Lupul fara stepa

Draga Harry Haller,

Te privesc cu oarece dispret, prins in coperta ta rosie, ca de sange, precum un mort intre scandurile cosciugului sau. Dincolo de poleiala de cuvinte, Harry, esti un personaj inert, sfaramat de suprafolosinta si uzat de inutilitate. Te-ai gandit vreodata ce spectacol rizibil este o carte, dementiala de artistica e drept, in care nu faci altceva, spre rusinea ta, decat sa te lasi pana la saturatie intoxicat de acea scarboasa dihotomie, pe care tanarul sau autor o intentiona ca pe un bun exercitiu de a scoate din monotonie mintile academice – ruinate de coventii terminologice atunci si acum – , dintre dionisiac si apolinic? Harry Haller, chiar nu realizezi ca l-ai comercializat pe Nietzsche, l-ai redus la statura unei scliviseli interbelice si ca o mana de decerebrati instabili intelectual aveau sa abuzeze de tine ca de imagina sublima a nebuniilor lor private trei-patru decenii mai tarziu? Sau ca te vor transforma intr-o scuza mistica pentru futaiurile lor triumfaliste si ca teatrul tau magic va fi, in tigarile lor fumegande, un pro domo pentru droguri, un roller coaster de junkies decerebrati?

M-a intrigat vocea ta sparta si esafodajul subred, pana si la nivel esetic/poetic/septic, in care ai terfelit si ai tarat in noroi imaginea savantului de biblioteca, a ubermenschului cultural al secolului al XIX-lea, pe care, nu stiu de ce, l-ai marginit, l-ai inchis intr-o caseta de plumb inconjurat de volume groase cu cotoare cusute in fire de aur si l-ai redus dintr-o lovitura de pumnal la starea unui anahoret, un biet eremit devotat cultului cartii ca instrument de valorificare a omenirii. Nu mi-as fi putut imagina vreodata ceva mai monstruos si mai diform: Harry, crezi sincer ca un geniu i-ar dispretui pe ceilalati, oamenii de rand, vulgari si inghesuiti unii in altii, judecandu-i cu masura propriului geniu? Sunt oamenii investiti cu o datorie transcendenta spre a se dedica vreunui arhetip intelectual a carui perenitate ramane una mundana? Si a stat vreodata cunoasterea mai presus decat fiintarea ca atare? Sunt cuvintele sau imaginile inzestrate cu puterea de a recrea viata cu spatialitatea sa lichida pe care o numim gresit timp? Singura muzica se apropie de exigenta vieturii, restul posibilitatilor mintii umane fiind net inferioare splendorii de a fi, dincolo de cuvinte si culori. Sau ca un sfant in pustiu le-ar cere oamenilor, profitand cu orgoliu de sfintentia sa (nimic mai contradictoriu decat aceasta posibilitate), sa fie ca totii sfintii, sa paseasca in lumina modelului sau absolut? Te-ai gandit vreodata ca un sfant trufas (damnabil hybris), ce se socoteste pe el insusi o imagine perfecta a lui Dumnezeu, ar fi un demon in devenire? Si nici un geniu, nici macar Goethe, nu si-a dispretuit semenii pe seama marilor si rarelor calitati de care, in ordinea fireasca a existentei, duc lipsa. Suferinta apolinica surade demential la colturi: sufar ca maretia mea nu este impartasita de oamenii mici, de acesti burghezi mediocri si caldicei, mereu in cautarea placerilor si suferintelor mijlocii, fara misiune si fara o cauza mareata, ideala, sufar de pe urma lipsei de suferinta a micimii celorlalti, cei multi, acest furnicar cuprins de obezitate. Ceva mai contradictoriu si zgomotos nu mi-a fost dat sa aud. Si apoi, in mijlocul unor societati si a unei epoci in care intentiile criminale si sinucigase au fost casa buna ca fanatismul ideologic (in atmosfera in care s-a nascut lupul de stepa), unde sunt mediocritatea si common sensul burghez?

Harry, burghezia veche, morala, rigida, in masura in care a existat, a decedat inainte de 1914, iar ceea ce se desfasura zgomotos sub ochii tau era doar o sarbatoare a mediocritatii post-burgheze, o arborare a culturii masinilor. Nu voi putea intelege prea curand furia cu care infierezi rigoarea puritana burgheza sau mediocritatea trairilor acesteia, in masura in care, desigur, au existat si nu sunt doar ruminatii intarziate, pe care le stampilezi rapid ca intrupare a apolinicului intr-o vreme a razboiului si a mersului rapid spre catastrofa nucleara.

Iar cat priveste blana jigarita a lupului de stepa, in care nu am sa vad mai mult decat o artificiala haina aruncata peste instincte, Harry, ma dezamagesti. Ce tulburari dionisiace vrei sa ne arati, ce cautari de dincolo de bine si de rau te rod, care este acea intalnire de dincolo de fiinta si de moarte pe care o cauti in mijlocul unor cercuri rafinat-depravate (Pablo vrajitorul saxofonistsahist si Hermina bisexuala, doua ipostaze ale homosexualitatii tale latente si halucina(n)te) ale subredei si debusolatei Republici de la Weimar?

De ce imi pare ca ii transformi intr-o mana de caricaturi odioase, turnate in matricea apolinic-dionisiaca, pe insisi Mozart si Goethe? De ce uneori savantul si idealistul apolinic trebuie sa-si caute linistirea intre coapsele umede ale Mariei, confirmand acea ordinara prejudecata a gloatelor celor mai infecte (fara a fi nici macar burgheze) ca un erudit cu ochelari ramane un frustrat sexual, gata sa isi verse sperma in mijlocul celor mai impleticite desfrauri? Ca intre creierul pios si glandele genitale rasculate, primul este Apollo si ultimele Dyonisos? Nu ti se pare schematic si anapoda ce faci Harry?

Poate ca sufletul uman se compune din cele o mie de cioburi ce raman a fi descoperite si nu din doua ipostaze culturale pe care le inalti la statutul unor masti sacre, dincolo de care se hotaraste salvarea sufletului si al lumii, dar nimic din dansul taraganat al balului mascat (ce bal mortuar) la care participi nu ma convinge de nimic, nici macar de antica scapare din limitele si capcanele individualitatii, inrobitoare si razbunatoare deopotriva.

Harry, nu ai invatat sa razi in fara nebuniei lumii si nici nu intelegi natura semenilor tai, pe care i-ai dispretuit dintotdeauna, spre paguba sufletului tau. La dai de mancare porcilor, pe care i-ai imbracat cu redingota si le-ai pus joben in cap, decretandu-i burghezi (intrupare rizibila a echilibrului si a luminozitatii apolinice), in vreme ce satirii, silenii si centaurii tai sunt, la urma urmelor, cei mai comuni dintre oamenii placerilor de rand ai zilelor mele.

Haller, ramai o fantoma prinsa in vazduhul vremurilor tale si, asemeni duhurilor plutitoare, bantui aceiasi bucata de pamant ca in timpul vietii. Dar cei de dupa tine isi vor umple burtile cu vinurile tale alese si apoi isi vor varsa matele in chimvalele suferintelor tale dionisiace si triste.

Harry Haller, esti un lup de stepa fara vlaga in mijlocul aburilor fiintei tale omenesti, prea omenesti.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Lupul fara stepa

  1. paul zice:

    Un poem adevarat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s