Când timpul are prea multă răbdare

Primo

“The very large number of those who vegetated on the land to which all human history tied them, but who, if it were productively exploited, would be a mere surplus population, had to be torn away from their roots and allowed to move freely. Only thus would they migrate into the towns and factories where their muscles were increasingly needed. In other words, the peasants had to lose their land together with their other bonds.”

(Eric Hobsbawm, The Age of Revolution: 1789-1848, Abacus, p. 187)

Pe aceeaşi pagină unde se găseşte citatul de mai sus, întâlnim, nu întâmplător, o trimitere explicită la România, dar alături de Rusia, o alta țară (mai degrabă semicontinent), unde pătura cea mai de jos, pătura-legatară a istoriei şi a duratelor lungi braudeliene, încă domina agrar societatea rusească de la începutul veacului încheiat irevocabil, dar şi nu definitiv.

Într-o lucrare care l-a făcut celebru, deschizând noi vistas în istoria comparată a dezvoltărilor sociale, Barrington Moore Jr. argumenta, într-un mod tăios, drumul spre modernitatea liberală prin intermediul unei burghezii bine constituite social. Făra această pătură de mijloc bogată, locuind în confinile marilor sau micilor aşezări urbane, succesul capitalului social educat, specializat, tehnologizat al marilor ,,antreprize” vestice nu ar fi avut loc. Anglia a reprezentat prima luare în posesie a ideii de workshop of the world ca un ideal istoric fără precedent. Istoria economiei mondiale începe în marketul, răsfirat pe tot cuprinsul apelor, al Imperiului Britanic.

Dar să revenim la linia argumentativă centrală, cea care se deschide asemenea unui evantai în Social Origins of Dictatorship and Democracy, cu subtitlul ingenios Lord and Peasant in the Making of the Modern World a lui Barrington Moore Jr. Nu am să neg faptul că viziunile macroistorice, precum cea abia menționata, cad în păcatul de a fi istoriciste, crezând că în spatele tuturor faptelor, mai mici sau mai mari, se ascund funcții predeterminate spre o singură țintă (sau mai multe) previzibilă. Istoria nu este înscrisă în ceaşca de cafea, iar efectele nu se înlănțuie în cauze explicite decât retrospectiv. Însq să insistăm înaintând pe drumul lui Moore, în pofida oricăror reticențe.

Acea commercial agriculture, împreună cu sistemul format din enclosures, alături de o distribuție relativ echilibrată a puterii între regalitate, nobilime şi burghezie (ca locuitori exclusivi ai oraşelor) dau naştere societăților moderne liberale. Am să pornesc dinspre aval înspre amonte: în secolul al XIX-lea, Barrington Moore Jr., spune că “English rural society had become one largely made up of a small number of large landed proprietors and a huge number of near landless laborers, i.e., a land where small farming had become marginal.” (Barrington Moore, Social Origins of Dictatorship and Democracy, Penguin University Books, p. 515).

Oare cum s-a petrecut acest fenomen, prin intermediul căruia masa copleşitoare a țăranilor care trăiau din pământul lor, chiar dacă aparținea landlordului (latifundiarului, cum se zice pe continent), practicând economia de subzistență, ajunge fără pământ în mâna capitalismului lacom şi famelic? Explicația este una simplă, dar nu previzibilă sau aparținând de o legitate a istoriei: comercializarea agriculturii. Pur şi simplu, dorința de a cultiva intensiv şi de a aduna câți mai mulți bani a latifundiarului, capital din care se reinvesteşte o mare parte în dezvoltarea producției viitoare, nu mai este compatibilă cu nevoia de supraviețuire, şi doar atât, a țăranului (aproape întotdeauna lipsit de proprietate şi trebuind să îi plătească landlordului medieval, mai degrabă războinic şi fără apetit comercial enorm, cum se va întâmpla mai târziu, în bunuri şi servicii). Astfel, pătura țărănească a fost transformată într-una salariați pe bucata de pământ de mari dimensiuni a landlordului capitalist prospectiv, stăpânit de ambiția de a-şi spori veniturile şi raționalizându-şi pas cu pas producția. Dar cu o clasă de țărani pasivi, a cărei singură îndatorire şi îndeletnicire era supraviețuirea pe demesne-ul unui landlord, altfel lipsit de fler capitalist, nu se poate acumula capital şi nici realiza revoluția industrială.

