Pe marginea unei carti

Nimic nu-ti intoarce mai tare matele pe dos, sucindu-le si contorsionandu-le pana la desfigurare, decat prostia travestita in minciuna, acel soi infect si realmente jegos de putoare mentala cate invadeaza creierele neplivite si paraginite a generatii intregi. Mi-aduc aminte cu nesfarsita sila, un necuprins dispret dar fara pic de ranchiuna de orele de istorie din generala, insidioase si fierbinti, cele in care defilau prin fata imaginatiilor noastre tulburi Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Decebal si Traian, intruchipari osificate ale neamului romanesc. Apoi venea ora de literatura romana care se transforma in descantari si prohoduri tarzii la umbra Marelui Luceafar – cel mai mare poet roman al tuturor timpurilor, un fel de Gica Hagi al poeziei.

Desi nu am prins imbecilele campanii de nationalizare ale mentalului colectiv cum se intampla in epoca Marelui Carmaci, ceva din dejectiile si ersatzul epocii de culturi personalizate s-a pastrat si in primele decenii de dupa marea cadere in decadere. Tragic este ca, in afara poate a lui Lucian Boia, avem inca o sumedenie de academicieni (ma gandesc la Dan Berindei si la Ioan Scurtu, doua fosile) care au justificat prin obscurele lor opere de arhivistica gaunoasa acest travaliu de spalare nationala a atator minti si-asa ca vai de ele.

Nici nu au vrut parca sa bage de seama ca in ultimii 20-30-50 de ani s-au scris cateva carti esentiale cu privire la natura, geneza si justificare sociala a natiunii si nationalismului in genere. Spun asta fiindca in Romania se face inca istorie nationalista, in spiritul unui deseut si vetust veac al XIX-lea. Sa nu fi ajuns oare la urechile istoricilor autohtoni volume ca Nations and Nationalisms de Ernest Gellner, The Invention of Tradition sau Nations and Nationalism Since 1780: programme, myth, reality ale lui Eric Hobsbawm, Nationalism a lui Elie Kedourie, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism a lui Benedict Anderson, From Peasants into Frenchmen a lui Eugen Weber, cartile lui Liah Greenfield, lucrarile lui Anthony D. Smith sau cele mai recente ale lui Will Kymlica si asta doar pentru a-i numi pe cei mai emeriti cercetatori si savanti? Desfid pe oricine sa-i compare pe sus-numitii cu oricare dintre istorici locali de factura nationalista si sa vedem care cantaresc mai greu. Impresia este ca numele de mai sus sunt eminente in domeniile lor de cercetare. Sau poate ii etichetam direct de evrei, ceea ce multi dintre ei si sunt, iar astfel ii lichidam a priori, in buna traditie est-europeana unde antisemitismul diluat sau agresiv colcaia de secole.

