Despre tristețea verbului ,,a fi”

Mi-ai spus: ,,De unde îți vine ciudata întristare

Ce crește ca și marea pe-un țărm stîncos, pustiu?”

– Când inima culesul și-a isprăvit, ne pare

O boală viața. Taina aceasta toți o știu.

(Charles Baudelaire, Semper eadem)

Îmi vine greu, de parca aș fi apăsat de ceva mai greu decât mine însumi, să scriu cele de mai jos, dar am să o fac. Acum câțiva ani stăteam de vorbă cu străbunicul meu – care a murit în vara anului 2008, la mai puțin de o lună de la împlinirea vârstei de 101 ani – pe banca din fața casei unde și-a petrecut întreaga sa existență. Deși bunicul își păstrase, asemenea oricărui om în vârstă, amintirea exactă a vremurilor tinereții și mai puțin a maturității târzii sau a bătrâneții sale care nu întârziau să sfârșească (cum nu și-a dorit nici in ultima clipă), mărturisesc nu fără mirare că avea o minte robustă și era, în pofida vârstei, un om în deplinătatea facultăților mintale. Nu vreau să îi laud calitățile. Vorbim de un om simplu, cu doar șapte clase, dar de o ascuțime a minții, chiar și în apropierea centenarului, care mă descumpănea. De câteva ori am încercat, pe când eram un adolescent imbecil și frondeur, să-l iscodesc, să-l cercetez ca pe un buzunar prost cusut, să văd dacă în capul lui bătrân se ascundea o învățătură adâncă sau o urmă din așa-numita înțelepciune a senectuții, vreo pildă despre viață. De fiecare dată fusesem dezamăgit: ajunsesem să cred că poți îmbătrâni degeaba, în virtutea unei inerții biologice și a Providenței care te are în grijă. Când am depășit la rândul meu vârsta de douăzeci de ani, încetasem să-l mai privesc pe străbunicul meu ca pe acea curiozitate a naturii cu care interacționiasem candva, mărginit de propriile mele prejudecăți. În schimb, începusem să-l iubesc sincer așa cum era, fără să-i cer nimic sau sa-i pretind neapărat ceva. Ajunsesem chiar să mă rușinez de mine însumi și să ma căiesc pentru felul în care, orbit de aroganța vârstei timpurii, îl desfigurasem în inima mea.

Dar, într-o zi, atunci când mă așteptam cel mai puțin, pe banca nouă și de curând vopsită de care am amintit deja, într-o după-amiază caldă de aprilie, străbunul meu, nu știu de unde și nici de ce, s-a aplecat spre mine (pe care l-a prețuit dintotdeauna și l-a iubit mai mult decât poate am reușit eu vreodată) și, cu o sclipire de om tânăr în ochii săi albaștrii și curați, deloc decolorați, mi-a spus, într-un mod ferit (ca în acele asides shakespeareiene) astfel: ,,Te uiți în stânga și în dreapta, în sus sau în jos, dar să știi un lucru: totul este praf, vânt și pulbere. Mi-am văzut toți prietenii, aproape toți frații, toți cei de o seamă cu mine murind înaintea mea. Tot ceea ce este este nimic, iar nimicul ne înconjoară și-l luăm drept praf.” La final vocea i-a tremurat și am simțit că spusese ceva dureros, un gând pe care îl adunase în el atâta amar de timp, o adâncă tristețe se degaja din chipul său care părea din ce în ce mai mic și, atât cât îmi pot aminti acum, mi-a fost nesfârșit de multă milă de el în după-masa aceea. Astăzi văd acele câteva secunde ca pe o străfulgerare venită din altă lume, fiindcă, după ce s-a așternut tăcerea între noi, nici eu, și cu atât mai puțin el, nu am mai adus vorba despre ce a vrut să-mi spună sau dacă nu cumva vorbea cu el însuși, luându-mă pe mine drept martor la acea revărsare a sufletului (care a avut totuși un ceva ridicol în ea de care nu mă simt în măsură a mă declara nici acum pe deplin lecuit). Viața se întorsese spre seară în matca ei firească, cea a trecerii indiferente.

***

Am sub ochii cartea Domnului Horia Pătrașcu, Sentimentul metafizic al tristeții, proaspăt apărută la una dintre editurile prestigioase ale României. Fiind rodul a multor ani de studiu și asiduă cercetare academică, mă așteptam să citesc o lucrare de doctorat austeră, cu sute și sute de referințe care să-mi îngroape atenția, cu zeci și zeci de trimiteri deconcentrate în subsolul paginii, să dau peste o terminologie plumburie și încețoșată care să-mi știrbească orice plăcere a lecturii și, mai presus de orice, să absorb erudiția seacă, dar luxuriantă, a unei cărți construite din alte cărți, dar fără simțire și cu o voce mată și mută. Altfel spus, să citesc o lucrare oficială a unui cercetător constipat și funambulesc, dar intelectualmente onest, cum sunt atâția aici sau aiurea.