Pe scurt, țărănimea este spulberată în decursul secolelor XVIII-XIX în țări precum Anglia pentru a fi înlocuită de o societate mult mai dinamică, în care urmaşii țăranilor sunt în mare masură proletarizați în manufacturile şi fabricile primelor centre industriale şi, într-o mult mai mică măsură, integrați în mica-burghezie a oraşelor. Fără doar şi poate, am în vedere şi fenomenul lumpen-proletarizării, al şomajului endemic, al foamei constante şi al îngrozitoarei sărăcii şi sărăciri din primele decenii ale industrializarii britanice, însă costurile eliminării din rădăcini a societății aşa cum o cunoştea istoria de milenii – sub forma țărănimii – nu putea fi decat unul enorm si, implicit, cu consecințe greu previzibile. Ceva din anxietatea ludiților în fața valului de prefaceri şi schimbari, a demonului numit maşină (nu însă a lui deus ex machina reprezentat de marele antreprenor, rapace, crud, materialist), se regăseşte şi astăzi într-o frică de istorie, teama apocaliptică de un virtual sfârşit tehnologic al Timpului, supremul necunoscut.

Am să fac un pas peste timpul-tocător alegând drept exemplu o societate modernă, mecanizată, industrializată, dominată de Zeul vitezei şi al maşinii, de cultul autostrăzilor ca reprezentări capilare ale sistemului capitalist atoatezdrobitor şi atoatevăzător (capitalismul funcționând în regimul Panopticonului foucauldian) şi în care procesul de distrugere a micilor fermieri, care sunt smulşi din tradiția ancestrală şi azvârliți la grămadă în tumultul marilor vene ce duc spre oraşe, atinge cote paroxistice. Mă gândesc la romanul, pe nedrept acuzat de intenții comuniste, The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck. Expulzarea familiei Joad din agricola Oklahoma, o reminiscență pe cale de dispariție a vechii Americi Jeffersoniene, şi înlocuirea traiului rustic cu scrâşnetul combinelor marilor proprietari capitalişti, care trag brazde adânci cu bani împrumutați de la bancă, transformatorul energiei acumulate, aşteptând producția din toamnă pentru a rambursa creditul şi a face profit, este însuşi fenomenul prin definiție al capitalismului şi al modernizării. Țăranii trebuie eliminați prin exilarea lor de pe pământurile strămoşeşti, pământuri ale căror roade trebuie însutite şi vândute profitabil. Ei trebuie să migreze spre oraşele confortabile devenind forță de muncă. Tragic sau nu, acesta este mersul modernității. Iar pământul rămâne o supapă nelocuită si de neînlocuit a îmbelşugatului muşuroi urban.

Secundo

În cartea lui Bogdan Murgescu, România şi Europa, istoricul român, ajungând la epoca interbelică, face la un momentat dat comentariul conform căruia o greşeală substanțială a politicii vremii a fost marea reformă agrară a lui Ferdinand, care împroprietărind mulțumitor țărănimea, nu a făcut altceva decât să lege de mâini şi de picioare industrializarea României pentru încă două decenii, timp în care totalitatea numărului de angajați industriali nu va depăşi un million de locuitori, altfel spus a douăzecea parte din populația totală a țăii. Cu siguranță că germenii vieții industriei româneşti păreau stricați încă de dinaintea războiului, când intențiile de a comercializa producția prin practicarea unei agriculturi intensive erau slab definite în păturile boierimii tradiționale, însă mişcarea politică dibace a epocii regelui Ferdinand a fost deficitară sub raport economic, fără a lua în calcul costul amânării acțiunii de modernizare a societății româneşti. Nu ştiu dacă frica de bolşevizare sau de revolte sociale incontrolabile s-a aflat în spatele reformei agricole imediat după 1918, dar pe termen lung stagnarea în agricultură a însemnat o sporită violență şi un imens abuz statal în timpul colectivizărilor şi a industrializării forțate – e adevărat, prea înrădăcinate ideologic pentru a nu cauza oricum multe victime – din anii 1950-1960. În linia unei evoluții graduale şi a macerării constante a țărănimii româneşti într-un sistem capitalist dinamic, cum ar fi trebuit să fie cel românesc în perioada dintre cele două mari războaie mondiale, se poate crede că zdrobirea sa de către pumnul stalinist mai târziu nu ar fi avut loc la scara reală şi istoric identificabilă şi nu ar fi costat atâtea zeci de mii de vieți sau atâtea milioane de minți mutilate (desi ,,mutilarea” este mai curând o concesie făcută aici istoriografiei anticomuniste).

