Alexandru Budac – Byron în rețea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud

Volumul din 2009 al (pe atunci) tânărului universitar Alexandru Budac a trezit atât de puține controverse în presa noastră culturală încât mă întreb dacă trăiesc într-o țară de babuini neepilați sau una de babuini cu papion, elitiști. Deși pare a avea ,,girul” unor Mircea Mihăieș și Adriana Babeți (despre a căror prezență în spațiul cultural românesc știe orice om cât de cât arondat la câteva publicații culturale), deși Al. Budac a avut câteva apariții în răposata Idei în Dialog (alături chiar de alș, despre care voi aminti imediat), recenzile s-au numărat pe degete. Și spun asta cu dezamăgire în glas.

Cartea, la origine teza sa de doctorat, merită câteva aprecieri substanțiale. Prima la care mă gândesc este urbanitatea și contemporaneitatea subiectului. Pur și simplu, un tânăr universitar român scrie pentru prima oară în România o carte în care Thomas Pynchon joacă un rol central, ceea ce, din punctul meu de vedere, merită toată admirația posibilă. Și nu e vorba doar de Pynchon, ci și de John Crowley, alături de Mircea Cărtărescu și Adrian Oțoiu, într-o perspectivă în care toți se întrepătrund prin-un anume aspect, deosebindu-se prin atâtea altele. Se observă totuși numitorul comun ,,postmodern” al celor patru autori deja menționați. Pe de altă parte, faptul că volumul a trecut aproape neobservat și nu a lăsat nici o urmă substanțială în facilele și stupidele discuții care sufocă presa noastră culturală nu te mai miră. Blocați într-o epocă revolută, de dinaintea epocii calculatoarelor, ,,intelectualii de frunte”, mai ales vajnicii absolvenți de ,,litere”, de pe la noi citesc numai ce le convine, doar învechit și bun de pus sub glasvand să fie. Iar ceea ce șade prăfuit sub sticla ciobită din cancelarile școlare ale anilor ’60 trebuie să fie oricum de extracție autohtonă. Te înfiori când vezi stratul grosier de provincialism belicos și ,,naționalism” retoric prost temperat prezent – e adevărat, mult mai atenuat – până și astăzi (vă pot da câte exemple doriți din revistele noastre culturale).

Nu am putut să îmi dau seama cu claritate ce-și propune de fapt Alexandru Budac în prima sa carte. Va fi fost poate din pricina prostiei mele constitutive sau a vreunui beteșug sinestezic. Prefer să cred că miza cărții se găsește în confluența vizibilă dintre vârsta actuală a literaturii (reprezentată de romancierii mai sus amintiți) și statusul științelor naturale în clipa de față. Sau rețeaua neuronală a etapei de postindustrializare și consumism fetișist a societăților dezvoltate. Aceiași paradigmă subsumează atât lumea din Gravity’s Rainbow, cât și speculațiile unui neurolog ca Antonio Damasio (mai ales Looking for Spinoza: Joy, Sorrow and the Feeling Brain, tradusă și la noi) pare să ne zică Al. Budac. Nu am să intru în chestiunile spinoase ale celor care trudesc și luptă pe teritoriul vast a ceea se cheamă philosophy of mind, deși Alexandru Budac o face de minune în paginile acestei cărți, dar am să fac referire la stâlpii inerenți ai cărții: întâi de toate, Douglas Hofstadter și al său strange loop și importanța analogiei în orice act al cogniției (mai ales capodopera sa din 1980, Gödel, Escher, Bach: an Eternal Golden Braid) și apoi Daniel Dennett, dar și Harold Bloom (cu a sa Anxiety of Influence, dar nu numai) și deja numitul Damasio. Ioan Petru Culianu joacă și el rolul unei influențe (la rândul ei) ,,anxioase” pe tot cuprinsul volumului.

Acum, nu pot să speculez cu privire la raporturile dintre arta literară și noile valuri epistemologice anglo-saxone (de fapt, americane, incluzându-l aici și pe Culianu), dar nu văd nici o falie și nici o dispută între cele două (mai ales că astăzi, prin autori ca Pynchon, cele două se întretaie până în punctul în care literatura își propune la nivel de imaginație ceea ce știința, constrânsă de empirie, nu poate să realizeze fără a se decredibiliza). Oricum, dacă sufletul este sau nu emanația sau reziduul unui creier ce poate fi reproductibil mecanic sau dacă produsul artistic este decompozibil la nivel de sinapse și apoi reprodus mecanic (genul de ,,reproducere mecanică” pe care o am în minte e cea imaginată de Walter Benjamin în faimosul său eseu) ori daca acel ,,lucru în sine” al artei scapă scormonelii minții, nu este treaba mea să hotărăsc, dar teoriile lui Damasio și Hofstadter sunt pe cât de geniale, pe atât de acomodabile în cadrul literaturii postmoderne.

,,Mi-am propus să expun felul în care științele cognitive abordează imaginația literară și să încerc o cartare foarte limpede, sper, a corespondențelor dintre anumite reprezentări despre sufletul uman, în accepțiunea lui cognitivă, și viziunile pline de fantezie din romanele câtorva prozatori remarcabili ai zilelor noastre. De asemenea, m-am străduit să am permanent în vedere consecințele de ordin epistemologic, etic, dar, mai cu seamă, estetic ale recentelor teorii privitoare la conștiința de sine și să plasez lucrările autorilor în contextul generos asigurat de ceea ce în lumea anglo-saxonă se numește philosophy of mind.” (p. 11).