Nimic mai departe și mai străin de acestea decât ultima carte a Domnului Horia Pătrașcu. Mă angajez în a spune că Sentimentul metafizic al tristeții este una dintre cele mai sincere și mai erudite expresii ale unui tânăr filozof roman, contemporan cu fiecare dintre noi. Ceea ce mi-a atras din prima clipă atenția este autenticitatea, ritmul lăuntric al textului, excelent orchestrat, gândirea vie și temerară cu care obiectul lucrarii este luat în primire. Ar trebui aici să adaug încă un fapt evident: nu avem de-a face cu un debut sau cu inevitabilul trac al începuturilor. Dincolo de stofa textului propriu-zis, Horia Pătrașcu este un filozof matur, savant fără să epateze sau să sufoce, eminamente cultivat și înzestrat cu acea facultate estetizantă care te îndeamnă să deguști fiecare fragment transformat în citat daurit (Domnul Pătrașcu deține virtutea magistrală de a-ți cita cele mai frumoase pasaje din bijuteria lui Flaubert intitulată Ispitirea Sfântului Anton, și de-a înfrumuseța limba română alegând superbe pasaje din cartea nereeditată despre plictis a francezului Emile Tardieu, cu o naturalețe fermecătoare), un excelent arhitect și meșteșugar al discursului filozofic. Dacă există o techne a celui ce scrie filozofic, atunci Domnul Horia Pătrașcu se afla în posesia sa sau aceasta se afla în posesia lui. Iar o altă înzestrare rar întâlnită la filozofii continentali de astăzi este non-artificialitatea discursului. Pentru filozoful în discuție, rândurile se aștern în straturi organice, ca o smulgere a unui părți din propria sa ființă. Adesea am trăit sentimentul că Horia Pătrașcu nu scrie pentru a ne convinge sau pentru a fereca raționamente în cutii inexpugnabile, ci pentru a se exprima pe sine sau partea cea mai adâncă din sine, modul propriu-zis eseului. De aceea, la fiecare pas, Horia Pătrașcu se riscă (reflexivitatea merge aici dincolo de gramatică) pe el însuși, devenind fragil și vulnerabil în cadrele unui joc serios, pe viață și pe moarte cu cititorii sai, obligați la o seriozitate monahică a meditației cu care nu suntem, de regulă, obișnuiți.

Dar să mergem dincolo de suprafețele care mai mult dezvăluie ceea ce învăluie.

Pentru Horia Pătrașcu, la rădăcina gândului filozofic nu stă atât mirarea (sau cutremurarea lui Jaspers) față de ceea ce este, ceea ce s-ar chema Ființa elinilor, cât un sentiment a cărui semnificație a fost capturată de psihologie (și, implicit, de intenția sa terapeutică), dar al cărui adânc ascunde nașterea metafizicii occidentale: tristețea. Nu orice tristețe, ci familia tristeților fără obiect (în vid sau gol) prinsă în diacronie: melancolia, akedia, nostalgia, angoasa. Din păcate, subliniez înca de pe acum că, în ciuda felului exemplar în care Horia Pătrașcu s-a achitat de sarcina de a distinge ,,ingerințele” psihologice în țesătura tristeții, nu cred că a reușit să anihileze complet preconcepțiile cititorului care a fost domesticit să vadă în genealogia și arheologia tristeții expresia nașterii nebuniei în epoca clasică, ergo domeniul peste care s-au înstăpânit psihiatria și psihologia ca științe mai târziu (ceea ce deja observă Ștefan Afloarei la pagina 13 din prefața sa).