Dar iata ca si la noi a ajuns valul de aer binefacator al istoriei culturale de sorginte anglo-saxona (si aici ma gandesc in primul rand la Isaiah Berlin si traditia sa liberala) prin cartile relativ recente ale unui profesor universitar timisorean, Victor Neumann. Am pe masa penultima sa carte (de nu ma insel), aparuta tocmai in 2005, Neam, popor sau natiune? Despre identitatile politice europene care atat i-a infuriat pe putinii sai cititori incat nici nu a trecut observata. Volumul, care pare suma catorva articole academice publicate in decursul a mai multor ani, merge spre deconstruirea si particularizarea anumitor concepte de larga folosinta in sfera publica (habermasiana). In traditia unui Reinhart Koselleck, Neumann reuseste in decursul a doar 225 de pagini sa decupeze o serie de viziuni istoriografice asupra natiunii, dar cu mare impact la marele public (scolar), care confirma tipul de stat-natiune care s-a creat pe cuprinsul Europei Centrale si de Est, implicit Romania. Pornind de la voga conceptului de le Peuple si avatarul sau de tip Aufhebung la Nation in opera unui Jules Michelet, concepte cu radacini in iluminismul deschis al veacului XVIII, Victor Neumann traseaza descendenta sa in opera lui Ernest Renan si felul in care aceasta este la randul sau raspunzatoare de tipul de natiune bazata pe egalitate civica si cetatenie care s-a construit fara mari varsari de sange in Vestul european. Din nefericire, prin prisma frustrarilor unei natiuni germane fara stat si fara unitate teritoriala certa, dominata de mari complexe medievale si targoveti primitivi (de la ei provine probabil zelul nascocitor despre care Nietzsche vorbea zeflemitor sub forma unui aforism simpatic: “Prea multa bere si prea mult halat in filozofia germana”), nu acest concept al natiunii sta la baza crearii statelor estice ale Europei. Ungaria, Romania, Bulgaria si fostele natiuni balcanice uzurpate de jugul habsburgic-austro-ungar sunt produsul mentalitar elitist al natiunii etno-culturale asa cum se gaseste intalnita in romantismul agresiv al unor Herder, Hamann sau Fichte. Cel raspunzator pentru cultul unei comunitati organice, purtatoare a unei limbi cu virtuti universale (fiecare limba fiind rodul unei viziuni emanate din acea singularitate comunitara, vag definibila si greu traductibila) si cu radacini imemoriale si eroi legendari pe masura, este Herder, caruia si Isaiah Berlin i-a acordat o atentie asemanatoare cu privire la creionare principalelor linii directoare pentru viitoarele campanii nationaliste purtate de catre Kulturkampful bismarckian prin care esenta invizibila a natiunii consta, in ultima instanta, in rasa sa aparte. Esentialismul centrat pe Volk, pe catimea de sange comun si radacini lingvistice imemoriale avea sa patrunda in atmosfera popoarelor fara natiune si stat, deci fara identitate clar conturata (si de aceea disponibila unei inginerii etnice de proportii faraonice), pe parcursul secolului al XIX-lea. Ceea ce Victor Neumann reuseste sa identifice este felul in care natiunile romane, bulgare, maghiare etc. transcend orice viziune de contract social intre membrii cu drepturi cetatenesti egale ale fiecarei societati in parte in favoarea unei demagogii elitiste care conserva o stare de fapt premoderna si rateaza orice debut serios inspre modernitate.

Nu degeaba la noi – in vremea de dupa pasoptisti pana la Dandanache si apoi direct la Zelea Codreanu si, dus-intors, la Ceasca – s-au tot cultivat poporul, natiunea, stramosii din illo tempore, gloria trecuta si viitoare, POPORUL roman, Catedrala pentru mantuirea NEAMULUI avand in vedere ca orice act de coruptie, de subjugare ilicita a bunului public, orice defect civic, orice abuz juridic, orice caz de haos administrativ, orice puseu antijidanesc si antimaghiar se lasa iertate de mareata istorie a neamului si sangelui romanesc. Aceasta etnicitate fictiva, virand in xenofobie si curat fascism (sau barocul fascisto-comunist de acum 30-40 de ani si desantatele sale reprezentatii), sta la baza pactului intemeietor al natiunii romane. Ceea ce Victor Neumann atesta este felul in care orice boier se simte confortabil discutand pe larg genealogia domnitorilor medievali si a mandriei de a te naste fortuit roman din Romani in loc sa isi faca griji reale si rationale cu privire la reformarea din radacini a taranimii, cea trecuta, istet zis, de la iobagia medievala la neoiobagia post-medievala. Sa recunoastem cu inima sfasiata de rusine: elitele intelectuale ale Romaniei au urat dintotdeauna de moarte societatea romana (nu si poporul proslavit si adus ca paravan in fata societatii denigrate), fata de care s-au simtit mereu situati intr-o superioritate subinteleasa, nu fara a trai si o stare de teama sacaitoare. Pana si azi situatia, pentru orice observator atent, se prezinta intru totul ca in ultimii 150 de ani.

