Iubire şi nu prea

Iarăși mi-a fost dat să citesc un articolaş buclucaș, simpatic și destupat, ușurel și tare civic, măcar pentru faptul că Maestrul Andrei Pleșu sfidează lipsa de iubire din cuplurile moderne (despre care mi se pare că nu prea are idee bătrânelul: sau oare s-o fi prefăcând?) și ne explică, așa bătrânește, cum îi stă dumnealui bine, despre ce înseamnă să iubești. Vezi Doamne, ca să îi fur ideea de bază, nu trebuie să cădem în idolatrie (chiar și teologică, că de acolo pornesc toate ale cugetului – ma îndoiesc că și ale vieții: deh, păcătoși suntem toți Doamne – la Măria Sa Andrei Pleșu, cărunt și nins de ani ca moşu’ din poveste) față de persoana iubită și să proiectăm asupra ei/lui virtuți pe care nu le are sau vreo imagine confecționată pripit în mintea noastra. De asemenea, ar trebui să-l/-o iubim împărtășindu-i și penumbrele, zonele obscure sau mai puțin luminoase. Foarte frumos. Domnul Pleșu are dreptate: doar nu ne facem slugi la curțile fantasmelor în amor si nici să proiectam o imagine angelică asupra unei ființe vii nu sună bine (ba sună chiar eretic). Distanța și dependența față de idolii cu chip uman sunt într-adevăr carențe ale adevăratei iubiri, care nu implică ,,vasalităţi” și deprinderi de sclav, ținut sub obroc de propriile nebunii, care nu îi dau măsura a ceea ce face. Iubirea ca realism al sufletului și al trupului sună mirabil de creștin. Îmi place viziunea sănătoasă a Domnului Pleșu.

Și totuși, ceva nu mă mulțumește. Ceva care nu ține atât de raritatea sentimentului, pe care îl lămurește Andrei Pleșu (iar aici dă dovadă de lipsă de realism, imaginându-şi că discursul acesta despre iubire nu sună, oricum, de pe altă lume), ci de natura sa. Să zicem că nu alunec în iluzie și nu văd în iubita mea vreo întrupare a virtuților neprihănite și a plutirilor cerești (pare, oricum, oximoronic ce zic aici): sunt, ca să spun așa, în logica Domnului Pleșu. Deci o iubesc: cu bune și rele, cu farmec și uzură, cu voioșie și cu riduri, cu de toate.

Dar mă gândeam și eu așa, nu ca moşu’ Pleșu, ci ca mai tânărul din mine: cunoști un om care are câteva însușiri bune și multe alte defecte (sau suficient de multe defecte și calități pentru a avea o imagine echilibrată). Defecte infecte, dar cu bemol, ca orice defect mediocru: mincinos, destrăbălat, hain, ipocrit, în fine, cum ar zice un conservator sadea, un imoral practicând minima imoralitate, cea pe care o vezi lăbărţându-se în fiecare zi la televizor, dar şi în tramvai. Nu un mare ticălos, nu ceva abominabil și nici măcar excepțional: ceva meschin și de rând. Mai îl poți iubi, judecând realist? Mai îl/o poate cineva iubi, presupunând că un nemernic mărunt asemeni lui/ei ar putea sa îi pice cu tronc într-o bună zi? Nu cred, sincer nu cred: nu îmi pot explica cum poți să te îndrăgostești de un măr stricat pe dinăuntru dacă nu te iluzionezi cu pielea-i trandafirie și gustul dulce. Nu te îndrăgostești pentru binele din fiecare, dar, când se întâmplă, o faci în virtutea acelui bine. Adică să nu îl iubești deloc ca pe un om, ci ca pe un idol. De pildă, cum ar putea, într-un acces platonician, să o fi iubit Jay Gatsby (din romanul omonim) pe Daisy (o ființă superficială și dornică de protecția unui mascul puternic și dominator) dacă nu și-ar fi trăit până la capăt iluzia, care, în situația sa, era rodul imaginației sale înfierbântate și nimic mai mult? Altfel spus, în logica domnului Pleșu (și nu a mea), sunt mulți care, de nu se vor schimba (iar șanse nu sunt), nici nu vor fi vreodată iubiți. Cu adevărat.

Așa că, dincolo de optimismul curat al textului Domnului Pleșu plutește ceva întunecat: ca să-i spun așa, a la Montherlant, demonul binelui. Dar de ce m-ar condamna cineva dacă aș spune că iubirea dintre sexe rămâne o floare fragilă și pretențioasă?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Iubire şi nu prea

  1. horiapatrascu zice:

    Cand se pierd iluziile, indragostitii realisti incep sa se injure, sa se blesteme unii pe altii, sa faca copii cu altele (prietenii stiu de ce spun asta). Kierkegaard a descris cu mult mai mult „realism”, dar si simt estetic ce (mai) inseamna iubirea intr-o casnicie. (In Legitimitatea estetica a casatoriei) Doar ca si acolo persista pafumul inefabil al idolatriei. O iubire neidolatra este o iubire care latra.

  2. vicuslusorum zice:

    Pe mine ma frapeaza la acesti doxografi asemeni domnului Plesu pretentia de a vorbi aerisit despre adevarate traume ale omului comun. Pe langa faptul ca cei de rand executa comenzi instinctuale si nu pot depasi baierele chilotilor, cei cativa, din ce in ce mai putini, care iubesc cu adevarat, se confrunta zilnic cu risipirea prin prozaism si monotonie a catimii lor de dragoste, care numai nedezlipita de virtuti nu poate fi. Iar raritatea virtutilor ne indeamna sa le augmentam forta pentru a ne bucura mai mult de ele.
    Si mai este o problema, la fel de neplacuta: stim de la Denis de Rougemont ca iubirea-pasiune, originara in poezia provensala a curtilor nobiliare, care arde ca o valvataie si transporta fiinta spre moarte (spre taramul celalalt, al iubirii-pasiune infinita unde resursele sufletesti sunt la randul lor infinite), a fost mai tarziu degradata in acel romantism dulceag si pios al secolului XIX. Pana si azi, intalnesti rudimentele acestei conceptii in cultul „iubirii care justifica orice”. Cunosc femei care au trait, zic ele, adevarate povesti de iubire pe parcursul a cateva luni. Ce cred eu este ca se confunda iubirea-pasiune traita launtric cu iubirea-pasionala a simturilor. Realizez golul intre cele doua, dar nu pot sa nu observ asemanarea de substanta: ambele sunt trecatoare, ambele au termeni redusi de valabilitate. Iar ambele necesita o fantasma, o naluca, un Idol pe care il cauti cu disperare in ceilalti cand de fapt doresti sa te lasi stapanit de el, sa-i simti atingerea biciului sau pe trup (ma gandesc la un Casanova sau Don Juan).
    Impotriva acestei iubiri-pasiune pleda Socrate, considerand-o o boala nu departe de nebunie. Si cred ca avea dreptate.
    Or, ca sa ma intorc la Rougemont (ma refer la capodopera sa, Iubirea si Occidentul), iubirea-pasiune este dusmana casatoriei sau „a relatiei de cuplu stabile” (ce expresie grobiana: nu ma pot abtine sa nu ma folosesc de ea insa). Si s-ar putea sa fie si o obnubilare a adevaratei iubiri, mult mai domoala si mai adanca, apropiata de acea philia (in sensul de pretenie desavarsita) de care vorbeau elinii. Iar despre prietenie gasim un capitol suculent in Etica nicomahica. De aceea subliniez ideea ca iubirea este o virtute care se poate practica. Insa vad un rost si acelui taur spumegand al pasiunii: el trage doar atelajul inainte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s