Michel Onfray în luptă cu Idolii

Un fel de Richard Dawkins al filozofiei contemporane – cam aşa arată deja vedeta franceză, cel care a pus la cale ,,insurecția” numită universitatea populară din Caen, Michel Onfray. În româneşte avem cele şapte volume de Contraistorie, Rațiunea gurmandă şi Pântecele filozofilor, iar, mai nou, la Humanitas, Freud, amurgul unui Idol. Afabulația freudiană. Recunosc că nu am citit nici unul dintre celelalte titluri disponibile în româneşte din scoarță în scoarță – în afară de cel dedicat lui Sigmund Freud –, deci nu sunt familiarizat decât vag cu discursul lui Onfray şi a principalelor sale obsesii (orice filozof are obsesii largi şi cuprinzătoare cât pentru tot restul lumii, nu?). Dacă mi-aş permite să am o opinie aş zice că Onfray le întoarce bine din condei, este hiperexpozitiv şi are o transparența dură a ideilor, întotdeauna ascuțite, pătrunzătoare, tăioase ca o lamă de brici, îmbrăcate în armătura unei logici… de stradă, cotidiene. Naturalețea pozițiilor sale se află la antipodul piruetelor dialectice sau a retoricii caraghioase, menite sa mistifice, cum se obişnuieşte la atâția alți filozofi, mai cu seama francezi, masters of deception. Desigur, cine a auzit de Onfray, poate enumera câteva ,,cărți poştale”: ateu, hedonist, anti-tradiționalist, anti-teolog, anti-metafizician.

Cartea despre Freud, o disecție pe un corp îmbălsămat şi de mult mort (conform ultimelor rânduri din volumul sau de aproape 500 de pagini: cam multe cuvinte pentru o ,,metapsihologie” despre care, pare-se, aproape nu se mai spune nimic azi), se vrea a fi demonstrația lui Onfray, pe urmele lui Nietzsche, că toți marii filozofi nu scriu de fapt decât despre ei înşişi (şi bolile lor sufleteşti şi trupeşti), în numele unei întregi omeniri. Pretenția la universalitate dincolo de istorie a unora ca pseudo-savantul pozitivist Freud (filozof ca toți ceilalți, deşi nu a vrut să recunoască asta aproape niciodată) se bazează pe orgoliu, prezumții nejustificate şi o inanalizabilă dorința de a controla, de a vrea în numele altora (celebra voință de putere şi avatarurile sale). Cât pe ce să ajung să cred că în spatele personalizării marilor sisteme filozofice se ascunde furia mocnită şi disprețul suveran a lui Onfray față de metafizică! Față de orice metafizică, trecută sau viitoare, pentru a fi un pic mai expliciți… Dar poate că, în ordinea non-absolută a umilelor noastre existențe, nu putem vorbi de mai mult adevăr în mintea unui Kant sau a unei țigănci analfabete din Piața Rahova. Cel puțin spre asta ne înclină poziția lui Onfray: chiar dacă Platon deținea o minte briliantă şi o putere de fabulație greu comparabilă cu a unui ins obişnuit, gândirea să rămâne expresie singulară a sinelui sau… egală cu a unui sine ceva mai distrofic, mai pipernicit, mai insignifiant în fața Adevărului (prima eroare stă în majuscula cu care pronunț răstit cuvântul).

