Despre tristetea verbului “a fi”

Mi-ai spus: “De unde iti vine ciudata intristare

Ce creste ca si marea pe-un tarm stincos, pustiu?”

– Cand inima culesul si-a ispravit, ne pare

O boala viata. Taina aceasta toti o stiu.

(Charles Baudelaire, Semper eadem)

Imi vine greu, de parca as fi apasat de ceva mai greu decat mine insumi, sa scriu cele de mai jos, dar am sa o fac. Acum cativa ani stateam de vorba cu strabunicul meu – care a murit in vara anului 2008, la mai putin de o luna de la implinirea varstei de 101 ani – pe banca din fata casei unde si-a petrecut intreaga sa existenta. Desi bunicul isi pastrase, asemenea oricarui om in varsta, amintirea exacta a vremurilor tineretii si mai putin a maturitatii tarzii sau a batranetii sale care nu intarziau sa sfarseasca (cum nu si-a dorit nici in ultima clipa), marturisesc nu fara mirare ca avea o minte robusta si era, in pofida varstei, un om in deplinatatea facultatilor mintale. Nu vreau sa ii laud calitatile. Vorbim de un om simplu, cu 7 clase, dar de o ascutime a mintii, chiar si in apropierea centenarului, care ma descumpanea. De cateva ori am incercat, pe cand eram un adolescent imbecil si frondeur, sa-l iscodesc, sa-l cercetez ca pe un buzunar, sa vad daca in capul lui batran se ascundea o invatatura adanca sau o urma din asa-numita intelepciune a senectutii, vreo pilda despre viata. De fiecare data fusesem dezamagit: ajunsesem sa cred ca poti imbatrani degeaba, in virtutea unei inertii biologice si a Providentei care te are in grija. Cand am depasit la randul meu varsta de 20 de ani, incetasem sa-l mai privesc pe strabunicul meu ca pe acea curiozitate a naturii cu care interactioniasem candva, marginit de propriile mele prejudecati. In schimb, incepusem sa-l iubesc sincer asa cum era, fara sa-i cer nimic sau sa-i pretind ceva. Ajunsesem chiar sa ma rusinez de mine si sa ma caiesc pentru felul in care, orbit de aroganta varstei timpurii, il desfigurasem in inima mea.

Dar, intr-o zi, cand ma asteptam cel mai putin, pe banca noua si de curand vopsita de care am amintit deja intr-o dupa-amiaza calda de aprilie, strabunul meu, nu stiu de unde si nu stiu de ce, s-a aplecat spre mine (pe care l-a pretuit dintotdeauna si l-a iubit mai mult decat poate am reusit eu vreodata) si, cu o sclipire de om tanar in ochii sai albastrii si curati, mi-a spus, intr-un mod ferit (ca in acele asides shakespeareiene) astfel: “Te uiti in stanga si in dreapta, in sus si in jos, dar sa stii un lucru: totul este praf, vant si pulbere. Mi-am vazut toti prieteni, toti fratii, toate cei de o seama cu mine murind inaintea mea. Tot ceea ce este este nimic, iar nimicul ne inconjoara si-l luam drept praf.” La final vocea i-a tremurat si am simtit ca spusese ceva dureros, un gand pe care il adunase in el atata amar de timp, o adanca tristete se degaja din chipul sau care parea din ce in ce mai mic si, atat cat imi pot aminti acum, mi-a fost nesfarsit de multa mila de el in dupa-masa aceea. Astazi vad acele cateva secunde ca pe strafulgerare venita din alta lume, fiindca, dupa ce s-a asternut tacerea intre noi, nici eu, si cu atat mai putin el, nu am mai adus vorba despre ce a vrut sa-mi spuna sau daca nu cumva vorbea cu el insusi, luandu-ma pe mine drept martor la acea revarsare a sufletului (care a avut totusi un ceva ridicol in ea de care nu ma simt in masura a ma declara nici acum pe deplin lecuit). Viata se intorsese spre seara in matca ei fireasca.

***

Am sub ochii cartea Domnului Horia Patrascu, Sentimentul metafizic al tristetii, proaspat aparuta la una dintre editurile prestigioase ale Romaniei. Fiind rodul a multor ani de studiu si asidua cercetare academica, ma asteptam sa citesc o lucrare de doctorat austera, cu sute si sute de referinte care sa-mi ingroape atentia, cu zeci si zeci de trimiteri deconcentrate in subsolul paginii, sa dau peste o terminologie plumburie si incetosata care sa-mi stirbeasca orice placere a lecturii si, mai presus de orice, sa absorb eruditia seaca, dar luxurianta, a unei carti construite din alte carti, dar fara simtire si cu o voce mata si muta. Altfel spus, sa citesc o lucrare oficiala a unui cercetator constipat si funambulesc, dar intelectualmente onest, cum sunt atatia aici sau aiurea.