Tristețea este, conform lui Horia Pătrașcu, nemulțumirea care produce suferință în fața a tot ce există, a ființării, dar și a Ființei. Este dezgustul și sila față de viață, ceea ce înseamnă și o amărăciune de sine, o autoîngândurare. De aceea, pe urmele lui Claude Levi-Strauss din Gândirea salbatică, încă din primul capitol, Horia Pătrașcu așază semnul egal între mentalitatea primitivă (care nu se întristează metafizic fiindcă nu se distinge pe sine de Ființă, nu își simte conștiinta ca pe o ruptură în viața atotînconjurătoare și atotcuprinzătoare între sine ca subiect și altceva ca obiect, la fel ca în cazul omului comun de astăzi) și cea modernă de rând. ,,Le lipsește întru totul orice problematizare metafizică, orice dispoziție în acest sens. Pentru a o avea trebuie să resimți un anume neajuns, o lipsă, un interval între tine și orice, inclusiv între tine și tine însuți. Numai pornind de aici totul va cunoaște o ruptură, o fractură a cărei sutură va constitui țelul oricărui proiect metafizic.” (p. 45) Sau, cu alte cuvinte, câteva pagini mai târziu: ,,Căci doar atunci când simți nimicul tău și al lumii întregi, ai o nevoie disperată de ratio, de a afla temeiul, de a înțelege rațiunea de a fi a ceea ce ți se înfățișează nu numai ca lipsit de rațiune, ci și lipsit de ființă. Doar sentimentul nimicului te arunca/ te proiectează cu o forță imensă în fața ființei. Numai pentru cel trist se pune problema ființei. Uneori se întâmplă ca în povestea lui Iov: însăși experiența nimicului îți dezvăluie ființa, așa cum pe acesta sentimentul părăsirii lui de către Dumnezeu îl pune în contact cu El, cel de care, înainte, nu știa ,,decât din auzite”. (pp. 56-57) Deci, dacă îmi este permis să spun, germenele metafizicii este sentimentul smulgerii din curgerea existenței (care nu-i decât o zilnică nimicire) printr-o îmbolnăvire a celui ce este de tot ceea ce este. Iar de aici se naște acea oroare de vid, care, așa cum arată Horia Pătrașcu, avea să fie echivalată mai târziu de către Heidegger cu ființa nimicului (proiectare speculativă a mult mai mundanului creștinesc nimic al ființei). Așa se explică nevoia de vid la atomiștii antichității: ,,Este rațiunea pentru care atomismul acceptă existența vidului: fără vid nu ar putea exista nimic pentru că nu ar exista spațiul desfășurării nici unei acțiuni sau al formării oricărui obiect distinct. Totul s-ar contopi într-un același indistinct, într-un loc fără loc, echivalentul neantului, ca și cum, straniu paradox, dacă nu ar exista nimicul (vidul), nu ar (putea) exista nimic.” (p. 65)

Al doilea capitol, cel legat de melancolie, este o îmbinare superbă între istoria ideilor și starea de cutremurare resimțită în fața Nimicului. În timp ce al treilea, care ocupă aproape un sfert din volumul total al cărții, se centrează exclusiv pe akedia, a cărei morfologie este exhaustiv tratată de Horia Pătrașcu. Dacă aș îndrăzni un simplu comentariu benign, acesta ar fi că, adesea în decursul lecturii celui de-al treilea capitol, nu mai știam sigur dacă citesc un articol despre natura akediei la câțiva teologi răsăriteni ai primelor veacuri creștine (o pură exegeză în marginea unui subiect fascinant) sau o lucrare filosofică despre frica și cutremurarea în fața golului Ființei. Abia către finalul celei de-a treia părți, puțin trecută de pagina 200, akedia se reîntâlnește cu miza centrală a cărții domnului Pătrașcu. Pesemne că o mai bună reașezare a temei centrale în fiecare capitol nu ar strica într-o viitoare ediție coerenței de ansamblu a volumului. Aceeași stare de înstrăinare de axul central al cărții, care este nașterea ontologiei în cultura occidentală, am identificat-o și în capitolul următor, cel dedicat nostalgiei, care, oricat de excelent este scris, își pierde contactul vizibil cu linia directoare (nostalgia ca absență a unei Ființe proiectate în trecut, cum se întâmplă la romantici, ar fi meritat mai puține concesii făcute istoriei ideilor – prea mult Albert Béguin, prea puțin Hegel – și mai multe filosofiei) până în ultimele rânduri, când, printr-o mișcare bruscă de răsucire, Horia Pătrașcu reunește ițele cu tema centrală, cea pe care eu am văzut-o ca fiind nu atât un tratat despre tristețe, ci unul despre fundamentul metafizic al acestui, frust spus, sentiment. În capitolul despre angoasă, mărturisesc că nu am găsit nici un cusur: prin ultima sa parte, cea în care Martin Heidegger iese la iveală ca principalul metafizician al modernității, Horia Pătrașcu, după ce ne-a trecut prin lentila psihologiei, reînnoadă sentimentul tristeții cu temeiul său ontologic.