Unul dintre cele mai bine scrise capitole ale cartii ramane totusi cel dedicat lui Constantin Noica, in care, preluand o serie din ideile Martei Petreu si Alexandrei Laignel-Lavastine (dar si ale Irinei Livizeanu), Neumann demasca, daca mai este cazul, raportul complementar intre cartile anistorice despre sentimentul romanesc al fiintei si tipul de actiune cripto-legitimatoare pe care Noica il facea, probabil inconstient, in raport cu nationalismul imbecilzant pus pe roate de regimul comunist al epocii. Victor Neumann are marele merit de a lamuri prin ricoseu jalnica situatia a vietii publice din Romania actuala prin inlaturarea acelui val de purism etnic fara miza cu care istoria noastra s-a tot lasat imbacsita.

In fine, un ultim aspect, acum, cand stim ca zeii de clei zac la pamant, in ruina: nu de putine ori m-am intrebat de unde s-a imbatosat la noi antiromanismul care face victime la TV. De unde acest masochism national conform caruia suntem speciali pana si in retardarea noastra? De unde celebrul blestem valah? Ce mama si tata de pripas au fatat obsesia, comuna la romani, de a se autodenigra, de a se plange de ei insisi, de a se umili si de a isi regreta Soarta care ne-a facut victimele altora, mari vecini sau cumetrii autohtoni? De unde acest handicap national cu care ne flegmam unii pe altii in vazul intregii lumi (cunosc straini care au observat ca in romani nu poti avea incredere cand vorbesc de natiunea lor: mereu o boscorodesc si o tavalesc in noroi)?

Dovada faptului ca analiza lui Victor Neumann este adevarat rezida chiar in acest fapt: cum natiunea imaginara ne impunge sa ne falim cu o comunitate de mari si grandiosi stramosi ce provin din acelasi mandru NEAM, iar societatea de zi cu zi ne deprima prin mizeria sa prozaica care taie aripile oricarui delir nationalist, atunci, amestecand evidenta sociala modesta cu patologia etnica dam nastere complexului nationalist de a fi niste ratati. Ne drogam in subsidiar cu iluzia de a fi niste mari ratati, ceea ce, culmea, nici macar asta nu se intampla, istoria Romaniei fiind inca una de succes daca o comparam cu istoriile atator altor tari. Insa, dincolo de acest silfid esafodaj de scuipati si poale in cap, regasim un mandru nationalist care se plange de societatea din carne si oase visand inca la marea natiune ce sta sa vina (sau ar trebuia sa apara numaidecat, dupa primul colt). Cu cat latram mai tare in falset pe tema societatii, cu atat ne indopam mai abitir cu muma natiunii. Pentru societatea romaneasca, supusa la aceasta terapie cioraniana pentru care Romania doarme inca sub stindardul “destinul Frantei si populatia Chinei” (o aberatie fara un minimal bun-simt istoric), ceilalti nu sunt decat alte mari natiuni sau ditamai imperiile: “Rusul este rus”, “Napoleon, ce mare glorie a Frantei”, britanicii sunt niste “imperialisti” (frustrarea de a nu fi fost si noi un imperiu), nemtii sunt “dati dracului domne”. In toate aceste povesti nu intalnesti indivizi, coduri de legi, modernizare institutionala, constitutii, laicism, razboaie civile, genocide, generatii rupte una de alta printr-o prapastie etc. Dupa cum nu vei gasi nimic rational in ce cred romanii despre ei insisi. Intre timp insa, am ridicat Casa Poporului secondata din spate de viitoarea Catedrala a Mantuirii Neamului. Asa ca popor talentat la parascovenii, te-am pupat! Si, rabelaisian, de acolo de unde te scapi pe tine, de acolo sa iti vina si norocul!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s