După efortul de a citi 6000 de pagini din opera completă a lui Freud, alături de încă pe atâtea de exegeză şi biografii (preoții cei mai fanatici ai cultului freudist sunt biografii săi), Michel Onfray ajunge la câteva concluzii, cu pretenție de dizolvare pe vecie a edificiul pseudo-ştiințific psihanalitic. Prima este una simpla: nu exista principiu al falsificabilității în teoria atotcuprinzătoare a lui Freud. Plasarea metafizică a problemelor de tot felul într-un invizibil şi intruvabil inconştient este însăşi negarea ştiinței înțelese sub forma experimentului verificabil rațional. Caracterul non-somatic (în cea mai mare parte, lăsând la o parte declarațiile de intenții ale lui Freud) al psihanalizei o invalidează ca disciplină autonomă, ce vrea să faca parte din medicina modernă (macar prin tratament şi pretenția la vindecare). Apoi, Freud procedează prin a-şi transforma propria experiență în diverse chei de descifrare ale psihicului uman: ura sa față de taică-său, dorința de mic copil de a-şi poseda sexual mama, atracția față de incest (cazul Annei Freud, ultima fiică, cea iubită, ajunsă vestală în Templul Freud), personalizarea psihanalizei (pentru care este primul şi ultimul Papă), adulterul, corvoada familiei tradiționale, nevoia de bani şi glorie (de putere), gustul pentru interpretarea mitologică (care calcă în picioare claritatea principiului non-contradicției), apetența de a specula în vid până dincolo de marginile rezonabile ale minciunii, toate sunt de zeci de ori repetate în sute de feluri, folosindu-se de fiecare dată de citate, în cartea lui Onfray. Freud rămâne un individ cu o imaginație fabuloasă şi o dorință apăsătoare de a se integra în pătura sus-pusă a burgheziei vieneze de acum 100 de ani încât ar face orice – chiar să inventeze de nicăieri psihanaliaza, ceea ce nici macar nu este adevărat diin punct de vedere istoric, după filozoful francez – pentru a ajunge un om faimos, opulent, stăpân absolut peste propria sa religie (Onfray subliniază raporturile existente între miturile religiei creştine şi aparent areligioasa construcție freudiană). Una peste alta, Freud capătă la Onfray statutul unui magician care face milioane (de euro: aproximativ 8 milioane, în banii de astăzi) în Viena sfârşitului de secol. Adăugați corespondența sa în parte arsă, unde un Freud pământean iese la iveală, şi veți obține portretul unui pervers incestuos, extrem de orgolios şi deficitar ca medic (eşecurile sale medicale, plus câțiva pacienți ucişi, sunt evidențiate cu aplomb de Onfray), dar şi evreu antisemit (un soi de Moise modern, dar la fel de periculos ca primul). Şi, bineînțeles, fascist în anii ’30 (pentru o amărâtă de dedicație dată lui Mussolini), pesimist, ca orice retrograd, cu privire la soarta umanității, homofob, misogin (având un cult al inferiorității clitorisului față de mădular, dar şi al penetrării genitale ca penetrare matură) şi sprijinind ideea, târziu în cariera sa, de largă vehiculație în veacul al XIX-lea, că masturbarea reprezintă o boală de care pacientul trebuie dezbărat (inclusiv prin injecții cu apă în penis). Metodologia freudiană este un amestec de stil literar liber şi analize semimitologice ale tărâmului pe care nici Freud însuşi nu l-a văzut (şi nimeni după sau înainte): Inconştientul, atoposul de unde poți extrage orice interpretare pe care mintea ți-o poate zămisli şi astfel, prin cuvinte, să deții o lume. Un fel de stat la Proudhon.

Cele enumerate mai sus constituie aproximativ patru cincimi din cartea lui Onfray, unele dintre sintagmele demolatoare repetându-se, ca dintr-un megafon pentru un public tare de urechi, la intervalul a câteva zeci de pagini (alteori chiar mai puține). Zis şi facut: Nietzsche l-a anticipat pe Freud şi l-a depăşit prin sinceritate. Iar Freud şi-a blindat fidelii hagiografi cu cele mai odioase sofisme drept mecanisme de autoapărare până în zilele noastre. Găsiți povestea pe larg într-un capitol dinspre final.

În ultimele 60 de pagini, Onfray ne lămureşte definitiv în privința farmecului exercitat asupra contemporanilor de psihanaliză: Freud aruncă vălul de pe penisuri şi păsărici după două mii de ani de sex creştin constipat, Freud pune la cale o mare dogmă care l-ar fi făcut şi pe Sfântul Pavel să tremure de invidie, Freud îşi organizează propria Biserică psihanalitică, cu ranguri şi statute exact trasate, cu enoriaşi şi cotizanți dedesubt, Freud a vândut limonadă nihilistă la nişte nihilişti însetați dintr-o epocă de o violență dementă, şi, nu în ultimul rând, Freud este repus pe tapet de freudo-marxiştii responsabili (cel puțin în teorie) cu eliberarea sexuală de după 1968 (an de grație în Franța), deşi, la o atentă examinare, pontiful are puține în comun cu discipolii săi eretici Wilhelm Reich, Herbert Marcuse etc.

