Generatia politically correct

Autobuzul mugeste de trupuri contorsionate, contopite cu zecile pe un spatiu de cativa metri patrati. Este un pic dupa ora pranzului si trec prin fata colegiului Cantemir Voda din Bucuresti. Imediat urmeaza statia. Imbulzeli, sacose murdare din rafie, coate in plamani, gemete, icnete: se coboara si se urca din bus, desi intre a urca si a cobori nu pare a fi vreo diferenta. Undeva, in dreapta mea, aud urmatoarele:

–         S-a umplut Bucurestiul de pensionari. Mai stati dracu’ pe acasa. Bosorugule! Baga-mi-as … in ma-ta.

Din tonalitatea vocii puteai ghici un facies brut, o privire de troglodit, un analfabet nu numai civilizational, ci si literal. Simt o stare de frica, inexplicabila, atavica. Imi intorc fugar privirea.

–         Nu ti-e rusina sa vorbesti asa cu mine, om batran? raspunde vocea abatuta a unui batran cu chip de muncitor care isi cere drepturile.

–         Hai du-te in … mea. Ce te uiti asa la mine?

–         Dar nu ti-e baiete un pic de rusine?

–         Nu-mi e bre.

Dupa care se lasa tacere. Ma prefac, asemeni celor mai multi, ca nu am auzit nimic, nici vocea, nici impetuozitatea injuraturii care parca te plesnea peste urechi, nici penibilul situatiei. Nu ma interesa. Imi caut un punct in gol pentru privire. Si, iata, cum ochii imi coboara pe mutra smeada a unui tanar, poate de varsta mea, tuns scurt si cu niste perciuni taiati subtiri si scurti. Ii observ viociunea din ochi. Nu are stare.

–         Salut ba. Care … mea e problema? E tare in gura?, ii razbate vocea ascutita, scrasnind cuvintele ca lama de un cutit frecata de fier, peste masa diforma de doamne intre doua varste, mame, bunici, domni cumsecade, adolescente si adolescenti.

–         Salut ba. Mosul asta, se uita in … mea la cercelul meu. Bagai-i-as cercelul in …, urla vocea.

Cel de pe scara, undeva in spate, schimba cateva cu replici cu cel din fata. Fara sa ma uit inapoi, puteam ghici mina intaratata, tupeul de vagabonzi din cartier, gluma groasa si primitivismul lor. Nimeni in jur nu cracnea, asa storsi unul in altul cum eram.

La Mosilor puhoiul se revarsa ca pentru Obor, inclusiv cei doi interlocuturi, fara a-l mai numara pe batranul infrant. In infrangerea si devastarea batranetii sale, am ghicit o singura sentinta: “Lua-i-ar moartea de ciori. Tigani nenorociti, putori ale pamantului!” Si ceva in mine, impotriva mea, ma intarata in a le raspunde tiganilor asa cum vorbisera ei cu ceilalti, tineri, batrani, intregul autobuz putregaios tremurand de spaima ca dinaintea unei sangerari.

Intre cei care au fost, zice-se, educati cum se cuvine de catre parintii lor, si care sunt de aceiasi seama cu cei doi tigani din intamplare mai sus asternuta, intamplare cat se poate de reala, nimic nu pune mai mult pe ganduri decat necuprinsa lor toleranta fata de orice. Cine ma cunoaste, stie cat de mult resping relativismul in orice, dupa cum la fel dispretuiesc opinia tare, transformata in certitudine. Dar pe cand cel cuprins de certitudini se poate simti inselat de viata in fiece zi, iar de aici poate rezulta o atenuare sau chiar o disparitie a preconceptiilor sale, cei care nu cred decat ca nimic nu are un sens clar si definitiv nu se vor obosi niciodata sa iasa din cutia fixismelor laxe. Cum iti pot pune increderea, cum poti face ceva creativ (si nu impersonal, mecanic, repetitiv) cu blanzii, cu tolerantii, cu iubitorii de oameni, animale, flori, pace intre natiuni, multiculturalism, drepturile omului? Un coleg studiat la Paris povestea zilele trecute ca in anii 1990 au murit in lume mai mult oameni din pricina foamei decat toate victimele celui de-al doilea razboi mondial puse la un loc. Eu unul nu iubesc omenirea, ci oamenii reali (si doar pe cativa), dar nimic nu mi se pare mai inuman decat FOAMEA. Or, nu intamplator, avocatii ideilor moi sunt adesea bine hraniti. In vreme ce nu dau doi bani pe toleranta declarativa si cred ca cei mai multi merita o existenta decenta din punct de vedere economic (iar cei ce perpetueaza inapoierea cred ca merita a fi ucisi), tolerantii ar vrea ca toti sa manance fara sa schimbe nimic in ordinea economica si fara a cauta vinovati si modele care ne tin pe loc (ei nefiind maniheisti, se topesc in indistinctia vorbelor mari, fara ancoraj in realitate).

Adesea mi se pare ca ceea ce mineaza din interior civilizatia europeana contemporana este anemia spirituala: contemplu in imaginatie un peisaj de insi semiboemi si corporatisti rutinati (astazi chiar ruinati), cei mai multi cu un inalt nivel de trai, care eludeaza realitatea. Pentru ei toti, ideile nu au consecinta. Fiecare ne construim ordinea morala din opinii, compuse din paie, rumegus si prefabricate mentale, acceptand libertatea morala a celuilalt. Comportarea in societate tine de un arbitrar personal, care poate numele echivoc al definirii de sine a propriei individualitati, eliberata de conventii, dar nu si de necesitati si instincte. Teoria s-au sustine intru totul daca nu ar fi minata din interior: imperiul necesitatile ne obliga sa luam masuri (fiscale, economice, tehnologice, educationale), nereusind sa ne lipsim practic de exercitiul puterii, in vreme ce declarativ anulam in echidistanta abstracta orice asemanare si diferenta, orice exercitiu net si dur al puterii. Iubirea pentru omenire a indivizilor postmoderni suna ca si cum aceiasi ar adora triunghiuri, cuburi, pictura lui Picasso. Nimic mai fals: in sinea lor, vointa de putere le dicteaza faptele, in timp ce la suprafata anuleaza despotic dreptul de a avea opinii tari. Clamand anomia morala ascund de fapt vechea si hada imoralitate clasica. Vorbind de intelegere prin toleranta intre parti, nimic nu accepta versiunea hard a celorlalti, ci doar pe cea superficiala-soft. Pretinzand a fi scapat definitiv de spectrele trecutului, uita ca trecutul nu a trecut decat pentru ei si ca, presupunand ca a fost, numai istoria are placerea ironica de a se repeta perpetuandu-se intr-o copie imperfecta. Intre a-i ucide si a-i controla cu mijloacele angrenajului societatii moderne, intre a-i inlatura si a-i imbanzi, avem de a face oricum cu un exercitiu de putere.

Altfel, tiganii se vor inmulti ca hoardele migratoare pustiind Europa hazardului si a derutei. Iar tiganii, dincolo de conflicte rasiste sau nu, exista la fundul societatii, avand in favoarea lor un potential de violenta greu masurabila. Iar cine este violent nu se tolereaza decat pe sine.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s