Fixatii intelectuale fara motiv

In torentul de nebunii si fleacuri pe care il lasam sa curga liber prin vietile noastre, cele mai hilare elucubratii, cele despre care voi crede intotdeauna ca ne otravesc pe merit soarta fiindca noi le dam nastere, sunt prejudecatile felurite ale celor “cultivati”, cei care, in societatile neprofesionalizate pe deplin sau in care vechi statuturi sociale preindustriale inca isi mai fac simtita prezenta (cel de “artist”, “creator”, “geniu”, “maestru”, “scriitor”, “om de cultura”), determina, dar din ce in ce mai putin totusi, asteptarile unei parti “selecte” a societatii. Ma refer la intelectuali si la prestigiul lor in scadere. Nu-i vorba aici de Romania. Problema este recuperabila si in alte spatii, pe care le numim raspicat “civilizate”. Si nu despre orice fel de manuitori ai condeiului (sau coarda, sau penel) intentionez sa vorbesc aici, ci despre cei care vor sa pastreze vie flacara tulbure si slabita a prafuitelor “umanioare”.

Prima preconceptie pe care tin s-o demontez este cea a calitatii umane a acestor indivizi. Nu stiu de ce, dar daca il citesti pe Platon (sau traduci din el) sau colectionezi statuete cu balerinele lui Degas sunt unii care vor fi imediat de parere ca mizerile (mari si marunte) ale vietii sunt brusc estompate sau de-a dreptul eliminate din natura umana. De parca daca ne-ar apuca pe cei mai multi pasiunea nobila pentru fluturi, incunabule si florilegii ne-am transforma brusc in fiinte mai pasnice, mai liniste, mai intelegatoare, mai tolerante. Niciodata in trecut nu exista un raport obligatoriu intre cultivarea intelectului si integritatea morala. Cervantes se ocupa cu negotul de sclavi in nordul Africii, dar totusi a scris Nuvelele exemplare. Aristotel a inventat indirect stiintele medievale, dar continua sa creada, ca ultimul sclav al Atenei, ca doar barbatii liberi si avuti sunt stricto sensu oameni. Se pot gasi o multime de alte exemple tulburatoare. In plus, nici macar nu putem masura folosul moral pe care l-au produs marii artisti. Cine ma poate convinge ca numarul de nemernici si ticalosi ar fi scazut datorita lui Shakespeare? Pe cati i-a intors Shakespeare de la a comite o crima sau un jaf la drumul mare? Nimic nu ma poate indupleca sa renunt la adevarul neplacut ca in acelasi trup pot locui o minte stralucita si un criminal sadic.

A doua prejudecata invecinata cu aberatia este cea a psihologiei artistului, impartasita se pare cu publicul sau. Savantul, astrologul, poetul au fost dintotdeauna dezordonati si nonconformisti in chestiunile traiului mundan de zi cu zi, automat “boemi” avant la lettre prin preocupari si inclinatii. Dezertori din cazarma realitatii. Nimic mai fals! Intai de toate avem atatia artisti care au lasat in urma milioanele unor arivisti de geniu sau le-au risipit ca niste sardanapali zbuciumati, au dus vieti atat de desfranate incat nimeni nu mai poate sa presupuna ca ar fi calcat pe puful norilor si nu in glodul si in baltile mahalelor, cum adesea s-a intamplat, au intretinut in jurul lor atentia unei multimi de oameni de joasa speta (morala) si au fost adesea mari barfitori. Meschinaria lui Rousseau din Confesiuni este rar egalabila la oamenii normali din prezent. Nimic mai strain de prejudecata “boemiei” decat zavera, cleveteala si o atentie exagerata pentru tot ce are mai josnic de oferit natura umana, lucruri de care s-au preocupat excesiv cele mai luminate minti ale omenirii. Sunt panseuri la Voltaire si Nietzsche vecine cu injuria crasa si obscenitatea de targ. Nu exista opera majora care sa nu se invarta in jurul unei crime abominabile, a unui viol, a unui incest, a unei cruzimi si rautati sufletesti fara margini. Obsesia pentru cei de rand a fost obiectul dintotdeauna al marilor artisti. Si chiar si cei care au preferat sa se rupa verbal de societate au facut-o cu scopul de a o injura mai tare stand pe un deal vecin, unde veninul si frustrarea se puteau lesne decanta in scris. Ce sa mai spun de panorama? Nu exista biografie a vreunui geniu care sa nu socheze (in mod fals, pentru ca toti le avem) prin pacate si vicii mai mici sau mai mari. Prin urmare, oricat ne-ar fascina remuscarea patimasa a lui Raskolnikov nimeni nu poate pune la indoiala ca acelasi personaj tulburator in cainta (si nevroza) crapa teasta a doua femei batrane cu cel mai salbatic topor imaginabil la inceputul romanului. De ce publicul lui Dostoievski ar trebui compus din oameni trazniti si lipsiti de simt practic? Marea arta este cea mai brutala pregatire pentru viata. Feriti-va copiii de Othello sau Macbeth daca nu vreti sa-i vedeti sfarsind lucizi si cinici ca niste batrani dezabuzati!

