putea o societatea, fie ea romaneasca sau nu, sa faca fata tuturor nevoilor naturale si dificultatilor materiale ale vietii, chiar si o viata traita in belsug, cata vreme cetatenii sai – adesea de elita – nu vor sa sufere neplacerile efortului datorat muncii (prin munca intelegand altceva decat divertisment media, publicitate-PR, PhD in gender studies sau calatorii demonstrative in Africa: ma refer la o cantitate de munca care satisface o nevoie stringenta a unui grup social) sau dificultati economice firesti la care nu poti sa raspunzi prin luxura de hartii sau declaratii de bune intentii? Cum arata o lume populata si condusa de niste spirite conectate la atele ce le ies din urechi, traiesc mai mult virtual decat pe strada, vorbesc o pasareasca in care fiecare cuvant este un concept gaunos si prea putin o fiinta sau un obiect, refuza intalnirea cu natura bruta si care, intr-un climax orgasmic, isi rationalizeaza pana si poftele trupesti intr-o tentaculara economie a placerii? Nu de pustiul spiritual imi fac griji, pana la urma efemer si oricum fenomenul cel mai des intalnit al istoriei, ci de un mecanism social intr-atat de complicat si greu de asamblat incat, presupunand ca generatia mea este echipata mental sa-l stapaneasca, il va respinge pentru truda pe care o incumba.

Intre dinamica “foamei dupa ciolan” si lentoarea “foamei dupa loisir” am temeri in privinta Europei viitorului. Dar poate ma insel.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s