Moartea pe credit

Cum la femei nu am noroc si dau exclusiv peste intelectuale sau curve, m-am gandit saptaminile astea in mod serios ca pentru o vreme sa citesc carti la nivelul femeilor cu care umblu. Dupa genial de searbada Freakonomics, tocmai ieri am citit Mortii vii, a doua carte a jurnalistului si freelancerului David Bolchover, un englez cu origini rusesti, slab cititor de Gogol si Turgheniev, pe care ii citeaza en passant langa inca vreo 5 autori, din care parerea mea este ca nu a citit decat maximele lor scoase in volume colective si niciodata cartile de autor. Cartea se prezinta ca o disectie cu note personale a mediului corporatist din ultimii 20 de ani, Bolchover fiind simultan victima si calau a vietii traita la “Barosana” (un psedonim cam tamp – ma rog, o fi vina traducerii, nu cunosc versiunea originara), inteleasa ca orice multinationala cu sedii in mai toata lumea si zeci de mii de angajati. Nu dau exemple: ganditi-va la Unilever, Exxon Mobil sau Apple.

Nu am de gand sa imi risipesc tot timpul din lume intrand in detalii privind “opera” lui Bolchover. Tot ce pot sigur spune este ca aduna la un loc o serie de glumite cam idioate si poante fara farmec (intr-un limbaj cam sofisticat: ori comicul nu merge niciodata mana in mana cu rafinamentul retoric), experienta personala de “corporatist” si cateva statistici, in care, desi cred ca sunt veridice, nu as baga mana in foc ca sunt si reale.

Cartea este redactata undeva intre 2002 si 2005, deci inainte de minunata trezire la realitate a ultimilor ani, insa are ceva profetic in continut. Sintetizez: Bolchov ne asigura ca in cotloanele infinite ale marilor corporatii ne confruntam cu enorm de multe mumii ambulante sau “morti vii”, id est angajati care fac o munca rutinanta si care in majoritatea timpului petrecut la birou zac intr-o lancezeala maxima, asezonata de momente de travaliu monoton. In rest, stau pe internet cautandu-si excursii, toale, jucandu-se nu stiu ce minune, asta in cazul in care nu se barfesc unii pe altii si se ocupa de vesnicile intrigi de birou, menite sa il aleaga pe cel mai fittest in lupta pentru promotion. Ce mai, dupa Bolchov, multi dintre corporatisti sunt niste lenesi inutili, care isi iau salariile aiurea, fara sa produca ceva deosebit, si care casca de moarte la serviciu atunci cand nu isi gasesc ocupatii care nu au nimic de-a face cu fisa postului, oricum vaga. Cand banii sunt multi si lasitatea este pe masura, deci, apud Bolchov, spiritele devin cinice si talentele se autodistrug in masinaria corporatista de insi placizi si suficienti. Pe aici sta laitmotivul Mortiilor vii, prelins pe 200 de pagini, limita de sus a cartilor pentru marele public.

Cauzele situatiei sunt cateva la numar dupa Bolchov: corporatii cu statura unor megalopolisuri supercentralizate la varful ierarhiei (care, in aroganta sa, habar nu are ce se desfasoara dedesubt), cu un middle management lingau si cu privirea atintita vesnic in sus, si o baza a piramidei compusa din somnabuli si manipulanti profesionisti. Ultimii sunt categoria celor inteligenti si capabili in conditii normale, dar care, molipsiti de dorinta de putere si de ambitia personala, nu fac altceva decat sa joace in ritmul corporatist, adoptand un jargon si o vestimentatie corporatiste, tragand sfori in fiecare zi, lingusind pe cine trebuie, barfind pe dusmani si care isi croiesc, in timp, un loc in susul ierarhiei. Totul la manipulatori tine de imagine si mai putin de productivitate sau de munca. De fapt, liderii nu muncesc: ei supravegheaza pe cei care o fac. Iar acestia stau jumatate de zi de cateva ori pe saptamana socializand pe Facebook sau agantand fete pe &^^%&$. Astfel, calculati potentialul pierderilor neinregistrate din cauza proastei munci sau, mai degraba, a inactivitatii! Este cu siguranta speechless. Dar amploaiatii stau peste orele din program pentru a ne demonstra, zice Bolchov, ca au stat degeaba in orele alocate pentru munca de peste zi. Rationamentul are ceva amuzant in el.