Nimic mai departe si mai strain decat ultima carte a Domnului Horia Patrascu. Ma angajez in a spune ca Sentimentul metafizic al tristetii este una dintre cele mai sincere si mai erudite expresii ale unui tanar filozof roman, contemporan cu fiecare dintre noi. Ceea ce mi-a atras din prima clipa atentia este autenticitatea, ritmul launtric al textului, excelent orchestrat, gandirea vie si temerara cu care obiectul lucrarii este luat in primire. Ar trebui aici sa adaug inca un fapt evident: nu avem de-a face cu un debut sau cu inevitabilul trac al inceputurilor. Dincolo de stofa textului propriu-zis, Horia Patrascu este un filozof matur, savant fara sa epateze sau sa sufoce, eminamente cultivat si inzestrat cu acea facultate estetica care te indeamna sa degusti fiecare fragment transformat in citat daurit (Domnul Patrascu detine virtutea magistrala de a-ti cita cele mai frumoase pasaje din bijuteria lui Flaubert intitulata Ispitirea Sfantului Anton si de-a infrumusetea limba romana alegand superbe pasaje din cartea nereeditata despre plictis a francezului Emile Tardieu cu o naturalete fermecatoare), un excelent arhitect si mestesugar al discursului filozofic. Daca exista o techne a celui ce scrie filozofic, atunci Domnul Horia Patrascu se afla in posesia sa sau aceasta se afla in posesia lui. Iar o alta inzestrare rar intalnita la filozofii continentali de astazi este non-artificialitatea discursului. Pentru filozoful in discutie, randurile se astern organic, ca o smulgere a unui parti din propria sa fiinta. Adesea am trait sentimentul ca Horia Patrascu nu scrie pentru a ne convinge sau pentru a fereca rationamente in cutii inexpugnabile, ci pentru a se exprima pe sine sau partea cea mai adanca din sine. De aceea, la fiecare pas, Horia Patrascu se risca (reflexivitatea merge aici dincolo de gramatica) pe el insusi, devenind fragil si vulnerabil intr-un joc serios, pe viata si pe moarte cu cititorii sai, obligati la o seriozitate monahica a meditatiei cu care nu suntem obisnuiti.

Dar sa mergem dincolo de suprafetele care mai mult dezvaluie ceea ce invaluie.

Pentru Horia Patrascu, la radacina gandului filozofic nu sta atat mirarea (sau cutremurarea lui Jaspers) fata de ceea ce este, ceea ce s-ar chema Fiinta elinilor, cat un sentiment a carui semnificatie a fost capturata de psihologie (si, implicit, de intentia sa terapeutica), dar al carui adanc ascunde nasterea metafizicii occidentale: tristetea. Nu orice tristete, ci familia tristetilor fara obiect (in vid) prinsa in diacronie: melancolia, akedia, nostalgia, angoasa. Din pacate, subliniez inca de pe acum ca, in ciuda felului exemplar in care Horia Patrascu s-a achitat de sarcina de a distinge “ingerintele” psihologice in tesatura tristetii, nu cred ca a reusit sa anihileze complet preconceptiile cititorului care a fost domesticit sa vada in genealogia si arheologia tristetii expresia nasterii nebuniei in epoca clasica, ergo domeniul peste care s-au instapanit psihiatria si psihologia ca stiinte mai tarziu (ceea ce deja observa Stefan Afloarei la pagina 13 din prefata sa).