Mă declar fascinat de stilul gânditorului român: un amestec subtil și complex de melancolie rece (care mi-a adus aminte de o întrepătrundere între grația lui La Rochefoucauld și distanța profundă față de lucruri a Cugetărilor pascaliene) cu jargon heideggerian pur. Nu știu ce reacții ar trezi această carte din partea unui filozof profesionist al carui obiect de cercetare se substituie până la identificare cu cel al Domnului Horia Pătrașcu. Cum rămân un diletant în privința filozofiei lui Martin Heidegger, mi-e rușine, dar trebuie să recunosc, că nu am capacitatea epistemica de a-l evalua corespunzător pe Horia Pătrașcu. Intuitiv, știu că face o treabă de minune în Sentimentul metafizic al tristeții.

În final, mă simt stăpânit de o nevoie irepresibilă de a mai face două observații: prima este una de ordin editorial (cred că tehnoredactorii ar fi trebuit să fie mai atenți cu așezarea în pagina și punerea în italice a anumitor sintagme, fiindcă stângacia editorială, oricât de insignifiantă ar fi, deranjează de la un punct încolo), a doua este o propunere și un avans.

Având în vedere că în tristețile mari și grave se ascunde groaza Ființei de Nimic, cum minuțios și tulburător ne evocă Horia Pătrașcu, mă întreb dacă nu cumva o situație similară întâlnim și în privința Râsului, a cărei cauză pare a fi tot o causa sui, nu departe de tristețe. Oare râsul (cu a sa categorie estetică a comicului) nu joacă același rol metafizic ca tristețea? Nu văd de ce un filozof de talia lui Horia Patrascu nu și-ar îngădui, într-o viitoare carte, să se aplece peste un asemenea abis, de data acesta al râsului.

De altminteri, îmi permit să afirm, ca într-un pariu cu mine însumi, că despre Horia Pătrașcu se va tot vorbi de azi înainte. Prin Sentimentul… am descoperit mai mult decât un prieten care a contribuit la formarea mea sufletească (chestiune până la urmă privată, dar esențială), anume că printre puținii filozofi vii și admirabili din cultura română de ieri-pe azi se numără obligatoriu Horia Pătrașcu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Despre tristețea verbului ,,a fi”

  1. horiapatrascu zice:

    Draga Dan,

    Am citit acum impresiile tale despre cartea mea. Iti multumesc mult. Este o recenzie care m-a bucurat si m-a impresionat foarte tare. Iar pasajul introductiv, amintirea despre bunicul tau, vorbele pe care el le-a spus, onoreaza aceasta carte intr-un mod aparte, deosebit, asa cum nici nu indrazneam sa sper ca merita.

    Multumesc pentru toate sugestiile facute. Propunerea de a scrie o carte despre ras mi se pare, din nou, extrem de onoranta.

    Cu multe multumiri si sincera admiratie pentru una din cele mai stralucitoare minti pe care le-am cunoscut,

    H.P.

  2. paul zice:

    Tot ce am citit pana acum ma lasa fara cuvinte. Primiti respectul meu.

  3. Ana Petrache zice:

    „Numai cel trist isi pune problema fiintei.” Nu am asociat niciodata filosofia cu tristetea, am asociat adeseori cum dai si tu exemplu suferinta cu cautarea lui Dumnezeu, cu incercare de a primi un raspuns oricare la drama ta. Am facut/o si in noaptea asta, repetand automant si fara sa cred dar sperand cuvintele Fecioarei in fata Arhangelului, Fie mie dupa cuvantul tau! Acest gest de lasare in voia lui Dumnezeu si de a accepta ce vrea el si nu ce vrei tu!
    Se crapa de ziua si am obosit de atata suferinta, probabil una egoista, sunt doar trista, deci calma si imi pun problema fiintei. Mi e draga noaptea de vara ce se incheie, ea poarta o linista in care gandul la fiinta, si nu la fiintari e posibil. Constiinta mea simte diferenta dintre mine si noapte, intre mine si lume.
    Daca doar cel trist isi pune problema fiintei, Dumnezeu nu isi poate pune problema fiintei, pt ca el nu e trist, pentru ca el este fiinta si pentru ca nu exista o distinctie intre el si fiinta. Poate ca vorbesti aici mai repede despre nostalgie decat despre tristete, e ca si cum ai fi in bratele femeii iubite dupa ce ai fi venit de la Biserica dar iti mai lipseste ceva, un ceva nenumibil, diferenta intre tine cel finit si infinit. Tristetea ca nostalgie a infinitului. Dar azi si tristetea e doar egoista..

  4. paul zice:

    Acest text face dovada peremptorie a talentului dumneavoastra. Cine scrie astfel poate privi cu incredere in viitor. Sunteti abia la inceput. Asta e meseria dumneavoastra. N-am nicio indoiala. Credeti-ma, in viata mea n-am ratat niciun verdict!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s