Înainte în viteză

Am recitit fără prea mare satisfacție, dar nicidecum neincitat, volumul care l-a consacrat pe universitarul american Allan Bloom în anul 1987, The Closing of the American Mind. Tradus şi publicat la noi acum cine-şase ani la editura Humanitas, capodopera lui Bloom a ajuns până la urma şi la raftul de 10 lei volumul, ceea ce spune totul despre apetențele de cititori ale românilor.

Care a fost prima mea impresie atunci când am citit-o acum 4 ani, de nu mă înşel? Cum în vremea aceea mă ocupam de ideologii, şi eram până în vârful unghiilor obsedat de raporturile existente între dreapta liberală, reacționară sau pur şi simplu conservatoare în Europa şi Statele Unite în ultimele două secole, şi stânga coruptoare (de la formele sale blânde pana la cele bolsevice), am văzut în lucrarea lui Allan Bloom o pledoarie clasică de dreapta pentru valorile tari, lecturi din clasici, o educație umanistă şi o deschidere spre lume, alta decât cea deja cunoscută a materialismului hedonist. Deşi mă iritase citarea excesivă din Nietzsche (singurul mentor şi bunic al lumii noastre), încadrarea la dreapta a lui Allan Bloom părea atunci fără drept de apel. Micile răutăți şi descărcări de dezgust față de muzica rock (şi Mick Jagger în particular) le interpretam în cheia unui conservator de modă veche, scârbit de societate de consum a anilor 1960-1980.

Dar alta este impresia pe care o trăiesc acum, când m-am lecuit complet de entuziasmul meu ,,juvenil” pentru valorile dreptei şi deja ciugulesc cu spor câteva dintre ideile fundamentale ale stângii ulcerate de ororile inegalităților şi nedreptăților sociale, Allan Bloom m-a şocat de-a dreptul. Nu am găsit nici o pledoarie față de vechea morala iudeo-creştină în cartea sa (poate pentru că Bloom a fost homosexual) şi nici o înclinație anume spre reconsiderarea locului pe care ar trebui să-l ocupe într-o societate religia. Nu am văzut la Bloom nici nostalgia pentru vreo anume perioadă din trecut, ceea ce mă îndeamnă să afirm că Allan Bloom a stat poate la dreapta, dar într-o poziție atât de excentrică încât nu-l poți identifica cu nimeni din spectrul său politic. Nu are aliați de încredere la dreapta, dar nici adversari redutabili la stânga.

Ca atare, de unde provine surpriza – să nu-i zic stupoare? După cum spune şi subtitlul cărții (pe care intenționat îl las de-o parte) Bloom are în vedere rolul în societatea americană a educației umaniste, a ştiințelor sociale aşa cum sunt acestea predate în marile universități din Ivy League după anii 1960, cei ai marilor proteste în campusurile universitare împotriva educației scorțoase antebelice şi a accentului pus pe Marea Tradiție a Oamenilor Albi (etichetați drept exploatatori şi imperialişti). Nu intru prea mult în detalii: ideea lui Bloom ține de un minimal bun-simț. Studenții, bazându-se pe slăbiciunea şi laşitatea morală a profesorilor, au politizat stângist întregul domeniu al ştiințelor socio-umane. De la drepturile minorităților şi discriminarea pozitivă până la impunerea unui relativism dulceag în ştiințele sociale (care contrastează – sau nu – cu lipsa de unitate şi claritate ştiințifică a multor discipline şi subdiscipline), alături de exilarea filozofiei (sau lichefierea sa în postmodernitate), Allan Bloom vede o decădere a universității şi o anulare a funcțiilor sociale jucate în trecut de educația liberală pentru elitele unei țări. La cincizeci de ani de la declanşarea fenomenului de democratizare a universităților (în sensul în care ideile comune, ale maselor, ale populațiilor egale în drepturi şi cu venituri similare pătrund în câmpul gândirii libere şi o forțează să le imite atitudinile şi obiceiurile) Statele Unite arată, mai mult decât în trecut, ca un paradis al consumului şi al vacuumului de valori. De fapt, întreaga Europă şi mari părți din restul lumii nonanglo-saxone merg de două decenii în acelaşi curent american, walmartian. Ce observă Bloom este că încă de la modelul socratic încoace (Bloom are un cult enervant al filozofiei eline), libertatea de gândire şi cercetare se situează în afara socialului de rând sau a autorităților statale, pe cand astăzi universitatea devine o vaca de muls pe mâna ,,complexului militaro-industrial” sau al marilor corporații private şi mondiale totodată. Nu există idee sau invenție care să nu fie destinată unui scop practic, unei prefabricări, împachetări, puneri în vânzare pe piață. Fireşte că doar ştiințele naturale au devenit servitoarele unor businessmen de pe Wall Street sau calul de bătaie al U.S. Army. Dar nici ştiințele sociale nu au fost ferite de marele tăvălug, iar prețul platit este, după Bloom, covârşitor şi fatal: împărtăşirea şi susținerea opinilor celor mai comune din punct de vedere social, trivializarea şi vulgarizarea umanului prin înlăturarea tradițiilor filozofice care au determinat civilizația europeană în ce avea aceasta mai specific (şi, prin asociere, şi Statele Unite, ca mlădița emancipată a trunchiului european) milenii de-a rândul.