Ce sfat ne da Bolchov, la randul sau un megalenes, platit din greu cativa ani la rand pana ce a renunat la tot pentru a face ceea ce ii place, implicit mai productiv pentru sine si societate (cel putin asa ne lasa el sa credem, desi nu vad forta cauzalitatii aici)? O parere anticomunista, ca sa zic asa: impartirea marilor coporatii in mici echipe unde fluxul de munca este mai bine gestionat din pricina implicarii personale puternice in “comunitatea” de laborers. Acolo unde toti stiu si observa ce fac ceilalti, nu exista loc pentru smecherii si nici manipulari ieftine, contraproductive. Desi antisocialist si fara partizanari dreapta/stanga, Bolchov reduce corporatia la un fel de cooperare intre niste soviete, asa cum au acestea intelese la origini. Nu intru mai mult in amanunte.

Pe tot parcursul demonstratiei, cei mai injurati si cei care poarta cea mai mare parte a raspunderii sunt elitele corporatiei, fara exceptie parca, un grup de oameni infumurati, plini de bani, sapienti ca niste genii, etern sfatuitori, pupati in fund de intregul Univers si care nici nu mai stiu cand a fost ultima oara cand au calcat pe pamant. Blocati in propriul egoism si excedati de flatari si daruri de la oricine, acestia construiesc planuri si viziuni in absenta cunoasterii minimale a problemelor interne din propria companie. Daca ei duc o viata de succes, atunci ei trebuie sa posede calitatile succesului, ceea ce duce la o stupida autoidolatrie. O fi adevarat sau nu ce spune Bolchov? Opinia mea de amator este ca nici nu le pasa prea tare ce se petrece in josul ierarhiei, iar jocul de artificii organizat pentru fiecare stranut al marilor CEOs are mai mult in comun cu un teatru excelent orchestrat pentru a tine adormitii in priza.

Si acum vine Bolchov si devine un pic filosofic, cat sa razi un pic. Dintr-o perspective istorica, oamenii de azi nu mai muncesc ca sa manance si sa doarma sub un acoperis, poate chiar proprietate personala. Nu, pentru prima oara in istorie avem sansa de a atinge potentialul din noi si de a da un sens ego-ului nostru, de a ne umple de sens viata si de a capata un sine. De fapt, suntem apreciati deoarece construim propria versiune a existentei, iar libertatea noastra de a descoperi “ce ne place” duce la progres social si la bunastare (rationamentul nu este chiar logic, dar sa trecem pest acest fapt). Dar in fapt suntem obligati sa facem ceva din noi insine si suntem judecati ca atare de ceilalti! Cam mult bullshit, dupa mine, cu toate ca presiunea de a fi cineva are oarece miez in societatea de astazi. Unii prefera sa practice meserii mai prost platite printr-un constient downranking pentru a isi pastra interioritatea si vocatia personala. Altii fac joburi flexibile ca sa aiba grija de familie. Iar altii lucreaza pe cont propriu sau sunt deja antreprenori. Impotriva tuturor individualitatilor se ridica hada corporatie, cu piulitele ei puturoase!

In fine, pledoaria optimista a lui Bolchov este in favoarea trezirii la viata a talentelor noastre amortite si a depasirii corporatiei ca unealta vetusta de progres social. Foarte dragut, ce pot zice? Pacat doar ca nu ma convinge mai mult decat versiunea exact opusa.