Tristetea este, conform lui Horia Patrascu, nemultumirea care produce suferinta in fata a tot ce exista, a fiintarii, dar si a Fiintei. Este dezgustul si sila fata de viata, ceea ce inseamna si o amaraciune de sine, o autoingandurare. De aceea, pe urmele lui Claude Levi-Strauss din Gandirea salbatica, inca din primul capitol, Horia Patrascu aseaza semnul egal intre mentalitatea primitiva (care nu se intristeaza metafizic fiindca nu se distinge pe sine de Fiinta, nu isi simte constiinta ca o ruptura in viata atotinconjuratoare si atotcuprinzatoare intre sine ca subiect si altceva ca obiect, la fel ca in cazul omului comun de astazi) si cea moderna de rand. “Le lipseste intru totul orice problematizare metafizica, orice dispozitie in acest sens. Pentru a o avea trebuie sa resimti un anume neajuns, o lipsa, un interval intre tine si orice, inclusiv intre tine si tine insuti. Numai pornind de aici totul va cunoaste o ruptura, o fractura a carei sutura va constitui telul oricarui proiect metafizic.” (p. 45) Sau, in alte cuvinte, cateva pagini mai tarziu: “Caci doar atunci cand simti nimicul tau si al lumii intregi, ai o nevoie disperata de ratio, de a afla temeiul, de a intelege ratiunea de a fi a ceea ce ti se infatiseaza nu numai ca lipsit de ratiune, ci si lipsit de fiinta. Doar sentimenul nimicului te arunca/ te proiecteaza cu o forta imensa in fata fiintei. Numai pentru cel trist se pune problema fiintei. Uneori se intampla ca in povestea lui Iov: insasi experienta nimicului iti dezvaluie fiinta, asa cum pe acesta sentimentul parasirii lui de catre Dumnezeu il pune in contact cu El, cel de care, inainte, nu stia “decat din auzite”. (pp. 56-57) Deci, daca imi este permis sa spun, germenele metafizicii este sentimentul smulgerii din curgerea existentei (care nu-i decat o zilnica nimicire) printr-o imbolnavire a celui ce este de tot ceea ce este. Iar de aici se naste acea oroare de vid, care, asa cum arata Horia Patrascu, avea sa fie echivalata mai tarziu de catre Heidegger cu fiinta nimicului (proiectare speculativa a mult mai mundanului crestinesc nimic al fiintei). Asa se explica nevoia de vid la atomistii antichitatii: “Este ratiunea pentru care atomismul accepta existenta vidului: fara vid nu ar putea exista nimic pentru ca nu ar exista spatiul desfasurarii nici unei actiuni sau al formarii oricarui obiect distinct. Totul s-ar contopi intr-un acelasi indistinct, intr-un loc fara loc, echivalentul neantului, ca si cum, straniu paradox, daca nu ar exista nimicul (vidul), nu ar (putea) exista nimic.” (p. 65)

Al doilea capitol, cel legat de melancolie, este o imbinare superba intre istoria ideilor si starea de cutremurare resimtita in fata Nimicului. In timp ce al treilea, care ocupa aproape un sfert din volumul total al cartii, se centreaza exclusiv pe akedia, a carei morfologie este exhaustiv tratata de Horia Patrascu. Daca mi-as permite un simplu comentariu benign acesta ar fi ca, adesea in decursul lecturii celui de-al treilea capitol, nu mai stiam sigur daca citesc un articol despre natura akediei la cativa teologi rasariteni ai primelor veacuri crestine (o pura exegeza in marginea unui subiect fascinant) sau o lucrare filosofica despre frica si cutremurarea in fata golului Fiintei. Abia catre finalul celei de-a treia parti, un pic trecut de pagina 200, akedia se reintalneste cu miza centrala a cartii domnului Patrascu. Pesemne ca o mai buna reasezare a temei centrale in fiecare capitol nu ar strica intr-o viitoare editie coerentei de ansamblu a volumului. Aceiasi stare de instrainare de axul central al cartii, care este nasterea ontologiei in cultura occidentala, am identificat-o si in capitolul urmator, cel dedicat nostalgiei, care, oricat de excelent este scris, isi pierde contactul vizibil cu linia directoare (nostalgia ca absenta a unei Fiinte proiectate in trecut, cum se intampla la romantici, ar fi meritat mai putine concesii facute istoriei ideilor – prea mult Albert Beguin, prea putin Hegel – si mai multe filosofiei) pana in ultimele randuri, cand, printr-o miscare brusca de rasucire, Horia Patrascu reuneste itele cu tema centrala, cea pe care eu am vazut-o ca fiind nu atat un tratat despre tristete, ci despre fundamental metafizic al acestui, frust spus, sentiment. In capitolul despre angoasa, marturisesc ca nu am gasit nici un cusur: prin ultima sa parte, cea in care Martin Heidegger iese la iveala ca principalul metafizician al modernitatii, Horia Patrascu, dupa ce ne-a trecut prin lentila psihologiei, reinnoada sentimentul tristetii cu temeiul sau ontologic.

