Eco, Rabelais, Bahtin

Odată ce străbați, în pașii mărunți ai unor William of Baskerville și Adso, doi temerari reformatori și protestanți avant la lettre, pădurea narativă a Numelui trandafirului, realizezi că nucleul tare al romanului este o necuprinsă lecție de înțelepciune în fața carnavalului vieții. Pe lângă latura de roman istoric, epistemologic (deși cearta universaliilor se înscrie la rândul sau într-un parcurs istoric definitoriu al civilizației europene), de dragoste sau chiar polițist (cu accente comerciale pe alocuri), ceea ce Eco scoate magistral în evidență este surprinzătoarea omenie și cuprindere a spiritului pe care o au cei de jos, oamenii simpli, the insulted and the humiliated of history. Afirm cu maxima încredere că tema romanului se găsește explicit pusă în evidență de orbul Jorge de Burgos (mai mult argentinian, sub gluga sa monahală, decât spaniol) în scena incendierii abaţiei și în caleidoscopicul vis al lui Adso, în acel capitol care se vrea o reevaluare a toposului medieval Coena Cypriani, burlescă și grotescă răsturnare a ordinii sociale normale, cu scopul de a reduce umanitatea la un numitor comun peste măsură de explicit. Coena Cypriani aduce cu o saturnalie creștină în care grotescul trupurilor, al mâncărurilor ce se revarsă din farfurii, al materiei în genere invalidează nu atât sensul adânc al religiei, ci formele, adesea deficitare, ale imaginii invizibile, pe care Duhul Sfânt le așază înaintea ochilor oamenilor ca un mijloc, dar și pavăză, înaintea lui Dumnezeu. Așa cum păcatul orginar nu se reduce doar la simplul act al împreunării, ci, în mod esențial, la spiritualizare sa, cu aceeași fervoare și iubire a sufletului pe care Dumnezeu a păstrat-o pentru lucruri asemănătoare sau apropiate Lui, iar de aici rușinea de a investi cu har trupul în fața unui Dumnezeu gelos și dornic de ofrandele necuprinse ale duhurilor, Coena Cypriani este înainte de orice o parodiere a superstițiilor și a formelor, pe care mințile slabe le slăvesc intr-o nemijlocire nepermisă. Cum să îngădui tagma iconodulilor, care îşi închipuie că în chipul pictat pe lemn, în formațiunea de puncte și linii colorate, se găsește, fără intermediar, Dumnezeu însuși? Cum să-i suporți pe sclavii amuletelor și pe robii ritualului exterior? Și ce alt mod mai firesc, în fața acestor nebunii și deșertăciuni diverse, decât o porție sănătoasă de râs?

Grotescul, doar în mod greșit crezut a fi blasfemic, ce se degajă din Coena Cypriani este răspunsul cărnurilor păcătoase în fața unor alte trupuri, preamărite mai mult decât sufletele din ele, indiferent că acestea aparțin marilor fețe ale Bisericii Crestine. În ochii orbirii și ai fanatismului nici chiar Dumnezeu nu răsuflă ușurat, în timp ce omenia vulgară, demistificatoare și adanc creștină a lui Francois Rabelais (cum bine a demonstrat Lucien Febvre) reechilibrează, ca într-o altă Coena Cypriani, exagerările și supralicitările dogmei biblice. Undeva în străfunduri Eco discută cu Rabelais, dar cu acea consideraţie alexandrină, pe care burlescul medieval o respinge. ,,Dar cel mai rău a fost când au găsit un cocoş negru la față, neagră și atât de frumoasă, precum și pisica de aceeași culoare, și i-au spus vrăjitoare și pseudoapostol, așa ca toți s-au repezit la ea să o pedepsească. Botezatorul a decapitat-o, Abel a omorât-o, Adam a izgonit-o, Nabucodonosor i-a scris cu o mână de foc semnele zodiacale pe sân, Ilie a rupt-o cu un car de foc, Noe a cufundat-o în apă, Lot a prefăcut-o într-o statuie de sare, Susana a învinuit-o de preacurvie, Iosif a trădat-o cu alta, Anania a aruncat-o într-un cuptor, Samson a pus-o în lanțuri, Pavel a biciuit-o, Petru a răstignit-o cu capul în jos, Ștefan a lapidat-o, Laurentiu a ars-o pe grătar, Bartolomeu a jefuit-o, Iuda a trădat-o, chelarul a ars-o și Petru zicea că nimic nu e adevărat. Apoi toți s-au repezit la corpul acela, aruncând excremente pe el, pârţâindu-i în nas, urinându-i pe cap, vomitându-i pe sâni, smulgându-i părul, lovindu-i spinarea cu făclii aprinse.” (Numele trandafirului) Cu toate acestea, ceva din jovialitatea pestriță a textului rabelaisian se pierde, devenind o singulara învinuire infernală mirosind a pucioasă și cazan încins.

,,- Văleleu, tăticule, mânca-ţi-aş sufletul, maica ta, Cristoase, îndură-te, tătică, nu ma păli, nu mă stâlci, nu mă stropşi, că n-oi mai greşi, cât oi trăi!

Iar Pantagruel a spus.

– Aşa? Vasăzică, știi să vorbești ca oamenii?

Apoi i-a dat drumul, fiindcă baiatul limuzin, de frică, se scăpase pe el, iar nădragii lui, croiți în coadă de pește, fund neavând, se spurcaseră de sus până jos.

– Sfinte Pafnutie! a spus Pantagruel, ce mai pupăză! Naiba să-l ia de spârcâit, că rău mai pute!” (Gargantua și Pantagruel)

Peste timp și veacuri, carnea celor de jos se amestecă cu cea a nobililor, spre rușinea celor din urma, într-un carnaval de chipuri hâde și într-o morişcă în care ideile capătă trupuri, adesea masive, buboase, asudate, mâncăcioase și putrede. Dar despre funcția fundamentală a râsului, ca unealtă a răsturnării lumii de jos întru glorificarea purității celei de sus, în așa fel încât cele două planuri ontologice să fie separate una de alta, în cadrul unor limite pe care numai rasul le poate sublinia, vorbește cu subtilitate și geniu Mihail Bahtin în studiul sau despre Rabelais și Evul Mediu. Și parcă ceva din debordanţa imaginației materiale a omului medieval întâlnești și la morarul Menocchio.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Eco, Rabelais, Bahtin

  1. Ana Petrache zice:

    Ma intreb de ce il iubesc pe Eco. La rece viziunea sa asupra crestinismului nu e una frumoasa linistitoare, ci ba din contra. Manastirea e un loc de crime si desfrauri iar biblioteca nu e un loc al cunoasterii asa cum mi as dori, ci o inchisoare. Obiectiv vorbind o iubitoare a catolicismului ar trebui sa ii arunce cu pietre in cap lui Eco. Dar e atata viata in personajele sale! Si nu doar viata, viata religioasa, dedicata lui Dumnezeu, fanatica, fara limite, fara bun simt! Cred ca personajele sale il iubesc pe Dumnezeu, poate ca stau cam prost cu iubirea de semeni, cu exceptia lui Adso, tanar si naiv dar nu sunt niste relativisti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s