Singura mirare pe care o am dupa citirea cartii consta dintr-un oarecare scepticism epistemologic: cine i-a creat pe mortii vii, corporatia sau societatea de la sine? Daca sunt produsul interactiunii de la office atunci merita intreaga compatimire a speciei umane! Dar daca sunt in realitate societate ca atare pusa la lucru? Nu am inteles de ce, in mod aprioric, ar fiinta un dram de insusire deosebita in natura mortilor vii. Oare majoritatea oamenilor au un talent special sau isi cauta implinirea egolului lor deosebit de al celorlalti? Sunt oamenii atat de clar individualizati? Banuiala mea, dar nu as dori sa-l deranjez pe domnul Bolchov, este ca mortii vii vor exista intotdeauna pentru ca cei mai multi dintre noi nu iubesc munca, nu doresc sa se descopere pe ei insisi (nu stiu daca au ce cauta in sinea lor) si nu pot trai decuplati de la un sistem greoi care le permite sa vegeteze. Putini avem talente de manageri, de antreprenori, de negustori, de fizicieni sau chiar de actori de filme porno de talie mondiala. De unde acest cult indirect al maximizarii randamentelor disponibile? Imi pare mie sau domnul Bolchov nu a iesit inca din logica corporatiei atotgeneraliza(n)te care tinteste sa scoata din obiecte si oameni maximul profit la indemana?

Insa, asta-i viata: multi nu pot nazui la mai mult decat statutul de morti vii. Si se plang vreodata angajatii acestia in grup? Nu am auzit niciodata de greve din pricina plictiselii. Nici macar de un flashmob. Cunosc disidenti care isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Dar acestia sunt niste rataciti in azilul de pensionari corporatisti.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Moartea pe credit

  1. fostulomrau zice:

    Suna bine, parca-mi vine sa ma reapuc de citit. Imi place cum pui problema. Succes!

  2. paul zice:

    Intr-adevar: de unde acest cult indirect al maximizarii randamentelor disponibile? Un filosof ungur marxist foarte respectat acum cateva zeci de ani se intreba daca un om cu insusiri mediocre poate deveni exemplar. (Era normal sa-l preocupe mediocritatea.) Nu-mi amintesc raspunsul, numai intrebarea. Care se cupleaza destul de interesant cu viziunea capitalismului corporatist actual, asa cum ati prezentat-o.

  3. paul zice:

    Intrucat chestiunea merita discutata, reformulez: cum poate atinge perfectiunea un ins mediocru? Sunt constient ca aspiratia perfectiunii nu se prea impaca cu mediocritatea. Si totusi…

  4. vicuslusorum zice:

    Chestiunea nu este aceea a perfectiunii, care pare a fi gradul maxim rotund de atins mai mult in plan moral al unei insusiri pe care o poseda un individ anume si nicidecum gradul de eficienta cuantificabila si masurabila pe care si-o propune un angajator corporatist de la angajatul sau. Este diferenta ontologica dintre o femeie pe care iubesti si alta cu care doar te culci. In primul caz ii poti cere o desavarsire si o implicare psihica care traieste din sine, neavand urgent nevoie de o exemplificare fizica, in timp ce din al doilea numerotam si adunam actele fizice. Nu conteaza in plan spiritual daca esti mediocru: maestrii te vor apropia de o anume perfectiune, infinit deparatata de tine oricum. Dar din perspectiva fabricii, a uzinei de productie, esti intai un operator excelent si apoi un om mediocru. Ca atare, faptul ca in mediul corporatist exista atatia mediocrii nu este o problema, ci ca excelenta operatorului nu este luata in seama si nici riguros examinata. Ganditi-va in termeni reali: o nevasta nu trebuie sa fie zilnic excelenta in pat (cu timpul, presupun ca te obisnuiesti sa nu fie astfel, dar sunt nenumarate alte motive pentru care ea iti este nevasta), dar o femeie de ocazie, o aventura, o prietena pe care abia o cunosti (si de care nu vrei sa te legi) trebuie sa se ridice la un anume nivel al executiei factuale, a ceea ce trebuie sa (re)memorezi ca act sexual. Nu ma rusinez cu o asemenea comparatie.

  5. laura zice:

    Prin urmare…nevasta …inaltata pe plan spiritual … chiar daca cu defecte de executie in actul sexual ….este preferabila aventurii excelente ca executie sexuala dar mediocre spiritual
    In nici un caz nu poti fii de acord cu asa ceva !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s