Alexandru Budac – Byron in retea sau Cum a ramas libera canapeaua doctorului Freud

Volumul din 2009 al tanarului universitar Alexandru Budac a trezit atat de putine controverse in presa noastra culturala incat ma intreb daca traiesc intr-o tara de babuini neepilati sau una de babuini cu papion, elitisti. Desi pare a avea “girul” unor Mircea Mihaies si Adriana Babeti (despre a caror prezenta in spatiul cultural romanesc stie orice om cat de cat arondat la cateva publicatii culturale), desi Al. Budac a avut cateva aparitii in raposata Idei in Dialog (alaturi chiar de als, despre care voi aminti imediat), recenzile s-au numarat pe degete. Si spun asta cu dezamagire in glas.

Cartea, la origine teza sa de doctorat, merita cateva aprecieri substantiale. Prima la care ma gandesc este urbanitatea si contemporaneitatea subiectului. Pur si simplu, un tanar universitar roman scrie pentru prima oara in Romania o carte in care Thomas Pynchon joaca un rol central, ceea ce, din punctul meu de vedere, merita toata admiratia posibila. Si nu e vorba doar de Pynchon, ci si de John Crowley, alaturi de Mircea Cartarescu si Adrian Otoiu, intr-o perspectiva in care toti se intrepatrund prin intr-un anume aspect, deosebindu-se prin atatea altele. Se observa totusi numitorul comun “postmodern” al celor patru autori deja mentionati. Pe de alta parte, faptul ca volumul a trecut aproape neobservat si nu a lasat nici o urma substantiala in facilele si stupidele discutii care sufoca presa noastra culturala nu te mai mira. Blocati intr-o epoca revoluta, de dinaintea epocii calculatoarelor, “intelectualii de frunte”, mai ales vajnicii absolventi de “litere”, de pe la noi citesc numai ce le convine, doar invechit si bun de pus sub glasvant sa fie. Iar ceea ce sade prafuit sub sticla ciobita din cancelariile scolare ale anilor ’60 trebuie sa fie oricum de extractie autohtona. Te infiori cand vezi stratul grosier de provincialism belicos si “nationalism” retoric prost temperat prezent – e adevarat, mult mai atenuat – pana si astazi (va pot da cate exemple doriti din revistele noastre culturale).

Nu am putut sa imi dau seama cu claritate ce-si propune de fapt Alexandru Budac in prima sa carte. Va fi fost poate din pricina prostiei mele constitutive sau a vreunui betesug sinestezic. Prefer sa cred ca miza cartii se gaseste in confluenta vizibila dintre varsta actuala a literaturii (reprezentata de romancierii mai sus amintiti) si statusul stiintelor naturale in clipa de fata. Sau reteaua neuronala a etapei de postindustrializare si consumism fetisist a societatilor dezvoltate. Aceiasi paradigma subsumeaza atat lumea din Gravity’s Rainbow, cat si speculatiile unui neurolog ca Antonio Damasio (mai ales Looking for Spinoza: Joy, Sorrow and the Feeling Brain, tradusa si la noi) pare sa ne zica Al. Budac. Nu am sa intru in chestiunile spinoase ale celor care trudesc si lupta pe teritoriul vast a ceea se cheama philosophy of mind, desi Alexandru Budac o face de minune in paginile acestei carti, dar am sa fac referire la stalpii constitutivi ai cartii: intai de toata, Douglas Hofstadter si al sau strange loop si importanta analogiei in orice act al cognitiei (mai ales capodopera sa din 1980, Godel, Escher, Bach: an Eternal Golden Braid) si apoi Daniel Dennett, dar si Harold Bloom (cu a sa Anxiety of Influence, dar nu numai) si deja numitul Damasio. Ioan Petru Culianu joaca si el rolul unei influente (la randul ei) “anxioase” pe tot cuprinsul volumului.

Acum, nu pot sa speculez cu privire la raporturile dintre arta literara si noile valuri epistemologice anglo-saxone (de fapt, americane, incluzandu-l aici si pe Culianu), dar nu vad nici o falie si nici o disputa intre cele doua (mai ales ca astazi, prin autori ca Pynchon, cele doua se intretaie pana in punctul in care literatura isi propune la nivel de imaginatie ceea ce stiinta, constransa de empirie, nu poate sa realizeze fara a se decredibiliza). Oricum, daca sufletul este sau nu emanatia unui creier ce poate fi reproductibil mecanic sau daca produsul artistic este decompozibil la nivel de sinapse si apoi reprodus mecanic (genul de “reproducere mecanica” pe care o am in minte e cea imaginata de Walter Benjamin in faimosul sau eseu) ori daca acel “lucru in sine” al artei scapa scormonelii mintii, nu este treaba mea sa hotarasc, dar teoriile lui Damasio si Hofstadter sunt pe cat de geniale, pe atat de acomodabile in cadrul literaturii postmoderne.

“Mi-am propus sa expun felul in care stiintele cognitive abordeaza imaginatia literara si sa incerc o cartare foarte limpede, sper, a corespondentelor dintre anumite reprezentari despre sufletul uman, in acceptiunea lui cognitiva, si viziunile pline de fantezie din romanele catorva prozatori remarcabili ai zilelor noastre. De asemenea, m-am straduit sa am permanent in vedere consecintele de ordin epistemologic, etic, dar, mai cu seama, estetic ale recentelor teorii privitoare la constiinta de sine si sa plasez lucrarile autorilor in contextul generos asigurat de ceea ce in lumea anglo-saxona se numeste philosophy of mind.” (p. 11).