Câteva mențiuni privind punctele slabe ale cărții trebuie, totuși, făcute: primul defect pe care l-am resimțit este un anume discomfort al întregii compoziții. Capitolele nu se leagă logic între ele, par a fi ca zalele desprinse ale unui lanț greu de pus la un loc. O anumită incoerență structurală o regăsesc și în aparenta disjungere între primele o sută și ceva de pagini de ,,instructaj cu privire la filozofia minții din America ultimilor treizeci de ani” (exprimarea îmi aparține: ghilimelele sunt ironice), urmată grăbit și parcă prinsă la colț de partea textelor literare propriu-zise. Dar poate că mintea mea nu observă legăturile de adâncime dintre capitole. Oricum, situația la ,,suprafață” este relativ confuză și o mai bună structurare a materialului nu ar fi stricat (mai ales că vorbim, în prima fază, de un PhD Paper).

Pe de altă parte, o critică de substanță ar merge, după mine, în două direcții opuse: o critică autohtonă și una internațională.

Am să încep cu ultima, menționând că am citit recenzia D-lui Andrei Terian (și ceea ce a urmat în subsolul ei) și sunt de acord cu dumnealui în câteva privințe (cât privește dihotomia între ,,filosofie-literatură” și presupusa lor rivalitate, impresia mea este că fie domnul Terian a citit altă carte, fie cineva l-a supărat rău cu mult timp înainte de a citi cartea: poate unii filosofi, îndrăznesc să întreb?). De pildă, dacă volumul lui Al. Budac, oricât de actual este în clipa de față, ar fi tradus în limba engleză, orice cititor familiarizat cu autorii scoși în evidență de roman ar observa imediat carențele. În primul rând, impresia generală de compilare. Al. Budac scrie pe zeci și zeci de pagini un compendiu erudit și sec (dar fără participarea sa personală) din Bloom, criticii lui Pynchon, Daniel Dennett, Douglas Hofstadter, fără să aflăm nicăieri unde se găsește ideea sa, oricare ar fi aceea. Dacă Domnului Budac i-a plăcut să vadă pe aceleași pagini câteva ,,nume mari”, atunci nu ne supărăm, dar ar fi fost necesar să ne explice într-un mod argumentat și clar ce-l leagă în mod indubitabil pe Pynchon de Hofstadter (conferind originalitate lucrării: a menționa doar proximitatea din cadrul aceleiași paradigme dintre un scriitor ca Pynchon și un cognitivist ca Hofstadter este doar o ipoteză îndrăzneață și atât). Nu vreau să par arogant sau stupid, dar pe fosta gigapedia (library.nu) găsiți și volumul coordonat de Harold Bloom cu privire la Pynchon și majoritatea surselor citate în exces de Budac (sau parafrazate, nu are importanță). Dacă altcineva ar citi măcar cinci dintre titlurile care se repetă des în subsolul paginii în cartea de față, munca D-lui Budac ar deveni superfluă și irelevantă, măcar pentru faptul că ceea ce dumnealui ,,observă” este deja de ceva timp cunoscut, clasat și apreciat. Probabil că în engleză cartea domnului Budac ar părea doar mediocră: nu rea sau proastă, ci numai mediocră.

A doua critică este una, așa cum am numit-o eu, autohtonă. Să fim serioși: este cam lipsit de fair-play să aduci în discuție cărți care ori nu au fost traduse la noi, ori care nu ar rezona cu orizontul de așteptări al cititorilor. Pericolul este următorul: fie devii brusc original din lipsă de dialog (pentru că în ghetoul tău cultural românesc, închistat și rupt de lume, puțini spre nimeni au auzit de Douglas Hofstadter) și atunci poți să vinzi și apă în sticluțe de parfum câtă vreme eticheta aparține unui brand american, fie devii exotic și interesant pentru că nu ai competiție pe nișa ta (probă a unei piețe intelectuale subdezvoltate și primitive). Și apoi să legi ultimele teorii epistemologice de cărțile unor Cărtărescu și Oțoiu (aspect original, într-adevăr, tratat însă școlărește și corect de Al. Budac în cartea sa) ar însemna să îi dai pe spate pe majoritatea studenților de la litere, analfabeți însă epistemologic și ca discurs filozofic serios (ca să zic așa). Doar să îi dai pe spate, nu însă să-i faci să înțeleagă ce se întâmplă (nu, însă, cu ei, asta e clar: se cheamă auto-orbire snoabă). Poate că asta a și speculat întrucâtva domnul Budac, dar nu văd de ce alș trebuie să aprecieze ca nou și breathtaking ceea ce este deja pe firmamentul academic occidental de câteva decenii. Faptul că România culturală zace blocată în epoca George Călinescu este altă discuție, dar a depăși brusc, prin combustie, decalajul nu înseamnă că lăsăm ceva consistent și sustainable în urmă. Ceea ce reprezintă un deliciu al unor esteți ca domnul alș (și micul lor grup ermetic), nu este în mediul său natural altceva decât normal și științific, academic și serios, pe față și în detaliu, frame cu frame.

Pe Hofstadter și Damasio, pe Dennett și Bloom îi găsiți până și pe popularul youtube. Toți sunt idolii universitari ai Americii de azi.

Și totuși, am fost poate crud cu Al. Budac (a cărui carte am cumpărat-o în condiții fizice ireproșabile cu doar 5 lei, direct din anticariat: se vede treaba că anticarii nu stiu să aprecieze): after all, Pynchon (available și în limba română de ceva vreme, însă nu în întregime și abia recent cu balena sa gravitațională) este acolo. Și asta este tot ce contează.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s