Ma declar fascinat de stilul ganditorului roman: un amestec subtil si complex de melancolie rece (care mi-a adus aminte de o intrepatrundere intre gratia La Rochefoucauld si distanta profunda fata de lucruri a Cugatarilor pascaliene) cu jargon heideggerian pur. Nu stiu ce reactii ar trezi aceasta carte din partea unui filozof profesionist al carui obiect de cercetare se substituie pana la identificare cu cel al Domnului Horia Patrascu. Cum raman un diletant in privinta filozofiei lui Heidegger, mi-e rusine dar trebuie sa recunosc ca nu am capacitatea epistemica de a-l evalua corespunzator pe Horia Patrascu. Intuitiv, stiu ca face o treaba de minune in Sentimentul metafizic al tristetii.

In final, ma simt stapanit de o nevoie irepresibila de a mai face doua observatii: prima este una de ordin editorial (cred ca tehnoredactorii ar fi trebuit sa fie mai atenti cu asezarea in pagina si punerea in italice a anumitor sintagme, fiindca stangacia editoriala, oricat de insignifianta ar fi, deranjeaza de la un punct incolo), a doua este o propunere si un avans.

Avand in vedere ca in tristetile mari si grave se ascunde groaza Fiintei de Nimic, cum minutios si tulburator ne arata Horia Patrascu, ma intreb daca nu cumva o situatia similara intalnim si in privinta Rasului, a carei cauza pare a fi tot o causa sui, nu departe de tristete. Oare rasul (cu a sa categorie estetica a comicului) nu joaca acelasi rol metafizic ca tristetea? Nu vad de ce un filozof de talie lui Horia Patrascu nu si-ar ingaduie, intr-o viitoare carte, sa se aplece peste un asemenea abis, de data acesta al rasului.

De altminteri, imi permit sa afirm, ca intr-un pariu cu mine insumi, ca despre Horia Patrascu se va tot vorbi de azi inainte. Prin Sentimentul… am descoperit mai mult decat un prieten care a contribuit la formarea mea sufleteasca (chestiune pana la urma privata dar esentiala), anume ca printre putinii filozofi vii si admirabili din cultura romana de ieri-pe azi se numara obligatoriu Horia Patrascu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Despre tristetea verbului “a fi”

  1. horiapatrascu zice:

    Draga Dan,

    Am citit acum impresiile tale despre cartea mea. Iti multumesc mult. Este o recenzie care m-a bucurat si m-a impresionat foarte tare. Iar pasajul introductiv, amintirea despre bunicul tau, vorbele pe care el le-a spus, onoreaza aceasta carte intr-un mod aparte, deosebit, asa cum nici nu indrazneam sa sper ca merita.

    Multumesc pentru toate sugestiile facute. Propunerea de a scrie o carte despre ras mi se pare, din nou, extrem de onoranta.

    Cu multe multumiri si sincera admiratie pentru una din cele mai stralucitoare minti pe care le-am cunoscut,

    H.P.

  2. paul zice:

    Tot ce am citit pana acum ma lasa fara cuvinte. Primiti respectul meu.

  3. Ana Petrache zice:

    „Numai cel trist isi pune problema fiintei.” Nu am asociat niciodata filosofia cu tristetea, am asociat adeseori cum dai si tu exemplu suferinta cu cautarea lui Dumnezeu, cu incercare de a primi un raspuns oricare la drama ta. Am facut/o si in noaptea asta, repetand automant si fara sa cred dar sperand cuvintele Fecioarei in fata Arhangelului, Fie mie dupa cuvantul tau! Acest gest de lasare in voia lui Dumnezeu si de a accepta ce vrea el si nu ce vrei tu!
    Se crapa de ziua si am obosit de atata suferinta, probabil una egoista, sunt doar trista, deci calma si imi pun problema fiintei. Mi e draga noaptea de vara ce se incheie, ea poarta o linista in care gandul la fiinta, si nu la fiintari e posibil. Constiinta mea simte diferenta dintre mine si noapte, intre mine si lume.
    Daca doar cel trist isi pune problema fiintei, Dumnezeu nu isi poate pune problema fiintei, pt ca el nu e trist, pentru ca el este fiinta si pentru ca nu exista o distinctie intre el si fiinta. Poate ca vorbesti aici mai repede despre nostalgie decat despre tristete, e ca si cum ai fi in bratele femeii iubite dupa ce ai fi venit de la Biserica dar iti mai lipseste ceva, un ceva nenumibil, diferenta intre tine cel finit si infinit. Tristetea ca nostalgie a infinitului. Dar azi si tristetea e doar egoista..

  4. paul zice:

    Acest text face dovada peremptorie a talentului dumneavoastra. Cine scrie astfel poate privi cu incredere in viitor. Sunteti abia la inceput. Asta e meseria dumneavoastra. N-am nicio indoiala. Credeti-ma, in viata mea n-am ratat niciun verdict!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s