Însă cu cetitudine că viața socială interbelică ar fi făcut implozie (dacă nu cumva tipul de fascism mistic ,,legionar” de extracție locală nu este chiar un simptom al circumstanțelor sociale) printr-un proces de divizare a proprietății rurale de pe urma căruia țăranul s-ar fi trezit cu o bucățică de pământ pe care nu putea realmente supraviețui alături de familia sa.

Am să numesc acest fenomen, în linia unui articol citit de curând (îmi dau seama cât de vetust va suna asta în ceva timp), ,,linia falimentului Paraschiv-Nilă-Achim”, cei trei fii bătrâiori şi celibatari (reduşi din cauze economice la înfrânare sexuală) ai țăranului alfabetizat Ilie Moromete, personaj fărq mare talent negustoresc şi greu de urnit din tabieturile sale anti- si pre-capitaliste. Soarta tristă a celor trei băieți, mână de lucru ieftină în mica ,,exploatație”  agricolă a gospodarului Moromete, este sursa tragediei prin care trecea o țărănime prea vitală economic şi prea răspândită în România anilor 1935-1940. Într-un sistem capitalist englez putem să bănuim că bunicul lui Moromete cel român at fi muncit de prea mult timp în acele bleak workhouses din Birmingham, Leicester sau Manchester pentru a-şi mai face griji de ,,foncierea” şi ,,pogoanele” stră-strănepoților săi. Dar în România de dinainte de 1940, Ilie Moromete, asemeni atâtor sute de mii de capi de familie țărănească, îşi făcea serioase şi justificabile griji cu privire la cele 18 pogoane ce aveau să se divida în 3 şi tot aşa la nesfârşit, până în clipa în care avutul familei celulă nu ar mai fi însemnat nimic în economia țărănească a subzistenței.

Denigrați pe tot cuprinsul romanului, lucrând în clarobscur şi în grup, Nilă, Paraschiv şi Achim fac mutarea elementară a modernizării: constrânşi de împrejurări economice aspre, ei se transferă (şi se transformă, dacă este să-i dam crezare lui Moromete, care le consemnează cu tristețe înstrăinarea şi schimbarea chiar în roman) la oraş (marele oraş pseudo-parizian), unde sfârşesc la fundul societăți urbane, în ordinea firească a dezordinii capitaliste.

Într-un parcus prea linear şi îndeajuns de greoi pentru a rămâne în rândul societăților subdezvoltate ale Europei, România repetă istoric (însă sub forma unei copii proaste şi teribil de hibride) drumul natural de secole al capitalismului occidental: cel al distrugerii din temelie al etosului tradițional țărănesc prin simpla evacuare economică a vetrei satului. Contrar oricăror interpretări anticomuniste, Ilie Moromote sfârşeşte cărat în roabă, fiindcă roaba este ustensila folosită intens pe marile şantiere urbane. Şi poate că la temelia blocurilor de locuințe, dar şi a zgârie-norilor, se află oasele unui țăran înmormântat. Dar nu este nimic sacru aici şi poate că pe bună-dreptate.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Când timpul are prea multă răbdare

  1. Pingback: Discursuri la capat de drum | Vicuslusorum's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s