De ce este surprinzător? Fiindcă în timp ce citeam acuzele lui Bloom din prima şi a treia parte a cărții, mă gândeam cât de adevărat este tot ce spune. Începuse să mi se deruleze în cap scenele cu studenți erasmuşi beți, drogați, care fac turism sexual prin Europa în marele proiect Bologna, şi care habar nu au de nimic. Îi vedeam pe aceşti studenți belferi molfâind syllabusuri cu gândul la examenul ce va veni, îi vedeam pe toți colegii mei care au făcut o facultate doar pentru diploma, ca să se angajeze mai repede (dacă nu munceau deja), literalmente aveam în fața ochilor minții lumea universitară, pe care o cunosc prin ochii unui profesor american, care a anticipat profetic curbura valului de acum douăzeci de ani, când circumstanțele semănau izbitor cu cele de astăzi (dar nici atât de radical). Apoi mă gândeam că, în timp ce îi citeam prima parte din The Closing of the American Mind, ascultam zumzetul de la Tv în surdină: ultimele melodii ale unor Lady Gaga si Jennifer Lopez m-au făcut brusc să realizez că muzica acestor generații recente ne face sistematic incapabili la orice alt univers decât cel cunoscut: zgomotos, repetitiv, porno, agresiv, de club. Şi tot în aceeaşi clipă am avut impresia că lumea vestică a devenit o uriaşă societate cu aceleaşi valori precum cele din cartierul Ferentari (şi, după ce am văzut documentarul Inside Job săptămâna trecută, nici furtul nu mai seamănă cu ceva de extracție locală). Rămâne doar penuria şi peisajul de chipuri, personalități, atitudini față de viață este acelaşi. Unde dracului trăiesc: pe planeta America?

Da, tragic, aşa cam stau lucrurile. Ce mai criză de proporții a trecut pe lângă noi în primul deceniu deja expirat, dar ce va veni! Cea mai suculentă parte a volumului constă în acea arheologie a cunoaşterii politice (îi zicem aşa) care a început în secolul al XVIII-lea raționalist şi a fost apoi pusă la îndoială de universitarii germani de la finele secolului al XIX-lea, cei care aveau să educe cele mai spornice generații de savanți ale celui mai bun sistem universitar modern din ultimii două sute de ani, pentru ca, odată cu anul fatidic 1933, să emigreze în Statele Unite, asigurând decenii la rând (chiar şi astăzi cultul excelenței a rămas) supremația mondială a câtorva centre universitare de peste Ocean. Bloom crede că elita germană relativistă de la începutul veacului ar fi permeat universitățile americane ale anilor 1940-1970 cu cele mai radicale idei, care ar fi cunoscut împlinirea în eliberările populare ale anilor ’60 şi în relaxarea programei şcolare ce a urmat. Nu ştiu cât de verosimilă este ipoteza lui Bloom, dar excursul său filozofic de două sute de pagini confirmă direcția sa generală. În schimb, nu neg că o variantă americană, cu hamburgeri lângă autostradă, sub farfuria unui gas station cu gazon perfect tăiat în față, a ideilor rafinate şi decadente germane, din timpul Republicii de la Weimar, a fost comercializată în media americană. Acum, de la cluburile gay berlineze ale anilor ’20 şi reviste gen Hustler şi Playboy doar banda de producție a lui Henry Ford este de vină.