Dacă am mai aminti violența stilistică, repetitivitatea ideilor (aproape circularitatea lor), plăcerea sadică de a îl demola pe omul Freud, vulgaritatea anumitor aluzii şi insinuări (mereu însoțite de un ghiduş semn al exclamării), am crede că Onfray chiar face un show pe cinste. Pe alocuri, Onfray te împinge să crezi că Freud a fost un fel de monstru moral, pe lângă care contemporanii lui ar părea nişte mieluşei naivi sau măcar cu bun-simț, împăcați cu viața lor sexuală, scutită de suprainterpretările patologice ale unui Sigmund Freud. Din rândul atâtor europeni singurul care nu se împăca nici cu masturbarea ca practică de rând, cu frecventarea bordelurilor, cu obiceiurile felației şi cunnilingusului, era fără doar şi poate Freud însuşi, care a canalizat culpa morală creştină înspre copilaria unor creştini marcați pe vecie de neputința de a-şi fute părinții (fetele pe tați, băieții pe mame). Şi eu care mă agățam de prejudecata că secularizarea era destul de accentuată pe la 1900… Iar ideea că s-ar putea ca la începutul timpurilor familia să fi avut la bază o crimă şi un incest de natură sexuală îi pare lui Onfray ceva imposibil, o ficțiune a minții lui Freud. Dar poate că fiii nu şi-au ucis şi mâncat tatăl pentru vaginurile mamei şi ale surorilor lor, ci s-au asociat liber, în baza unui contract scris în inima bună de la natură a oamenilor, întemeind cu toleranță şi înțelegere familia. Mă gândesc că în peisajul acesta idilic şi feeric mai lipsesc divorțul, prezervativul şi plăcerea pur şi simplu (fără implicațiile profunde şi mincinoase ale lui Freud). Ce liniară, ce cursivă, ce rectilinie pare lumea! Dar cum istoria nu spune nimic în privința asta, Freud trebuie să fabuleze, să delireze, să îşi scrie propria psihanaliză, de dimensiunea unei opere uriaşe ca întindere şi chiar adâncime.

Şi totuşi, să presupunem că Michel Onfray nu se înşală cu nimic în demolatoarea sa carte (care nici nu este prima în materie de anti-Freud, după cum însuşi autorul recunoaste in ultima sectiune a volumului). De ce vreodată cineva, dincolo de aeropagul câtorva mii de psihanalişti controlați de Freud sau a snobismului de a-l plăti gras pe Herr Professor pentru ca să doarmă lungit pe fotoliu în timp ce pacientul se spovedeşte, a luat în seamă, măcar ca teorie, pe Freud? De ce oamenii comuni s-au lăsat (şi încă se lasă) păcăliți de Papa Freud? Să înțelegem şi să acceptăm faptul căaustriacul a cucerit mințile cariate ale intelighenției europene şi buzunarele bogătanilor răsfirați peste tot prin lume, dar cum de un om obişnuit, cu instincte sănătoase şi cu bun-simț, pleacă urechea la enormitățile lui Freud? Nu ştiu de voi, dar cunosc oameni rezervați şi sceptici în relatia cu corpusul de idei freudiene, dar toți, inclusiv subsemnatul, ascultă cu urechea ciulită divagațile lui Freud. Chiar dacă poveştile sale sună neverosimil, de ce simțim că ceva acolo deranjează şi râcâie o parte din firea noastră pe care o vrem îngropată şi uitată definitiv? Oare toate teoriile majore au parte de acelaşi succes îndelungat, trecând peste vertijul provocat inițial de originalitate, precum cea a lui Freud? De ce ne lăsăm totuşi păcăliți, indiferent de termenul de valabilitate şi de plasarea noastră în devenirea istorică? De ce a trebuit să existe metafizica până la urmă? Răspunsul conform căruia avem nevoie de o supralume sau o lume de dincolo, pentru a calma rănile şi suferințele acesteia, nu îmi pare cu nimic mai de înredere decât actele ratate ale lui Freud.

Mi-e teamă că, într-o zi, cineva să nu se apuce să scormonească după rebuturi şi mărunțişuri în viața lui Michel Onfray însuşi. Să vedem atunci pățanie!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Michel Onfray în luptă cu Idolii

  1. Ana Petrache zice:

    Metafizica nu este pentru a calma ranile si suferintele acesteia, nu confunda metafizica cu imparatia lui Dumnezeu, metafizica e doar o incercare de a intelege structura lumii si a o contempla, ca un alt act de contemplare a divinului. Teodiceea nu exista pentru ca unii au fost raniti in dragoste si vor sa dea un sens acestei suferinte, ea este o incercare de a accepta traiul intr o lume in care exista si rau si bine si o incercare de intelege structura celor doua. Suferinta lasa fara raspuns pe filosoful kantian si pe ateu, teologul o sa iti spuna ca face parte din conditia umana cazuta si ca e calea spre mantuire.

  2. paul zice:

    Un text excelent, cu un final nu tocmai pe masura. Ceea ce ma irita la aceasta recenzie este aceea ca, dupa lectura, nu mai simt nevoia sa citesc cartea. Sunt lamurit. Pentru un editor, sunteti o catastrofa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s