A treia idee luata de-a gata este tocmai respectul pe care ar trebui sa-l acordam din prima clipa operelor magnifice ale spiritului, de parca subiectele acestora ar fi obligatoriu “pure si bune”. Sunt oare cu adevarat atat de “spirituale” si eterate cum se crede? Cand Flaubert radiografiaza mediocritatea unor tineri in Educatia sentimentala sau cand Kierkegaard isi inchina un panegiric arogant in Jurnalul unui seducator, oare mediocritatea si atitudinea macho sunt atat de diferite decat cele ale oamenilor comuni de azi? Sa le fi intentionat altfel cei doi incat reprezentarile acestora sa fie complet desprinse de realitate? Mai mult decat atat, scrie cineva in asa fel incat sa spere sa nu fie inteles in vecii vecilor? Ma indoiesc: bovarismul era o boala raspandita inca dinaintea romanului propriu-zis. Arta nu transcende viata si societatea: le cuprinde doar pe amandoua in intregime, nelasand nici un cotlon necercetat. De aici, grandoarea nimicniciei si a desartaciunii din carti si din viata.

De aceea, cand ii aud pe unii scriitori de pe la noi (sau aiurea) ca publicul a decazut si nu mai intelege valoarea, ca este gregar si materialist, consumerist si robit nevoilor elementare, ca societatea este intr-o faza avansata de descompunere “intelectuala”, e clara problema: nu li se mai vand cartile. La ce prestigiu public sa mai visezi daca nici macar nu esti citit? Pe cine atunci sa invinovatim? Desigur, responsabili sunt tot ei, “prostimea”. Dar oare au fost oamenii mai cititi, mai buni, mai “spirituali”, mai “religiosi” in alte epoci decat acum? Si cand vorbesc de oameni, nu ma refer la grupul social in care ma invart si volens nolens imi petrec timpul si imi cheltuiesc energiile, cum cred artistii, ci la toate acele guri si priviri pe care le exclud si nu le iau in seama decat atunci cand vine momentul sa imi vars nervii pe cei socotiti raspunzatori de tiraje ridicole si dividende mediocre. Oare trecutul este mai stralucit decat prezentul? Ce ne graiesc istoriile celor pentru care, pana acum un veac, erau exclusi de jure din istorie si activi in mutenie de facto? Nu sunt socialist, dar dispretul fata de semeni nu este o treaba crestineasca, mai ales pentru vajnicii aparatori doar cu numele ai traditiei.

Si atunci, cum sa nu ma enervez cand aud ca sunt oameni care au citit biblioteci si mor de foame sau artisti care se zbat in mizerie? Dar sunt atatia nefericiti ignoranti si greoi la duh de care nimeni nu se intereseaza. Cu ce ar fi mai uman un artist decat un om? Ce merita unul si de ce ar trebui privat celalalt? In termenii carei logici discutam?

Ne minunam ipocrit ca cei mai multi miliardari nu au scoala si nu dau doi bani pe cultura ca si cum in cadrul exemplaritatii presupuse a omului bogat (ceea ce explica multe despre filistinismul celor cultivati care transforma in simbol prestigios banul) s-ar gasi si aplecarea pentru mecenat sau, chiar direct, vocatia artistica. Dar opulenta nu se construieste nici pe inteligenta in stare curata, ca de laborator, nici pe eruditie sau aplecare spre studiu (potrivite in alte contexte), ci pe cat esti in stare sa produci si sa vinzi gloatei spre a-i satisface cat mai deplin nevoile natural-primare, de care nu s-ar spune ca intelectualul isi face griji in mod deosebit chiar si atunci cand – cum, din nefericire, se intampla – nevoile raman neacoperite. Care este cantitatea de utilitate sociala a lui Seneca de pilda? Suna grozav de simplist, dar intrebarea isi are meritele ei.

Dar atunci cand, asa cum se petrece astazi, se scriu carti in care se deplang coruptia si vulgaritatea nemarginita a publicului, fara a contribui cu nimic la insanatosirea sa si fara a depasi stadiul unui dispret suficient, ce pretentii are un autor pentru ca vanzarile sale sa il scoata din anonimitate?

Cand deplangi spiritul public, in loc sa lupti cu el, riscand imposibilul, cum vrei ca publicul sa-ti raspunda? Dand iama in librarii dupa cartile tale? Transformandu-te in sef de companie gratie celor cateva sute de carti de istoria mentalitatilor pe care le-ai citit? Esti mai bun de manager intr-o supermarket fiindca l-ai buchisit pe Kant sau sunt categorii distincte care nu au de-a face una cu alta?

Dar, in final, de ce ne lamentam: a fost vreodata altfel decat marginala si selecta cultura inalta? Cand pictezi imaginea grotesca a unui suflet urat, vrei ca acesta sa-ti multumeasca in schimb? Esti de parere ca iti va intoarce celalalt obraz? Dar, artistule, tu obisnuiesti sa-l intorci?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Fixatii intelectuale fara motiv

  1. laura zice:

    Sa fiu eu om politic, te-as plati in aur sa-mi scrii discursurile. Fireste, va trebui sa urmezi linia partidului….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s