Cateva mentiuni privind punctele slabe ale cartii trebuie totusi facute: primul defect pe care l-am resimtit este un anume discomfort al intregii compozitii. Capitolele nu se leaga logic intre ele, par a fi ca zalele desprinse ale unui lant greu de pus la un loc. O anumita incoerenta structurala o regasesc si in aparenta disjungere intre primele o suta si ceva de pagini de “instructaj cu privire la filozofia mintii din America ultimilor 30 de ani” (exprimarea imi apartine: ghilimelele sunt ironice), urmata grabit si parca prinsa la colt de partea textelor literare propriu-zise. Dar poate ca mintea mea nu observa legaturile de adancime dintre capitole. Oricum, situatia la “suprafata” este relativ confuza si o mai buna structurare a materialului nu ar fi stricat (mai ales ca vorbim, in prima faza, de un PhD Paper).

Pe de alta parte, o critica de substanta ar merge, dupa mine, in doua directii opuse: o critica autohtona si una internationala.

Am sa incep cu ultima, mentionand ca am citit recenzia D-lui Andrei Terian (si ceea ce a urmat in subsolul ei) si sunt de acord cu dumnealui in cateva privinte (cat priveste dihotomia intre “filosofie-literatura” si presupusa lor rivalitate, impresia mea este ca fie domnul Terian a citit alta carte, fie cineva l-a suparat rau cu mult timp inainte de a citi cartea: poate unii filosofi, indraznesc sa intreb?). De pilda, daca volumul lui Al. Budac, oricat de actual este in clipa de fata, ar fi tradus in engleza, orice cititor familiarizat cu autorii scosi in evidenta de roman ar observa imediat carentele. In primul rand, impresia generala de compilare. Al. Budac scrie pe zeci si zeci de pagini un compendiu erudit si sec (dar fara participarea sa personala) din Bloom, criticii lui Pynchon, Daniel Dennett, Douglas Hofstadter, fara sa aflam nicaieri unde se gaseste ideea sa, oricare ar fi aceea. Daca Domnului Budac i-a placut sa vada pe aceleasi pagini cateva “nume mari”, atunci nu ne suparam, dar ar fi fost necesar sa ne explice intr-un mod argumentat si clar ce-l leaga in mod indubitabil pe Pynchon de Hofstadter (conferind originalitate lucrarii: a mentiona doar proximitatea din cadrul aceleiasi paradigme dintre un scriitor ca Pynchon si un cognitivist ca Hofstadter este doar o ipoteza indrazneata si atat). Nu vreau sa par arogant sau stupid, dar pe fosta gigapedia (library.nu) gasiti si volumul coordonat de Harold Bloom cu privire la Pynchon si majoritatea surselor citate in exces de Budac (sau parafrazate, nu are importanta). Daca cineva ar citi macar cinci dintre titlurile care se repeta des in subsolul paginii in cartea de fata, munca D-lui Budac ar deveni superflua si irelevanta, macar pentru faptul ca ceea ce dumnealui “observa” este deja de ceva timp cunoscut, clasat si apreciat. Probabil ca in engleza cartea domnului Budac ar parea doar mediocra: nu rea sau proasta, ci mediocra.

A doua critica este una, asa cum am numit-o eu, autohtona. Sa fim seriosi: este cam lipsit de fair-play sa aduci in discutie carti care ori nu au fost traduse la noi, ori care nu ar rezona cu orizontul de asteptari al cititorilor. Pericolul este urmatorul: fie devii brusc original din lipsa de dialog (pentru ca in gheotul tau cultural romanesc, inchistat si rupt de lume, putini spre nimeni au auzit de Douglas Hofstadter) si atunci poti sa vinzi si apa in sticluta de parfum cata vreme eticheta este a unui brand american, fie devii exotic si interesant pentru ca nu ai competitie pe nisa ta (proba a unei piete intelectuale subdezvoltate si primitive). Si apoi sa legi ultimele teorii epistemologice de cartile unor Cartarescu si Otoiu (aspect original, intr-adevar, tratat insa scolareste si corect de Al. Budac in cartea sa) ar insemna sa ii dai pe spate pe majoritatea studentilor de la litere, analfabeti insa epistemologic (ca sa zic asa). Doar sa ii dai pe spate, nu insa sa-i faci sa inteleaga ce se intampla (nu cu ei, asta e clar: se cheama auto-orbire snoaba). Poate ca asta a si speculat intrucatva domnul Budac, dar nu vad de ce als trebuie sa aprecieze ca nou si breathtaking ceea ce este deja pe firmamentul academic occidental de cateva decenii. Faptul ca Romania culturala zace blocata in epoca George Calinescu este alta discutie, dar a depasi brusc, prin combustie, decalajul nu inseamna ca lasam ceva consistent si sustainable in urma. Ceea ce reprezinta un deliciu al unor esteti ca domnul als (si micul lor grup ermetic), nu este in mediul sau natural altceva decat normal si stiintific, academic si serios, pe fata si in detaliu, frame cu frame.

Pe Hofstadter si Damasio, pe Dennett si Bloom ii gasiti pana si pe youtube. Toti sunt idolii universitari ai Americii de azi.

Si totusi, am fost poate crud cu Al. Budac (a carui carte am cumparat-o in conditii fizice ireprosabile cu 5 lei, direct din anticariat: se vede treaba ca anticarii nu stiu sa va aprecieze): after all, Pynchon (available si in limba romana de ceva vreme, insa nu in intregime si abia recent cu balena sa gravitationala) este acolo. Si asta este tot ce conteaza.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s