Oricum, barbarizarea continuă, iar universitățile, mai ales cele din departamentele socio-umaniste, sunt marionetele societății de consum şi a comportamentului irațional al consumatorilor, cu ale lor valori ale bunăstarii fără precedent istoric. Între timp, nu pot să mai fac vreo diferență între anonimii Puya şi Pitbull, între Eva Simons şi Alexandra Stan (numele sunt atât de trecătoare, dar rolurile vor rămâne), între o curvă care dansează la bară şi tipa blonda dezinvoltă dintr-un hit al necunoscutului Tim Berg, între filme gen Idiocracy şi viața noastra cea de toate zilele. Şi mai sunt atâtea alte analogii.

Ma întorc la opinia mea de acum câțiva ani, pe vremea când terminam liceul: nu ar fi mai bine să ne angajam cu toții (americani, europeni, japonezi) de la vârsta de 18 ani şi să ne educam la locul de muncă? Ce nevoie este de atât de multă şcoală, când poți face cursuri sau un MBA sau o instrucție de câteva luni şi apoi înveți din experiență? Cât folosim din ce învățăm şi ne interesează altceva decât ce folosim? Să fim serioşi şi să ne ascultăm pulsiunea democratică: ştiințele sociale (dar mai ales cele umane) sunt inutile. Doar caraibiana Rihanna nu a făcut ani întregi de conservator pentru a ajunge faimoasă şi mare cântăreață. Obscurul Eminem nu a făcut sondaje de opinie pentru a afla ce gândesc americanii obişnuiți. Iar exemplele pot continua. Ce şcoală au urmat în Ivy League cei doi faimoşi dropouts: Steve Jobs şi Bill Gates? Mai ajută realmente la mari succese în carieră the college diploma astăzi? Cât despre recoltarea de creiere din lumea a treia în State Unite – de fapt, cei care vor deveni cetățenii de primă mână ai Americii de mâine, măcar pentru faptul că sunt plătiți pentru a-i menține supremația – aceasta se poate face fără travaliul atâtor ani de college prin simplu headhunting şi încorporarea într-un mare centru de cercetare, stipendiat cu banii graşilor de la KFC, Coca Cola, Exxon Mobile. La ce mai foloseşte astăzi universitatea ca instituție, pe lângă faptul că pune pe piață mulți şomeri sau absolvenți supracalificați şi pretențioşi pentru cerințele şi posibilitățile reale ale oricărei economii dezvoltate (cazul Spaniei, unde şomajul în rândul tinerilor este în jur de 50%)? Are vreun sens să faci patru-cinci ani de filozofie ca să jungi PR consultant sau vreun şmecher în publicitate? Nu este mai bine să sari peste perioada aceea de 5-6 ani şi să lucrezi din prima la cooperativă, ca om al muncii capitaliste?

Mi se pare aberantă şi costisitoare prelungirea maturizării în societățile moderne câtă vreme, biologic vorbind, ne maturizam mai repede decât bunicii noştri, iar celebra societatea a informației în care trăim are atât de puțin în comun cu lumea cunoaşterii deschise a vechilor universități. Pentru ce atâta cunoaştere când ne câştigăm banii din ceva informație semipreparată la microunde? Oare o facem pentru weedul pe care îl fumăm Saturday evening, urmat de gang-bangul generalizat şi one-night-standurile între sorority Alpha Beta Gamma şi frăția Epison Delta Miu? Ne acuplăm, bem şi îmbâcsim creierii şi numim asta viața adevărată de dinaintea muncii şi totul pe hectarele de sute de milioane de la Cornell sau Princeton? Nu este cam costisitor, oricâte Paris Hilton şi-ar plăti tuition fee-urile?

În fine, lecția lui Allan Bloom nu este una nicidecum paseistă: ne pune să ne reevaluăm prioritățile politice şi să încetăm a ne mai minți pe noi înşine în aşteptarea următoarei bule economice.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Înainte în viteză

  1. Ana Petrache zice:

    dezamagirea ce se citeste la finalul textului tau despre universitati nu spune altceva ca de fapt in secret iti doresti si tu ca si Bloom ca si mine un fel de Noua Atlantida plina de savanti umanisti care sa duca la capat proiectul cunoasterii dar nu asa doar ca sa mai avem un phd sau inca un articol publicat, ci pe bune, cu deschidere fata de cunoastre ceea ce presupune totdeauna o asceza a spiritului dar si a trupului. Textul tau nu spune altceva decat ca nu poti separa cunoasterea de moralitate si ca oricum adevarata cunoastere e cea de tip umanist, dar prin umanism nu intelegem sociologie si antropologie ci cunostere de sine, socratica, vrei revenirea la o filosofie care sa fie cautare a intelepciunii si ironia ta e o platosa ca sa nu fi taxat drept idealist cu capul in nori,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s